”Taxa pe lăcomie”: pare zis deștept, dar e prost gândit

de Eugen Radulescu     Contributors.ro
Marţi, 29 ianuarie 2019, 16:38 Actualitate | Opinii


Eugen Radulescu
Foto: Arhiva personala

Se apropia Crăciunul anul trecut când a explodat public o bombă de calibru: un proiect de ordonanță de urgență a cărui aplicare ar da peste cap economia românească, în general, și câteva sectoare cheie, în special: banking, pilonul II de pensii, industria energetică și altele. Un proiect care nu a fost discutat cu nimeni, pentru care nu a existat nici o urmă de studiu de impact și care urma să intre în vigoare imediat. Am crezut că este o glumă; cred că sunt destui cei care nici acum nu cred că așa ceva este cu adevărat posibil. Lucrurile însă par să fie limpezi: ordonanța merge înainte, indiferent de dezastrul pe care îl lasă în urmă. În cele ce urmează mă voi referi numai la ”taxa pe lăcomie”, așa cum a fost denumit în prima formă a proiectului de ordonanță un impozit special prelevat de la bănci.

Trebuie spus că denumirea ”taxă pe lăcomie”, deși evident în afara cutumelor textelor de lege, a fost inspirată din punct de vedere mediatic. Discuția nu a mai vizat substanța acestei taxe și efectele deosebit de grave pe care le poate ea atrage, ci doar explicația, subțire de altminteri, că nu a urmărit creșterea veniturilor la buget, ci sancționarea unui păcat biblic. În forma finală a ordonanței, termenul a dispărut, dar obiectivul fusese atins: toată lumea știa că guvernul se luptă din greu cu hidra reprezentată de imperialismul occidental.

În ansamblu, însă, resuscitarea unor teme din trecutul comunist nu e deloc o idee inspirată. Este chiar oarecum caraghios că, după ce mai mulți ani au acuzat băncile că nu fac profit, iată că acum le acuză că fac!

Cu siguranță, subiectul lăcomiei băncilor are priză la public. Am rămas suprins să observ cât de mare este numărul celor care par să fie de acord cu actul de ”dreptate” săvârșit prin acest impozit special. Doar că realitatea dură a economiei este de multe ori foarte departe de propagandă. Ceea ce poate să pară justificat și benefic, și promovat ca atare printr-o propagandă deșănțată în media aservite, poate în realitate să fie foarte departe de obiectivul urmărit. Așa cum a fost ea construită, ”taxa pe lăcomie” se va întoarce ca un bumerang împotriva clienților băncii, împotriva intermedierii financiare și, în final, a economiei în ansamblul ei.

Este de-a dreptul șocant să observăm că țara cu cea mai mică intermediere financiară din Uniunea Europeană adoptă pe bandă rulantă reglementări cu putere de lege care au ca efect reducerea în continuare a intermedierii financiare. A fost mai întâi legea privind darea în plată, care a blocat pentru o jumătate de an creditul ipotecar, până când Curtea Constituțională a aneantizat pricipalele prevederi ale acestei legi, dar efectele au rămas: creșterea mai lentă a intermedierii financiare, mărirea marjelor de dobânzi ca urmare a instabilității legislative a țării. A fost apoi legea privind conversia creditelor în franci elvețieni la curs istoric – o inepție maximă, care a trecut ca fulgerul prin Parlament, înainte de a fi stopată complet de Curtea Constituțională.

În prezent sunt nu mai puțin de trei proiecte de legi trecute de Parlament și care așteaptă verdictul Curții Constituționale, pe teme privind activitatea bancară. Toate acestea au drept slogan apărarea debitorului slab în fața creditorului sălbatic, de aceea au priză la public, dar în realitate nu fac altceva decât să slăbească sistemul financiar românesc, să întârzie integrarea în circuitele Uniunii Europene și, în final, să frâneze dramatic dezvoltarea țării. Deja suntem în altă ligă decât toate celelalte țări din Uniune: intermedierea financiară a coborât la 49 la sută din PIB în România; pe locul imediat următor este Polonia, cu 88 la sută din PIB, față de o medie a Uniunii Europene de 243 la sută din PIB.

Alegerea sistemului bancar drept țap ispășitor nu este chiar o noutate. În istorie au fost consemnate numeroase situații în care statele ineficiente au găsit în bănci un foarte convenabil țap ispășitor pentru propriile lor erori și neputințe. A repeta această politică în plin secol 21 poate deveni mai mult decât contraproductiv. Da, o vreme poți câștiga de partea ta un public neavizat. Poți câștiga chiar și un public oarecum avizat, prezentând drept justificare pentru impozitele nou introduse informații trunchiate și distorsionate. Dar aici se încheie câștigurile. Sistemul financiar mondial nu este deloc plăcut impresionat dacă într-o țară persoane cheie din zona puterii politice fac declarații care i s-ar fi potrivit mai degrabă lui Hugo Chavez decât unui lider dintr-o țară a Uniunii Europene.

Dar dincolo de retorică și de orientarea discursurilor, rămân faptele. Nu doar că avem cea mai redusă intermediere financiară, dar facem tot ce se poate pentru a o reduce și mai mult. OUG 114 din 2018 reprezintă un multiplu atentat la sistemul financiar al țării. În primul rând, pentru că nivelul noii taxe este legat de o rată a dobânzii stabilită de piață. Cu alte cuvinte, sistemul bancar ar trebui să își recalibreze mecanismele de funcționare nu în funcție de cerere și ofertă, ci de posibilitatea de a reduce un impozit stabilit arbitrar de autorități. Într-adevăr, nivelul de 2 la sută al ROBOR pentru care nu se datorează impozit este net mai mic decât rata inflației, decât dobânda de referință a Băncii Naționale și decât dobânzile practicate pe piața bancară. Piață liberă, funcțională, care joacă un rol de seamă, poate insuficient cunoscut de public, în realizarea echilibrului macroeconomic; piaţă care, printre altele, contribuie la mecanismul de transmisie a politicii monetare a Băncii Naţionale. Este mai mult decât primejdios a încerca să induci în piață ideea că poate fi influențat hotărâtor raportul dintre cerere și ofertă printr-un mecanism birocratic de impozitare – cu totul excesivă, cum vom vedea.

În prezent inflația este puțin peste 3 la sută, ca și de altfel dobânzile pe piața interbancară. Ce se va întâmpla dacă inflația urcă la 5 sau la 6 la sută? Să ne amintim că a şi fost pe acolo în urmă cu jumătate de an, dar a fost temperată, cu instrumentele specifice băncii centrale. Cum poate fi ea combătută în viitor, dacă instrumentul esențial, și anume dobânda de pe piața bancară, este contrâns la niveluri cu totul neacoperitoare?

Am auzit zilele trecute pe un oficial guvernamental exprimându-și cu suficiență convingerea că dobânzile intrebancare vor coborî sub 2 la sută. Nu e vorba, același oficial critica Banca Națională că nu ar fi intervenit pentru apărarea cursului valutar. Oare domnul în cauză are măcar noțiunea că cele două variabile, curs și rata dobânzii, evoluează în tandem – una într-o direcție, cealaltă în direcția inversă? Sunt pregătit să admit că domnia sa dispune de un glob de cristal în care citește evoluția dobânzilor. Mă tem însă că nu ar putea avea și o baghetă magică, astfel încât scăderea dobânzilor să nu ducă la deprecierea leului. Ar putea ajunge dobânda interbancară la 2 la sută? Cu o paritate la leului în jurului valorii de 5 lei/euro, da, ar fi posibil. Nu pentru multă vreme însă, pentru că deprecierea cursului antrenează creșterea ratei inflației și, cu o dobândă priponită la 2 la sută, bulgărele de zăpadă s-ar transforma în avalanșă. Prefer să nu mă gandesc la ce s-ar putea întâmpla, în numai câteva luni, dacă prin absurd scenariul cu scăderea dobânzilor la 2 la sută s-ar adeveri.

Nu mai puțin preocupantă este dimensiunea cifrică a ”taxei pe lăcomie”. Mai sunt într-adevăr alte câteva țări din Uniunea Europeană care practică, într-o formă sau alta, taxe asupra activității bancare. În cele mai multe cazuri, însă, aceste taxe acoperă fie cheltuieli deja făcute după criza din 2008 pentru salvarea sistemului bancar, fie constituirea unor fonduri de rezoluție pentru eventuale cheltuieli viitoare, în același scop. Nu este cazul la noi. Până acum nu au existat cheltuieli publice pentru salvarea sistemului bancar (şi asta omit să spună inițiatorii ordonanței) și nici nu este vorba despre finanțarea vreunui fond de rezoluție, ci doar de acoperirea deficitului bugetar. Așa cum este ea calculată azi, taxa pe active bancare ar ajunge în România la 1,2 la sută din totalul activelor financiare ale băncilor. Adică de vreo 3 ori mai mare decât media anuală a randamentului activelor financiare din ultimii 15 ani. Este ca și cum ar fi stabilită o impozitare asupra salariilor de 200 la sută din venitul obținut. Nu numai că nimeni nu poate să plătească atât de mult, dar efectul va fi de dispariție pur și simplu a bazei de impozitare.

Mai sunt câteva detalii care arată că legiuitorul pare preocupat de cum se poate împușca singur în picior decât de taxarea lăcomiei băncilor. Astfel, nicăieri nu s-a mai văzut ca o taxă să fie percepută inclusiv asupra împrumuturilor acordate statului respectiv de către plătitorul impozitului. Nu trebuie să fii un geniu al finanțelor ca să înțelegi că în felul acesta finanțarea deficitului dispare cu totul sau devine atât de scumpă, încât te costă mai mult chiar decât ce câștigi prin taxa respectivă. Ca urmare, bugetul ar pierde sursa de finanțare a deficitului înainte de a vedea primii bani din impozitarea activelor băncii. Nu, nu este un scenariu ipotetic și nu avem de-a face de o răzbunare de-a cuiva împotriva altcuiva. Este o decizie rațională de business. Să ne uităm la succesul emisiunilor de titluri de stat de la începutul acestui an și vedem cum ordonanța realizează o împușcare a propriului picior.

Din păcate, efectele acestei taxe nu se opresc aici. Cine își imaginează că băncile vor sta cu brațele încrucișate și vor contabiliza pierderi fără să aibă modificări ale business-ului trăiește pe altă lume. În cazul în care băncile vor reuși să continue activitatea chiar în condițiile acestei taxe, modelul lor de business va suferi schimbări majore. Marjele dintre dobânzile la credite și cele la depozite vor continua să crească, unitățile bancare mai puțin eficiente vor dispărea și, cu siguranță, unele bănci mai mici nu vor putea face față noilor condiții. Toate acestea la un loc înseamnă mai puțin business bancar, mai puține credite și mai scumpe – adică înrăutățire severă a condițiilor, reducere în continuare a intermedierii financiare, frânare, absurdă, a creșterii economice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




Citeste


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributor.ro


















3532 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    Nu am înțeles niciodată de ce este "lăcomie" (Marţi, 29 ianuarie 2019, 16:55)

    BlaBla1234 [utilizator]

    Să vrei să păstrezi banii pe care i-ai câștigat, dar nu este lăcomie să vrei să îi iei altuia banii - Thomas Sowell


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version