Starea sectorului carbonifer românesc este în continuă degradare de zeci de ani. Ani la rândul, statul a neglijat condițiile inumane din minerit și a ignorat cu bună știință rolul pe care în deține cărbunele în asigurarea confortului nostru zilnic. Greva minerilor din Gorj ne-a arătat, de fapt, că sistemul energetic a ajuns într-un punct critic, din care va fi foarte greu să ieșim.
Condițiile de muncă din mineritul românesc: de la cărbune la robie
Condițiile de muncă din sectorul minier sunt groaznice! Minerii au fost buni doar pentru jocurile politice ale diverselor guverne post-decembriste, în rest, au fost tratați de parcă ar fi ultimii oameni. Au fost abandonați în negura timpului și lăsați să lucreze în niște condiții înfiorătoare pentru secolul în care trăim. Fie că vorbim de minerii care lucrează în subteran, în Valea Jiului, sau de cei din carierele din Gorj, de la CEO, toți se confruntă cu aceleași neajunsuri.
Cărbunele românesc este exploatat cu „tehnologie” veche de peste 40 de ani. Utilajele sunt uzate fizic și moral și au un randament foarte scăzut. În multe cazuri, ca să poată munci, minerii vin chiar și cu scule de acasă. Pentru a face economii, rigurozitatea proceselor de producție a avut de suferit. Înainte, se făceau stocuri mai mari de cărbune, dar ele fie se degradau și nu mai puteau fi folosite, fie se autoaprindeau. Pentru a elimina costurile de depozitare și de stivuire, în timp, cantitățile de cărbune stocat s-au diminuat. În loc ca banii economisiți să fie folosiți în interesul acestor companii, în schimb, mineritul românesc a fost muls de bani de tot felul de cercuri de interese.
Echipamentele de protecție folosite de mineri sunt incomode, sunt printre cele mai ieftine, și mai rău îi încurcă decât să îi ajute. De multe ori se întâmplă ca ei să nu beneficieze nici măcar de hârtie igienică sau de săpun, lucruri de neconceput, astăzi, la locul de muncă.
Minerii se salută cu „Noroc bun!”. În spatele acestei urări stau pericolele pe care trebuie să le înfrunte și despre care se știu foarte puține. Minerii au nevoie de noroc bun nu doar atunci când coboară în subteranul unei mine din Valea Jiului sau când merg la carieră, în Gorj. Au nevoie de noroc pentru a face față bolilor profesionale și improvizațiilor la care sunt nevoiți să recurgă pentru a-și desfășura activitatea zilnică.
Minerii, stigmatizați în anii ’90, au fost lăsați fără perspective profesionale și abandonați. De ei, politicienii își aduc aminte doar în campaniile electorale și nicidecum nu sunt îngrijorați de condițiile inumane de muncă sau de accidentele mortale care au îndoliat sute de familii.
De ce este important cărbunele pentru sistemul energetic românesc?
Expertiza actualilor guvernanți în acest domeniu depinde de divinitate. „Suntem binecuvântați că avem un mix energetic diversificat”. Aceasta este dogma care fundamentează strategia energetică elaborată de guvernarea PSD-ALDE.
Cărbunele, în producția de energie electrică, are o pondere medie de 30%. Peste două treimi este asigurată de Complexul Energetic Oltenia, o companie secătuită de interese obscure și care lasă impresia că va rata și ultimul tren al retehnologizării și al adaptării la noul context european de reducere a emisiilor de carbon.
Dacă guvernarea PSD-ALDE conștientiza cu adevărat rolul strategic al cărbunelui în asigurarea securității energetice, ar fi trebuit să descurajeze căpușarea celor două companii de stat din sector și să urgenteze implementarea unor planuri realiste de restructurare și modernizare pentru ca acestea să facă față noilor exigențe de mediu curat.
În schimb, CEO și CEH au ajuns într-o stare deplorabilă
În pofida acestei realități, cei doi mari producători de lignit și huilă au ajuns, din cauza unui management defectuos cu binecuvântare politică, să se confrunte cu niște probleme uriașe. Aceste două companii de stat au fost conduse fără criterii de eficiență economică, fără să dea socoteală nimănui și fără un plan de afaceri care să ia în considerare evoluțiile viitoare din sectorul energetic.
S-a creat iluzia că CEO și CEH sunt companii responsabile care administrează resursele energetice ale românilor, dar, de fapt, au fost folosite doar ca vehicul electoral și ca pușculițe de partid.
Toți acești bani scurși din conturi le-au răpit posibilitatea de a avea o șansă în fața creșterii de preț al poluării, adică al certificatelor de carbon, lucru care ar fi făcut ca România să treacă printr-o tranziție energetică lină. Controlul politic, plafonarea prețului la energie și taxa de 2% pe cifra de afaceri nu sunt decât bomboanele așezate cu grijă pe coliva mineritului românesc.
Complexul Energetic Hunedoara se află într-o stare de degradare mult mai avansată decât Complexul Energetic Oltenia. Statul român trebuie să recupereze ajutorul de stat de 60 milioane de euro acordat acestei companii, deoarece PSD și ALDE, timp de doi ani, nu au fost în stare să prezinte un plan coerent de restructurare. În plus, compania este cel mai mare datornic la bugetul de stat. Activitatea minieră a rămas incertă și mult mai nesigură pentru că, deși minerii au fost disponibilizați, sunt factori locali care promit continuarea exploatării pentru a nu-și pierde influența. Această abordare contravine inclusiv angajamentelor pe care Guvernul român și le-a luat în fața Comisiei Europene.
Complexul Energetic Oltenia a încheiat anul 2018 cu o pierdere de aproximativ 1 miliard de lei. Perspectivele incerte ale companiei, accentuate de plafonarea prețului la energie și de taxa de 2% pe cifra de afaceri, măsuri adoptate de guvernul PSD-ALDE, i-au determinat pe mineri să răbufnească. Condițiile de muncă vitrege accentuează starea precară a companiei, care va trebui să găsească resurse financiare să plătească sume impresionante pentru certificatele de carbon, asta dacă vrea să își mențină ritmul producției. În condițiile unui preț plafonat la energie electrică, stabilit din pixul unor politicieni, acest lucru va fi o adevărată provocare. Acesta este cel mai bun moment pentru managementul CEO să curețe compania de activele nesănătoase care pun presiune pe resursele financiare ale acesteia.
Există viitor pentru cărbunele românesc și pentru zonele carbonifere?
Ceasul a început demult să ticăie, dar responsabilii se fac că nu îl aud. Soluțiile care au fost puse pe masă de actualii guvernanți denotă lipsă de viziune și nerealism. Perspectivele trebuie să țină cont de două aspecte importante. În primul rând, vorbim despre perspectiva socio-economică: ce facem cu cei 5000 de oameni de la CEH, cu cei peste 13000 de oameni de la CEO și cu furnizorii de utilaje și servicii care deservesc aceste companii și care, la rândul lor, au angajați? Care sunt alternativele care pot fi oferite acestor oameni pentru ca cele două regiuni să nu ajungă atât de depopulate încât să concureze cu deșertul Sahara? În al doilea rând trebuie să ne uităm la perspectiva sistemului energetic românesc. Ce punem în locul cărbunelui, care astăzi asigură până la 30% din necesarul de consum la României? Soluțiile stau în fața noastră de ceva vreme.
Platforma regiunilor carbonifere în tranziție a fost lansată de Comisia Europeană încă din decembrie 2017. Este o inițiativă europeană care își propune să finanțeze proiecte în zonele carbonifere din Europa care trec prin tranziția către energie nepoluantă. Fondurile alocate vor fi stabilite în cadrul următorului buget UE și este posibil să fie consistente. Valea Jiului este deja parte din această platformă. În februarie 2018, i-am adresat o scrisoare comisarului european pentru energie și climă, Miguel Arias Canete, pentru ca acest lucru să se întâmple. De aici încolo, guvernul, primăriile și comunitățile locale din Valea Jiului trebuie să lucreze împreună pentru a veni cu propuneri viabile de proiecte.
Gorjul ar putea fi următoarea regiune care să fie promovată de guvern în cadrul acestei platforme. Ba chiar, ar trebui ca funcționarii europeni să fie invitați în Valea Jiului și în Gorj pentru ca aceștia să realizeze care sunt nevoile acestor zone. Bruxelles-ul nu va inunda nici valea Jiului și nici Gorjul cu bani europeni pentru că ne simpatizează. E nevoie de proiecte concrete, de insistentă și de un guvern cu adevărat interesat de soarta acestor oameni.
Problema poluării cărbunelui trebuie rezolvată. Normele de mediu pe care atât CEO cât și CEH trebuie să le respecte nu sunt opționale într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă în fața schimbărilor climatice. În fața acestor realități e nevoie de o strategie pe termen lung a acestor companii. Situația de la CEH este una extrem de dificilă. Dacă termocentrala Paroșeni a fost retehnologizată și respectă condițiile europene de mediu, situația de la Mintia este mult mai gravă. Se vorbește despre posibilitatea de a o retehnologiza, sau chiar despre o investiție greenfield, pe gaz, de 400 Mw. Centrala pe gaze de la Iernut de 400 Mw, în ciclu combinat, ne arată că se poate.
CEO a analizat, în urmă cu mai mulți ani, implementarea unei tehnologii de captare și de stocare a dioxiului de carbon în cadrul așa-numitului Program Getica. Recent, am adresat o interpelare Ministerului Energiei privind acest subiect. Din răspunsul primit de la minister reiese că proiectul a fost abandonat mult prea ușor, explicația fiind că nu se poate identifica evoluția în viitor a prețului certificatelor de carbon.
Managementul companiei a venit, totuși, cu o viziune pe termen lung de construcție de noi capacități pe gaz și chiar regenerabile. Unii au privit cu scepticism acest lucru, însă eu cred că dezvoltarea de noi linii de business este posibilă, cu condiția ca acestea să fie private. Mobilizarea unor astfel de resurse financiare și de know-how pentru a consolida securitatea energetică națională poate fi o soluție. Problema, acolo, este una ce ține mai degrabă de acționar. O companie de stat, puternic politizată precum este CEO, nu va reuși niciodată să iasă la liman de una singură.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
