Dragă Domnule Eminescu, mă înșel eu sau tocmai ați fost eliberat din funcția de revizor școlar? Înalta Curte de Conturi v-a deschis un dosar în 16 iunie 1876 și vi se impută că există lipsuri din gestiunea Bibliotecii Central Universitare din Iași. Aud, de asemenea, că din ordinele lui Gheorghe Chițu, ministru al Cultelor și Înstrucțiunii Publice, s-au accelerat dispozițiile de a preda arhiva revizoratului școlar. Pare că nu îi mulțumește nici faptul că ați aranjat acea arhivă, cu atît mai puțin părerile Dumitale despre cărțile de pedagogie pe care le achiziționați, ori sugestiile rezumate în rapoartele ministeriale în aceeași chestiune. Cum raspundeti la aceste acuzatii ?
M. Eminescu: După cum veți fi știut deja, distinsă interlocutoare, judecătorul de instrucție a solicitat mărturia lui Samson Bodnărescu, fost coleg de-al meu la BCU și Junimist, căruia i-a trimis o citație în sensul acuzațiilor menționate de Dvs., fiind vorba de o urmărire pe cale civilă. Din câte îmi aduc aminte, trebuie să fi trecut ceva timp de atunci, mă iartați dacă memoria nu mă mai ajută, Samson a primit dispoziția de la mine în termenii aceștia: „Cînd vei fi interogat, te rog spune adevărul. Nu evaziv, nu încurcat, căci toată responsabilitatea civilă e o copilărie alături cu urmările ce le-ar avea pentru mine un singur neadevăr ce l-ai spune. Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viața și să-mi răpească onoarea. [...] Dacă mai vrei informații ți le pot da”.
În ce privește recomandarea mea anume a cărții pedagogice Povățuitoriu la citire prin scriere, ea se referă la abecedariul compus de Creangă, Ienăchescu, s.a., care pîn-acuma e cel mai bun abecedariu românesc, aprobat prin comisie examinatoare cît și de onor Ministeriu. Deosebirea între metoda propusă de această broșură și învățarea rutinară și mecanică, precum se profesează ea în genere în școlile noastre, este deosăbirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie și dresură. Într-adevăr, prin metoda veche a silabisărei, a memorării mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu era cu mult mai bine tractată decît inteligența unui animal care se desprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice de care nu-și poate da seama.
Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară
O clipă, Domnule Eminescu, Dumitale spui că nu este de folos memorarea în procesul pedagogic și că elevii nu înțeleg ceea ce memorează? Poate știți, realitatea noastră acum este una foarte diferită, există manual unic, și, dacă apar greșeli, cum s-a și întâmplat, există posibilitatea corectării erorilor. Dar, abia după ce sute de mii de exemplare sunt publicate. Iar acum se re-rediscută editarea manualelor alternative. Reformele în învățământ se succed odată cu întorsul a sute de pagini de manual, într-o cronologie furioasă ca o erinie.
M. Eminescu: Îmi este destul de greu să imaginez ce se întîmplă în timpurile Dumneavoastră, însă dacă ar fi să aruncăm o privire în manualele noastre scolastice ne vom încredința că elevii trebuie să fi învățat ca în somnambulism, că nu știu ce scriu, nici ce citesc. Abia cînd vîrsta le trezește mintea, li se ia albeața de pe ochi și încep a înțelege ce au învățat în școală. Iar acele cunoștințe, cîștigate în mod mecanic, vedem că nu s-au lipit de memorie, au rămas niște urme slabe din ele, așa încît omul matur pe de o parte nu se mai poate folosi de dînsele, pe de alta vede că este prea tîrziu pentru a mai reîncepe. Și toate acestea abstrăgînd de la dezgustul împotriva cărții pe care metoda mecanică îl inspiră copiilor.
Cumva trăsnită de felul cum pot să semene timpurile între ele, insist cu întrebările. Mă faceți curioasă, dragă Domnule Eminescu: care ar fi metoda ce ar putea face ca urmele slabe să fie trainice?
M. Eminescu: Uitați, acest manual elaborat de Creangă și de alții ca el, ar putea fi instrumentul unui învățător ce lasă vergile țepene din mână și s-ar apleca cu un suflet uman spre inima elevilor, spre treapta copilărească a sufletelor lor, să le disciplineze, nu să le siluiască. Prin jocuri copiii învață a iubi orînduiala. Apoi li se face deosebirea între ființe și lucruri, ei fiind puși a numi ființe și a spune ce fac ele, cum sînt; după cum știți, tot astfel la lucruri, încît zilele cele dentîi se zugrăvesc în mod neșters în frageda lor minte, cunoștințe cari le vor fi atît de folositoare la deosebirea gramaticală a cuvintelor. Asta îi raportam și dlui Ministru, anume că: „urmărind șirul acestor dezvoltări treptate, vă veți convinge, că învățătorul nu anticipează niciodată, că el se servește totdeauna de micul capital de cunoștințe din viața copilului pentru a-l face pe acesta, să vie de la sine ce nu știuse. Copilul se desprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gîndește. [...] Nici un om nu se întărește citind un tractat de gimnastică, ci făcînd exerciții, nici un om nu se-nvață a judeca citind judecăți scrise gata de alții, ci judecînd singur și dîndu-și singur seama de natura lucrurilor”.
Cred că încep să înțeleg ceea ce spuneți, dragă Domnule Eminescu. Ceea ce nu înțeleg însă este cum anume un om cu idei ca Dumitale nu-și mai găsește locul într-un minister de profil. Mă intrigă o confesiune pe care i-o faceți Domnului Slavici, anume că nu aveți cum să vă relocați la București din Iașii care v-au făcut zilele nefericite, și că numai aripile lui Aiolos v-ar fi putut aduce în capitală. În mod straniu, ajungeți la un silogism pe care țin să îl aduc în discuția noastră:
A nu munci și a nu avea – just
A nu munci și a avea – superb!
A munci ca mine și a nu avea – deplorabil!
A munci și a avea – just!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
