Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Aplicaţii pe Teatrul de Acţiuni Militare de Sud-Vest al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1973-1989)

de Petre Opris     Contributors.ro
Duminică, 13 ianuarie 2019, 18:21 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În ultima lună au fost difuzate în România mai multe ştiri despre conducerea armatei române şi problemele cu care se confruntă militarii. Publicul a aflat, de exemplu, că avioanele de vânătoare F-16 nu au zburat la parada organizată la Bucureşti din cauza condiţiilor meteorologice, dar au participat la parada de la Alba Iulia, din aceeaşi zi (1 decembrie 2018). A urmat o dispută politică referitoare la numirea unui nou şef al Statului Major General al Armatei, în condiţiile în care la conducerea Ministerului Apărării Naţionale au ajuns trei – repetăm, trei politicieni – în ultimii doi ani. Ultimul dintre aceştia iese în evidenţă prin faptul că, din considerente religioase, nu are voie să atingă nici o armă şi nu efectuat nici măcar o oră de pregătire militară propriu-zisă, însă a reuşit să îşi includă în CV nişte diplome care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Colac peste pupăză, personajul respectiv a descoperit că predecesorii săi din acelaşi partid cu pocăitul în cauză s-au zbătut ca peştele pe uscat şi, acum, cineva trebuie să scoată din foc un contract militar – în condiţiile în care Marina Militară Română are nevoie de nave noi.

Pentru a înţelege ce se întâmplă la Bucureşti, am redeschis o carte şi am privit hărţile pe care le expunem în continuare. Acestea sunt foarte utile deoarece geografia militară nu s-a schimbat după aderarea României la NATO. Direcţiile operative austriacă, nord italiană, greacă, Tracia de est şi direcţia operativă din vestul Mării Negre au rămas aceleaşi şi pot funcţiona în ambele sensuri deoarece militarii sunt obligaţi să ţină cont de relief în momentul în care planifică operaţiuni militare în această parte a Europei şi nu numai. Aceleaşi direcţii operative militare oferă un indiciu despre drumurile comerciale cele mai convenabile şi uşor de străbătut din acest spaţiu geografic şi care nu au fost inventate de personajele politice efemere care au ajuns la conducerea Ministerului Apărării Naţionale.

Pentru început, reluăm o prezentare a exerciţiului militar „SOIUZ-73”, aprobat de Nicolae Ceauşescu la 22 ianuarie 1973.[1] Cu acelaşi prilej, liderul politic român a fost de acord ca aplicaţia respectivă să fie condusă de mareşalul sovietic Ivan Iakubovski, în calitate de comandant suprem al grupului de Fronturi de pe Teatrul de Acţiuni Militare de Sud-Vest al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.[2] Pentru desfăşurarea exerciţiului respectiv pe hartă, în perioada 12-21 februarie 1973, generalul de armată Ion Ioniţă a pregătit primirea în staţiunea Neptun (jud. Constanţa) a circa 400 de generali şi ofiţeri din România, Uniunea Sovietică şi Bulgaria (dintre care 100 erau de naţionalitate română).

.

.

Pentru prima dată de la înfiinţarea acelei alianţe, Comandamentul Forţelor Armate Unite a prevăzut ca Frontul românesc să acţioneze pe direcţia operativă turcă, cu forţarea Strâmtorii Dardanele; până în acel moment, armata română fusese angajată numai în jocuri militare pe direcţiile operative nord-italiană (până în anul 1966) şi greacă (din anul 1966).

În conformitate cu solicitarea făcută de şeful de Stat Major al Forţelor Armate Unite, mareşalul Ivan I. Iakubovski urma să conducă jocul de război în calitate de „comandant suprem al grupului de Fronturi de pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest” – deşi acesta îndeplinea funcţie superioară, pe cea de comandant suprem al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De asemenea, s-a prevăzut ca în conducerea aplicaţiei să existe numai câte un locţiitor român şi bulgar, neînsoţiţi de grupele lor de lucru, iar arbitrarea grupelor operative române urma să fie efectuată de generali şi ofiţeri sovietici.[3]

Potrivit concepţiei de ansamblu a jocului de război „SOIUZ-73”, forţele Grupului de Armate Sud (NATO) atacau Bulgaria şi ajungeau pe aliniamentul: Sud Sofia – Nord Gabcovo – Nord Burgas. Concomitent, forţele aeronavale ale NATO se angajau într-o bătălie la circa 150 de mile Est Constanţa, iar la nord de Burgas era lansat un desant maritim în flancul Frontului 3 Sud (sovietic). Grupul de Armate Sud era alcătuit din Armata 1 Greacă (trei Corpuri de Armată) şi Corpul 4 Armată grec (trei divizii), Armata 1 Turcă (Corpurile 3, 5 şi 2 Armată) şi Corpul 4 Armată turc (trei divizii). Totodată, Grupul de Armate Sud beneficia de sprijinul Corpului 6 Aviaţie Independent.

Armata română participa la aplicaţie şi alcătuia Frontul 2 Sud cu 10 divizii (două mari unităţi fiind de tancuri), dintre care trei divizii aveau capacitate de luptă permanentă, trei divizii erau gata de luptă după 1-2 zile de la începerea războiului, iar patru divizii erau gata de luptă după 3-4 zile de la declanşarea ostilităţilor.

Grupul de mari unităţi româneşti, încadrat pe flancuri de două armate sovietice, se concentra la sud de Dunăre, între Ruse şi Nikopol. Operaţiunea de traversare a fluviului de către trupele sovietice şi româneşti se desfăşura în condiţiile utilizării de către forţele NATO a armelor de nimicire în masă la punctele obligatorii de trecere de la Bechet – Oreahovo, Corabia – Lom Palanka, Islaz – Somovit, Turnu-Măgurele – Nikopol, Zimnicea – Belene, Giurgiu – Ruse, Olteniţa – Turtucaia, Giurgeni – Vadu Oii, Brăila şi Isaccea.

După încheierea concentrării la sud de Dunăre, forţele Organizaţiei Tratatului de la Varşovia treceau la ofensivă. Unităţile româneşti (Frontul 2 Sud) acţionau pe teritoriul Bulgariei în cooperare cu cele sovietice din Frontul 3 Sud, pe direcţia Sud – Sud-Est. La un moment dat, direcţiile de acţiune ale celor două fronturi deveneau divergente, forţele sovietice urmând să atace spre Istanbul, în timp ce armata română încerca să ajungă la Strâmtoarea Dardanele şi Marea Marmara. Pentru misiunea imediată a Frontului 2 Sud erau stabilite următoarele elemente: adâncimea înaintării (200-250 km), ritmul de înaintare a trupelor aflate în ofensivă (40-60 km/24 de ore) şi durata de îndeplinire a misiunii (4-6 zile). Ulterior, un regiment românesc de desant-paraşutare se angaja în luptă la est de localitatea Kanoka (în Turcia) în ziua a 5-a sau a 6-a de la deschiderea ostilităţilor. Acţiunea sa constituia preludiul unei noi ofensive declanşate de armata română pentru crearea unui cap de pod la sud de Strâmtoarea Dardanele. Pentru misiunea următoare a Frontului 2 Sud erau stabilite următoarele elemente: adâncimea înaintării (200-250 km), ritmul de înaintare (30 km/24 de ore) şi durata de îndeplinire a misiunii (7-8 zile).

Concomitent cu acţiunea armatei române, marile unităţi ale Frontului 3 Sud urmau să se angajeze în luptă împotriva forţelor turceşti din sud-estul Bulgariei, respingându-le până la Vest Istanbul. Apoi, o divizie de desant aerian sovietică urma să fie lansată în a 4-a sau a 5-a zi de la deschiderea ostilităţilor la nord-est de Izmit (la est de Istanbul), în imediata apropiere a Strâmtorii Bosfor. Totodată, pe Marea Neagră urmau să se angajeze două bătălii aeronavale: prima, la 150 de mile Nord-Est Istanbul, iar cea de-a doua la circa 50 de mile Est Istanbul.

În acelaşi timp cu ofensiva declanşată împotriva Armatei 1 Turce, la flancul drept al armatei române se desfăşura o operaţiune militară similară. Forţele militare bulgare din cadrul Frontului 1 Sud, în cooperare cu o armată sovietică, respingeau acţiunile ofensive declanşate de Armata 1 Greacă, eliberau teritoriul bulgar ocupat de aceasta, cucereau localităţile greceşti Komutini, Cavalla, Salonic şi Cojani, după care ajungeau la litoralul Mării Egee.

Aplicaţia „SOIUZ-73” dezvăluie faptul că liderii militari sovietici erau preocupaţi de cucerirea rapidă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele în cazul declanşării unui război între NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia. De asemenea, se poate observa încadrarea armatei române între două armate sovietice în cursul aplicaţiilor comune, lucru explicabil dacă ţinem cont de problemele pe care autorităţile române le-au creat la Moscova după evenimentele din august 1968, din Cehoslovacia. Desigur, jocul operativ de război „SOIUZ-73” era fictiv, însă Moscova dorea ca prin asemenea acţiuni să se pregătească cât mai bine din punct de vedere militar şi, totodată, se pare că încerca disciplinarea românilor. Întâmplător sau nu, aplicaţia din 1973 s-a intitulat SOIUZ (UNIUNE). Deşi acest nume devenise clasic pentru manevrele militare ale alianţei, putem să amintim faptul că era vorba despre o uniune de interese pe care Nicolae Ceauşescu şi colaboratorii săi nu aveau dreptul să o ignore. Ei ştiau că nu era indicat să tensioneze şi mai mult relaţiile cu U.R.S.S., liderul de necontestat al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

După doi ani de la desfăşurarea exerciţiului „SOIUZ-73”, la Mangalia Nord (Neptun) a avut loc o nouă aplicaţie de comandament şi stat major, pe hartă, de Front, pe două eşaloane. Denumită codificat „NEPTUN-75”, aceasta a fost condusă de generalul Ion Ioniţă în perioada 7-21 aprilie 1975 şi a avut următoarea temă: „Organizarea şi executarea deplasării trupelor Frontului (Armatei) pe distanţe mari”.[4]

Un an mai târziu, generalul de armată Ion Ioniţă l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că pe teritoriul Bulgariei se desfăşoară o aplicaţie cu trupe, comună, sovieto-bulgară (24-27 mai 1976). După coroborarea informaţiilor de care dispunea, ministrul Apărării Naţionale a precizat pentru liderul suprem al P.C.R., astfel:

Este pentru prima dată când o aplicaţie de o asemenea amploare (3 armate de arme întrunite şi Comandamentul marinei militare) se desfăşoară la nord de munţii Balcani;

Unităţi din trupele sovietice participante, tehnica de luptă şi materialele necesare acestora au fost transportate din URSS pe mare în perioada 15-21.05.1976;

Aplicaţia a fost declanşată fără ca marile unităţi şi unităţile participante să fie anunţate în prealabil, iar pentru completarea efectivelor au fost mobilizaţi şi o parte din rezervişti;

Un intens trafic radio în reţelele radio ale marilor unităţi a fost semnalat în raionul Plevna, confirmând şi prin aceasta existenţa celei de a 4-a armate de arme întrunite bulgare, în curs de constituire (subl.n.)”[5].

Procedeul de transport pe mare a trupelor sovietice care participau la aplicaţiile militare comune desfăşurate pe teritoriul Bulgariei nu era o noutate. Au existat însă politicieni români care au încercat să supraliciteze acest lucru în scop propagandistic. De exemplu, fostul general Constantin Olteanu a afirmat în 1999 astfel:

„Începând tot din anul 1968, România nu a mai permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu armament asupra lor, ori survolarea teritoriului său de către aeronave militare străine.”

Evident, această poziţie a fost criticată, şi s-a insistat să revenim asupra ei (subl.n.)”[6].

Opinia exprimată de fostul ministru al Apărării Naţionale (la mijlocul anilor ’70, adjunct al şefului Secţiei pentru Problemele Militare şi Justiţie a C.C. al P.C.R.) este în contradicţie flagrantă cu informaţiile provenite din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, în ziua de 12 februarie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat în scris miniştrilor Ion Coman şi Ion Stănescu faptul că „a fost aprobată propunerea Ministerului Apărării Naţionale, cuprinsă în nota nr. M. 0790 din 10 februarie a.c. privind tranzitarea şi asigurarea deplasării prin R. S. România a unei coloane militare sovietice, care participă la o aplicaţie de comandament şi stat major pe teritoriul R. P. Bulgaria (subl.n.)”. Permisul de tranzitare a României de către comandamentul unei divizii sovietice, cu mijloace de transmisiuni, din cadrul Regiunii Militare Odesa, a fost valabil pentru perioada 26 februarie 1977 (orele 16.00-17.00) – 5 martie 1977 (orele 18.00-19.00), iar aplicaţia din Bulgaria s-a desfăşurat „în cadrul planului de activităţi comune ale Forţelor Armate Unite, cu participarea comandamentului unei divizii [sovietice], compus din 160-174 persoane şi 50-60 autovehicule (subl.n.)”[7].

Coloana sovietică a avut la dispoziţie 11-12 ore pentru a se deplasa de la Reni la Negru Vodă, pe itinerarul: Reni – Galaţi – Brăila – Bărăganul – Ţăndărei – Hârşova – Constanţa – Negru Vodă. La întoarcere, sovieticii au intrat pe la Negru Vodă (5 martie 1977, orele 06.00-07.00) şi au folosit acelaşi itinerar pentru a ajunge la Reni.[8]

În Nota nr. M. 0790 din 10 februarie 1977, trimisă lui Nicolae Ceauşescu de către generalul-colonel Ion Coman, există o informaţie şi despre o altă aplicaţie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a avut loc în Bulgaria: „Raportez că în anul 1974, pe baza aprobării Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., transmisă de Cancelaria C.C. al P.C.R. cu nr. 2480/02414 din 10.06.1974, în acelaşi scop, a tranzitat teritoriul R. S. România, o coloană de 70 autovehicule cu 240 militari sovietici (subl.n.)”[9].

În altă ordine de idei, generalul Ion Coman a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion An-24 să transporte militari din Armata populară bulgară pe itinerarul Varna-Odessa şi retur, în perioada 15-25 august 1976. Raportul nr. M. 03688 din 7 august 1976 al ministrului Apărării Naţionale, privind survolarea României de către un aparat militar bulgar, a fost aprobat de liderul P.C.R. (9 august 1976).[10]

Documentele aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale ne confirmă faptul că autorităţile de a Bucureşti au permis unităţilor militare sovietice să tranziteze România după evenimentele din Cehoslovacia, în scopul participării acestora la anumite aplicaţii militare desfăşurate pe teritoriul Bulgariei. Totodată, se poate constata faptul că tensiunile existente între Moscova şi Bucureşti nu au fost atât de puternice încât să fie întrerupte zborurile repetate ale avioanelor militare sovietice deasupra României în anii 1972-1974 (2-4 survolări pe lună). Acestea s-au efectuat cu permisiunea autorităţilor de la Bucureşti, în scopul de „a continua cercetarea din aer a mijloacelor radiotehnice ale ţărilor capitaliste vecine cu ţările socialiste”[11].

Acţiuni similare erau efectuate de avioanele militare ale statelor membre ale NATO, în condiţiile existenţei Războiului Rece.

Ca urmare a schimbărilor survenite la Moscova după preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov, în anul 1985, la nivelul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au apărut o serie de discuţii în legătură cu doctrina alianţei. Acestea s-au concretizat doi ani mai târziu, când comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul Viktor G. Kulikov, a propus la Berlin adoptarea principiului reducerii concomitente a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa „până la un nivel suficient, raţional”[12]. Din acel moment, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a avut o doctrină în care se punea accentul pe prevenirea războiului. Până atunci se apreciase că preîntâmpinarea războiului era doar un prerogativ al politicii şi al diplomaţiei, iar forţele armate trebuiau să acţioneze doar când războiul era deja un fapt împlinit.

În conformitate cu doctrina aprobată la consfătuirea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ (28-29 mai 1987), principalul obiectiv al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost asigurarea echilibrului militar-strategic între O.T.V. şi NATO, în condiţiile diminuării reciproce a cantităţilor de armament şi tehnică de luptă deţinute şi menţinerii unor niveluri de înarmare cât mai scăzute de fiecare parte.

Principiile noii doctrine militare a O.T.V. au fost aplicate în cadrul exerciţiului de comandament „Vltava-89” din Cehoslovacia (22-26 mai 1989), care a avut următoarea temă: „Pregătirea operaţiei defensive a Frontului, în cadrul alianţei. Respingerea agresiunii inamicului în condiţiile în care nu a avut loc o mobilizare completă şi o desfăşurare a forţelor proprii”[13]. La aplicaţia respectivă s-a prevăzut utilizarea în luptă a tuturor unităţilor armatei cehoslovace, precum şi a celor din Grupul Central de Forţe – alcătuit din mari unităţi militare sovietice. Cu acel prilej s-au înregistrat dificultăţi în organizarea şi aprovizionarea unităţilor angajate în luptele pentru respingerea forţelor NATO – în special la forţele aeriene şi la cele care asigurau iluminarea câmpului de luptă pe timp de noapte. De asemenea, s-a constatat faptul că participanţii la exerciţii nu au reuşit să stabilească timpul optim pentru declanşarea contraofensivei împotriva forţelor NATO.

Două săptămâni mai târziu s-a desfăşurat pe teritoriul Bulgariei o altă aplicaţie militară comună a O.T.V., denumită codificat „BALKAN-89” (4-9 iunie 1989). La manevrele planificate de Comandamentul Forţelor Armate Unite au participat mari unităţi din Bulgaria, Uniunea Sovietică şi România.[14]

În volumul său de memorii, viceamiralul Ştefan Dinu a menţionat că, în anul 1989, „în sudul României, două aplicaţii militare au fost mai importante, în iunie – „Balkan 89” şi în august „Mariţa 89”, ambele orientate pe direcţia de sud, spre Grecia, misiuni ce îi erau stabilite Bulgariei prin prevederile Tratatului de la Varşovia”[15].

Informaţiile din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. completează imaginea generală despre aplicaţia militară „BALKAN-89”, menţionată de fostul şef al Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major. Astfel, la 3 aprilie 1989, generalul Vasile Milea a solicitat aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru trimiterea în Bulgaria a unei grupe operative din Comandamentul Armatei a 3-a. Aceasta urma să participe la o aplicaţie pe hartă, în prima decadă a lunii iunie 1989 – în cadrul manevrelor „BALKAN-89”.

De asemenea, la 3 aprilie 1989, ministrul Apărării Naţionale a propus, iar Nicolae Ceauşescu a fost de acord ca generalul-locotenent Constantin Călinoiu, locţiitorul comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, să efectueze în Bulgaria recunoaşterile pentru aplicaţia „BALKAN-89”, împreună cu şase ofiţeri români, în perioada 25-28 aprilie 1989. Aceştia elaborau toate documentele necesare pentru partea română, de comun acord cu Marele Stat Major bulgar.

În calitate de locţiitor al conducătorului aplicaţiei pentru armata română, generalul Constantin Călinoiu a avut în subordine 18 ofiţeri şi subofiţeri şi a fost instruit să permită participarea militarilor săi „la unele activităţi politico-culturale ce se vor desfăşura pe timpul aplicaţiei”[16].

Concomitent, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca generalul-maior Dumitru Roşu, comandantul Armatei a 3-a, să conducă o grupă operativă din comandamentul său la aplicaţia „BALKAN-89”. Grupa respectivă a fost compusă din şeful de stat major al Armatei a 3-a, generalul-maior Niculae Matei, 85 de ofiţeri şi subofiţeri, 24 de militari în termen şi civili, precum şi 34 de autospeciale de stat major şi maşini de transport.[17]

Deplasarea în Bulgaria a militarilor români şi a tehnicii de luptă utilizate de aceştia în cadrul aplicaţiei „BALKAN-89” s-a efectuat cu trenul. Costurile de transport au fost achitate de Ministerul român al Apărării Naţionale, în întregime.

În aceeaşi ordine de idei, în conformitate cu planul pregătirii de luptă elaborat de Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru anul 1989, un număr de trei grupe operative sovietice (una de armată şi două de divizie) au luat parte la manevrele militare comune „BALKAN-89”. Pentru ca grupele respective să ajungă în zona aplicaţiei , Marele Stat Major al Forţelor Armate ale URSS a trimis din timp la Bucureşti un document prin care s-a solicitat să se aprobe tranzitarea teritoriului României de către militarii sovietici care urmau să participe la manevrele din Bulgaria.









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2114 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version