Unul dintre ultimele evenimente ale lunii decembrie din anul ce tocmai a trecut mi-a rămas adânc întipărit în minte. În seara de sâmbătă, 22 decembrie a fost organizat un marș de comemorare a eroilor din 1989. În anii din urmă, aceste comemorări mi-au lăsat un gust de cenușă. Reducându-se doar la depuneri de coroane și dezbateri televizate de neurmărit, ele nu făceau decât să-mi sporească sentimentul zădărniciei. Iar scenariul unei lovituri de stat mascate în revoluție, tot mai vehiculat și mai asumat, mă umilea pur și simplu.
De aceea marșul de sâmbătă a fost ca o ieșire din tunel, ca o iluminare bruscă. Am parcurs drumul dinspre Piața Victoriei până la Universitate amestecând sloganurile de acum cu cele de atunci. „Justiție, nu corupție!“ a fost urmat de „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!“, iar „Nu vrem să fim o nație de hoți!“ s-a continuat cu „Vom muri și vom fi liberi!“. Cu totul surprinzător pentru mine a fost faptul că totul se potrivea, că strigătul celor de acum 29 de ani nu au devenit istorie, că aceeași sete de atunci ne chinuie și acum. Iar momentul de maximă tensiune al serii, citirea listei celor care și-au pierdut viața atunci, a fost declicul unei adevărate revelații. Era pentru prima dată când le auzeam numele. Numele, dar, mai ales, vârstele: 17 ani, 23 de ani, 1 an, 83 de ani. Media de vârstă nu depășește, în orice caz, 25 de ani. S-a citit numele lor la Universitate, la Sala Dalles și în Piața Palatului. Ulterior pe gardul Palatului Regal a fost expus un colaj imens de foi albe, plastifiate pe care erau trecute numele, vârsta și un crochiu din biografia fiecărui erou. Mai bine de o oră au fost strigați toți cei care au pus mai presus decât viața lor libertatea.
Vom muri și vom fi liberi.
Ei au murit, dar noi am fost cei eliberați. Noi ne-am bucurat în acest timp de darurile libertății. Am călătorit, am studiat, am creat, am făcut negoț, am deschis afaceri, am spus ceea ce am gândit, am citit ceea ce am dorit. Nu am mai răbdat de foame, nici de frig. Nu ne-a mai fost frică. Dar, încet, încet am uitat. Nu ne-a mai păsat de cei care au murit. Nu le-am ținut minte numele. Nu i-am plâns cu adevărat. Nu le-am onorat cum se cuvine jertfa. Nu le-am făcut dreptate. Nu i-am pedepsit pe cei vinovați.
Or, până și copilul mic învață din basme că fără dreptate nu poate exista fericire, că atâta timp cât zmeii au putere și cei vicleni conduc, pacea nu se poate așeza peste lume. Stafia regelui Danemarcei bântuie regatul pângărit de urmele crimei. Vreme de 29 de ani acești tineri nu și-au găsit odihna. Sufletele lor, însetate de dreptate și de adevăr, ne bântuie prezentul. Și cum și-ar putea ei găsi liniștea, atâta timp cât tocmai aceia care le-au frânt viețile au luat în mâinile lor destinul țării pentru care ei și-au vărsat sângele? Mai mult, ei fac parte dintr-un șir lung de victime ale regimului comunist. În ultima jumătate de secol, mii și zeci de mii de oameni nevinovați au murit în chinuri. Iar călăii lor au trăit și mai trăiesc încă, bucurându-se de privilegii, de „pensii speciale“, de o viață tihnită.
Toată această imensă nedreptate apasă acum pe umerii noștri. Nu putem să fim doar beneficiarii libertății, suntem datori să le oferim acestor eroi cinstea și onoarea ce li e cuvin. Aparent e ușor să spunem: „În țara asta nu se mai poate trăi! Vom pleca și ne vom împlini în altă parte!“ Dar nu putem uita că simplu fapt de a putea alege exilul li-l datorăm tot lor. Și, oricât de departe am pleca, tot lăsăm în urmă ceva care ne doare, ca o rană vie. Sau luăm cu noi în valiză această durere care nu are leac.
Nu întâmplător am ajuns atât de jos. Nu întâmplător s-au cocoțat la putere cei mai răi, cei mai proști, cei mai abjecți dintre noi. Am ajuns aici fiindcă în toți acești ani ne-am văzut doar de ale noastre, am întors capul scârbiți dinspre politică, i-am lăsat pe alții să decidă pentru noi, n-am mers la vot, ne-am complăcut în bula călduță a micului nostru trib familial, a micii noastre cariere, a micilor noastre plăceri, a micilor noastre superiorități. Iar acum constatăm cu stupoare că s-ar putea să ne intrăm în întunericul unei noi dictaturi, că tot ceea ce credeam că e de la sine înțeles nu mai ține, că viețile noastre sunt în mâinile câtorva scelerați, capabili de orice ca să le fie lor bine. Iar neputința pe care o simțim în fața acestui tăvălug redeșteaptă în noi frica. Frica de ce va urma. Oare până unde au de gând să meargă?
Răspunsul ni l-a dat foarte clar chiar unul dintre ei: până la capăt.
Se știe că democrațiile sunt mai fragile decât cristalurile fine. Prinse în menghina corupției și a manipulării, ele nu rezistă. Se sparg, se năruie și cu greu le mai poți reface. E limpede că ne aflăm într-un astfel de moment. Și că nu avem decât o singură scăpare. Să ne apăram și noi până la capăt. Să ne rupem din acest lanț îngrozitor al complicității cu ei. Căci așa se numește nepăsarea: complicitate. Să ne ridicăm la înălțimea celor care au murit ca noi să fim liberi și, uitând de frică, să ne opunem cu toată ființa noastră. Să nu cădem în păcatul hamletian al îndoielii sau al amânării. Acum nu ne cere nimeni viața, ci doar curajul conștiinței, curajul implicării, curajul demnității, curajul mărturisirii. Până nu va fi prea târziu.
P.S.
Chiar azi am citit o postare pe Facebook din care am aflat că unul dintre organizatorii marșului de comemorare din 22 decembrie a fost somat de directrorul MNAR să vină să ridice colile cu numele victimelor Revoluției care fuseseră expuse pe gardul exterior al Palatului Regal.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
