Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Două creaţii sovietice: Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin”

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 31 decembrie 2018, 9:51 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Deoarece există, în continuare, o tendinţă a autorităţilor politice de la Moscova să amestece evenimentele istorice din urmă cu 75 de ani în relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, încercăm să ne reamintim, în limita posibilităţilor noastre, despre simbioza care a existat între Direcţia Superioară Politică a Armatei (o instituţie creată după modelul sovietic în România) şi unităţile militare înfiinţate de autorităţile sovietice în anii 1943 şi 1945, din prizonieri români, pe teritoriul U.R.S.S.

Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.; din anul 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei – C.P.S.A.) a reprezentat structura de comandă şi de conducere din armata română care avea ca principal obiect de activitate pregătirea politico-ideologică a militarilor prin intermediul organizaţiilor de partid şi ale Uniunii Tineretului Comunist existente în unităţile armatei române.

În conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 320 din 26 aprilie 1945, în armata română au fost încadraţi 996 de ofiţeri şi subofiţeri din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” – creată de autorităţile sovietice în lagărele de prizonieri de la Seleţk (în apropiere de Riazan şi Iambol, localităţi din U.R.S.S.), în perioada octombrie 1943 – martie 1944. Conform ordinelor primite, şase ofiţeri şi patru subofiţeri din divizia respectivă au rămas la Bucureşti pentru a înfiinţa Direcţia Superioară de Cultură, Educaţie şi Propagandă, structură subordonată direct Ministerului de Război (Ordinul General nr. 29 din 8 mai 1945). Ceilalţi voluntari au fost retrimişi pe front, în marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4, pentru a pune bazele aparatului politizat de Educaţie, Propagandă şi Cultură – condus iniţial de colonelul Victor Precup.

Se cuvine să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 12.500 prizonieri români au acceptat în toamna anului 1943 să facă parte din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Acea unitate militară – repetăm, creată şi echipată la iniţiativa autorităţilor de la Moscova – s-a aflat iniţial în rezerva Frontului 2 Ucrainean din luna mai 1944. După lovitura de stat de la Bucureşti (23 august 1944), aceasta a fost introdusă în luptă împotriva trupelor ungare şi germane aflate în zona oraşului Sfântu Gheorghe (judeţul Trei Scaune, ulterior Covasna), apoi a participat la ofensiva sovietică pentru cucerirea oraşelor Oradea şi Debreţin (care a avut ca scop încercuirea trupelor germano-ungare aflate în nord-vestul Transilvaniei). Din cauza pierderilor grele suferite în luptele respective, divizia a intrat în refacere pe teritoriul Ungariei şi a primit din U.R.S.S. un grup mare de foşti prizonieri români, iar din România au sosit circa 450-500 voluntari – recrutaţi şi trimişi direct la divizie de organizaţia românească „Apărarea Patriotică”, aflată sub coordonarea şi controlul Partidului Comunist Român. Până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, doar 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în divizia respectivă au reuşit să supravieţuiască şi s-au întors în România.

Pentru a nu dezvălui adevăratele scopuri ale Direcţiei Superioare de Cultură, Educaţie şi Propagandă, înfiinţată la 8 mai 1945 (cu câteva ore înainte de capitularea necondiţionată a liderilor Germaniei naziste), ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Constantin Vasiliu-Răşcanu, nu a ordonat desfiinţarea Serviciului cultural din Marele Stat Major, existent în mod tradiţional în armata română sub diferite denumiri, ci transformarea acestuia în Direcţie Superioară.

La 2 octombrie 1945, structura respectivă a primit denumirea de „Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă” (I.G.A.E.C.P.).

La alegerilor electorale din anul 1946, membrii I.G.A.E.C.P. i-au sprijinit pe toţi candidaţii Blocului Partidelor Democratice (creat de comunişti, sub directa coordonare a autorităţilor sovietice), iar secţia militară de pe lângă Comitetul Central al P.C.R. a coordonat manifestări cultural-politice şi ideologice cu militarii şi a încercat să înfiinţeze celule de partid în cât mai multe unităţi militare, în mod ilegal.

Imediat după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), liderii Partidului Comunist Român au urmărit crearea cadrului legislativ în concordanţă cu preceptele lor ideologice, prin care să anihileze orice tip de rezistenţă antisovietică şi să ofere un aspect de legalitate actelor de autoritate pe care le săvârşeau. De asemenea, au fost constituite în continuare, în mod ilegal, organizaţii de bază ale partidului comunist şi ale U.T.C. în comandamente, instituţii şi direcţii militare, regimente şi batalioane.

Un alt exemplu de implicare decisivă a factorului politic în armata română îl reprezintă „Directiva pentru instrucţia în armată”, emisă la 18 martie 1948. În documentul respectiv se sublinia faptul că instrucţia militară şi educaţia politică reprezentau „stâlpii care pot ridica valoarea armatei noastre”. Se oferea astfel un fundament politico-ideologic preluat de la sovietici privind instrucţia în Armata Română, bazat pe „noi metode de instrucţie a trupei şi viitoarelor cadre, metode corespunzătoare ideologiei pe baza căreia se clădeşte armata populară”.

În luna mai 1948, generalul Dumitru Petrescu (şef al Secţiei Politice a Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” până la 12 aprilie 1945, apoi locţiitor al comandantului Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” pentru munca de educaţie şi cultură) a fost înlocuit de la comanda I.G.A.E.C.P. din cauza conflictului său cu colonelul Eromin, şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D., precum şi cu protejatul acestuia, colonelul Valter Roman (locţiitorul comandantului I.G.A.E.C.P. şi şef al Secţiei Propagandă). Succesorul lui Dumitru Petrescu, generalul-maior Petre Borilă, îndeplinise la rândul său funcţia de locţiitor politic la Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1945) şi primise gradul de căpitan în Armata Roşie.

Sub conducerea generalului Petre Borilă a avut loc transformarea I.G.A.E.C.P. în Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), la 5 octombrie 1948, conform modelului existent în armata sovietică. Acest organism – structurat pe patru direcţii (organizare şi instructaj; propagandă şi agitaţie; cadre; administraţie) – a condus activitatea politico-ideologică din armata română, fiind împuternicit atât cu atribuţiile unei instituţii militare de stat, cât şi cu cele ale unui organism superior de partid.

Prin înfiinţarea D.S.P.A. au fost oficializate organizaţiile de partid şi ale U.T.C. din armată (sub denumirea de organizaţii de bază), acestea fiind trecute sub autoritatea comandantului secund al unităţii (în cazul în care acesta era membru de partid) sau a instructorului de partid de la marea unitate. Astfel, comunizarea armatei române s-a realizat treptat, între anii 1945-1948 – în mod ilegal, iar din toamna anului 1948 – în mod oficial.

În scopul susţinerii procesului de ideologizare rapidă a militarilor, conducerea P.C.R. a cooperat cu sovieticii pentru a trimite în armata română, în perioada 1944-1949, peste 2000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, în loturi succesive. Astfel, Mihail Florescu[1], Ion Enescu, Alexandru Teodorescu, Ion Ioniţă (viitor ministru al Forţelor Armate), Virgil Trofin, Victor Voichiţă, Gheorghe Stoica, Ioan Rab[2], Constantin Antip, Boris Holban, Ilie Ungureanu, Gheorghe Zaharia, Laurian Medvedovici, Corneliu Soare, Trofim Gubrei şi Vasile Gherghescu au primit direct grade militare, devenind peste noapte ofiţeri şi au fost numiţi în funcţii de conducere pe diferite trepte ierarhice.

Concomitent, s-au adoptat măsuri pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi liderii comunişti. În acest sens, în perioada aprilie 1949 – mai 1950, o comisie condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu) a efectuat verificarea tuturor comuniştilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.

Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile luate în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R.

Pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis, la 30 iulie 1949, Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naţionale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi. Această realitate a fost camuflată de apologeţii regimului comunist mai ales după martie 1965, posibil şi din cauza faptului că, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, la conducerea D.S.P.A. s-a aflat generalul Nicolae Ceauşescu – unul dintre susţinătorii fervenţi ai centralizării puterii – nu doar militare – în mâinile liderului politic suprem al partidului şi statului român.

Numirile în fruntea aparatului de partid din armată s-au efectuat pe criterii politice şi în funcţie de fidelitatea dovedită faţă de conducerea P.C.R./P.M.R. Este de remarcat faptul că nici unul dintre cei care au condus aparatul respectiv în perioada 1947-1989 – Dumitru Petrescu, Petre Borilă, Mihail Florescu, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Zaharia, Ion Dincă, Ion Coman, Constantin Opriţă, Gheorghe Gomoiu, Ilie Ceauşescu – nu a avut, la începutul carierei în armată, pregătirea profesională care să le confere dreptul de a contrasemna ordinele şefilor de comandamente sau comandanţilor de unităţi. De exemplu, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a urmat abia în perioada ianuarie – iulie 1953 Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din Bucureşti, în timp ce îndeplinea deja de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.

Pe baza rezoluţiilor C.C. al P.M.R. şi a ordinelor emise de ministrul Apărării Naţionale, conducerea D.S.P.A. a elaborat directive şi dispoziţii în prima parte a anului 1949 pentru ca toţi comuniştii militari, indiferent de grad sau funcţie, să fie cuprinşi în organizaţii de partid comune. Din acel moment, corpurile de cadre comuniste nu au mai funcţionat separat, iar militarii în termen au făcut parte din noile organizaţii împreună cu ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii. În acelaşi timp, toate organizaţiile de partid au început să-şi desfăşoare adunările în cazărmi, în mod oficial. Întreaga activitate era condusă de comandantul secund al regimentului, care primea instrucţiuni direct de la secţia politică a diviziei, subordonată direcţiei politice a unei regiuni militare sau a unui comandament de armă. În afară de componenţa birourilor organizaţiilor de bază, a comitetelor şi comisiilor de partid (care erau eligibile), restul organelor de partid din armată erau numite de eşalonul politic superior.

Pe baza unei hotărâri adoptate de Secretariatul C.C. al P.M.R. în luna aprilie 1951, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a ordonat, în calitate de şef al D.S.P.A., ca funcţiile de comandant de regiment să fie încadrate în cea mai mare parte cu membri de partid. Astfel, au fost epurate pe criterii politice toate cadrele militare considerate nesigure de activiştii de partid. Concomitent, au fost promovaţi veleitari, insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, însă corespunzători sub raport politic.

Un mecanism asemănător de promovare în funcţii importante de conducere a unor cadre nepregătite din punct de vedere profesional, însă fidele conducerii P.M.R., a fost impus la Ministerul de Interne şi în sistemul românesc de justiţie, fiind copiat fără discernământ modelul sovietic. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a declarat astfel: „În general, noi am mai discutat în Biroul Politic, ne-a preocupat de mai multe ori problema aceasta cu militarizarea unora. Va trebui să examinăm într-un viitor apropiat diferite aspecte ale militarizării diferitelor persoane în cadrul Ministerului de Interne, la justiţie şi la procuratură. Cine e militar, să rămână militar. Să examinăm întregul sistem şi să aducem îmbunătăţiri. Trebuie să mergem treptat la a schimba caracterul militar al anumitor instituţii. Bine că nu am acceptat atunci când s-a insistat foarte mult ca şi membrii Biroului Politic să primească grade militare. Ar fi fost ceva curios să ne fi pomenit îmbrăcaţi militari la diferite festivităţi.

Însăşi caracterul statului trebuie să capete pe parcurs noi şi noi schimbări corespunzătoare şi cu stadiul de dezvoltare. Eu nu am în vedere aci armata, însă sunt alte instituţii care pot şi trebuie să fie îmbrăcaţi în civil (sic!). Sunt tot felul de generali, colonei, care nici nu ştiu să salute măcar.

Problema aceasta trebuie s-o studiem. Sunt multe lucruri [pe] care le-am preluat de la sovietici şi care se pretează la îmbunătăţiri (subl.n.)”[3].

Revenind la Direcţia Superioară Politică a Armatei, putem afirma că influenţa aparatului P.M.R. în armată a devenit omniprezentă prin intermediul D.S.P.A., până la cele mai mici structuri ale acesteia. Toate acţiunile realizate de militari au primit o conotaţie politică pentru a legitima regimul politic impus de sovietici în România. În acest sens, activitatea cluburilor şi a caselor armatei era îndrumată de organizaţiile politice din unităţile militare, iar secţia de producţie de filme documentare militare aflată la dispoziţia D.S.P.A. (în perioada 1949-1952) a fost utilizată în favoarea noului regim politic de la Bucureşti. Impactul scăzut al filmelor realizate în secţia respectivă a condus în cele din urmă la emiterea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 3055 din 31 decembrie 1952, în baza căreia Comitetul pentru Cinematografie a preluat acea secţie de la D.S.P.A. împreună cu întregul personal şi dotarea materială din acel moment. Comitetul respectiv, prin studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, trebuia să realizeze anual, pentru armata română, „cel puţin 4 filme documentare, 6 jurnale sau ediţii speciale militare, precum şi câte un subiect cu caracter militar, care să fie introdus lunar în jurnalul de actualităţi (subl.n.)”[4].

În perioada 1953-1962, filmele româneşti de propagandă cu caracter militar au fost puţine şi au costat foarte mult (de exemplu, aproximativ 600.000 lei pentru patru filme documentare turnate în 1961-1962, la insistenţa D.S.P.A.), iar această situaţie a creat nemulţumiri atât la Ministerul Forţelor Armate, cât şi la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”. În consecinţă, la 14 decembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R., iar membrii Biroului Politic au aprobat la 26 decembrie 1962 „transformarea cineclubului Casei centrale a armatei în Studio cinematografic al Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., subordonat Direcţiei superioare politice a armatei, care va conduce şi îndruma producţia de filme militare”. Obiectivele anuale stabilite de ministrul Forţelor Armate pentru Serviciul Cinematografic al M.F.A. au fost următoarele: „5-6 filme documentare militare a câte 2-3 acte; 12 jurnale de actualităţi cu aspecte din viaţa militarilor armatei noastre; subiecte necesare schimbului cu studiourile cinematografice ale armatelor prietene; de asemenea, studioul va realiza anual 1-2 filme documentare pentru nevoile M.A.I., la cererea acestuia (subl.n.)”[5].

Rolul pe care D.S.P.A. l-a avut în structurile militare a fost accentuat odată cu adoptarea noului Statut al P.M.R., la Congresul al II-lea al P.M.R. (Bucureşti, 23-28 decembrie 1955). Cu acel prilej, a fost introdus în Statut un capitol nou, intitulat „Organizaţiile de partid din Forţele armate”. Totodată, la capitolul 66 din documentul respectiv s-a precizat: „Conducerea muncii de partid în Forţele Armate ale R.P.R. se înfăptuieşte prin Direcţia Superioară Politică a Armatei, care lucrează cu drepturi de secţie a Comitetului Central. […] Organizaţiile din Forţele Armate ale R.P.R. acţionează pe baza regulamentelor aprobate de Comitetul Central al partidului”.

Concomitent, a fost stabilit faptul că „şefii direcţiilor politice ale regiunilor militare şi ale comandamentelor de armă trebuie să aibă un stagiu de partid de cel puţin 5 ani, iar şefii secţiilor politice ale diviziilor şi brigăzilor de cel puţin 3 ani”.

În scopul perfecţionării activităţii lucrătorilor politici din armată, Şcoala militară politică Nr. 3 de la Breaza, singura instituţie de acest fel rămasă după desfiinţarea şcolilor politice de la Ineu (11 august 1952) şi Beiuş (13 august 1953), a fost transformată într-un curs de perfecţionare a cadrelor politice, pentru încadrarea funcţiilor existente la subunităţi şi în statele majore ale unităţilor şi formaţiunilor militare. În acelaşi scop, Academia Militaro-Politică a armatei a trecut în subordinea D.S.P.A. în luna martie 1957, iar la 19 august 1957, conform Decretului nr. 400 al Prezidiului M.A.N., s-a format Academia Militară Generală – rezultată din contopirea Academiei Militare (de stat major) cu Academia Militaro-Politică.

După plecarea trupelor sovietice din România (1958), conducerea D.S.P.A. a aplicat în toate unităţile de învăţământ din subordine un nou plan tematic de educare patriotică a militarilor. Acesta cuprindea probleme de bază ale filozofiei materialist-dialectice, descrierea situaţiei internaţionale (pornindu-se de la principiul luptei de clasă), teze privind industrializarea rapidă a României şi colectivizarea agriculturii. În acelaşi timp, popularizarea tradiţiilor armatei române s-a făcut în funcţie de orientarea politică a regimului de la Bucureşti. O serie de evenimente importante la care a participat armata română de-a lungul secolelor au fost complet ignorate datorită rolului important pe care l-au avut la un moment dat monarhii României şi oamenii politici proscrişi de comuniştii români.

Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român s-a efectuat cu paşi mici, în aşa fel încât autorităţile să nu fie învinuite de „atitudine antisovietică”. În acest sens, au fost amenajate camere ale tradiţiilor de luptă şi puncte muzeistice în unităţile şi marile unităţi ale armatei. Totodată, a fost creat în fiecare batalion independent, regiment şi brigadă „Albumul unităţii” – care cuprindea fotografii cu cele mai importante aspecte din istoria unităţii. La 17 iunie 1959 au fost instituite Ordinul „23 August” (5 clase) şi Medalia „Virtutea ostăşească” (3 clase). Pe aceeaşi linie se înscrie şi Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 381 din 1 octombrie 1959, referitor la schimbarea datei de sărbătorire a Zilei Forţelor Armate – de la 2 octombrie (data la care a fost înfiinţată în mod oficial Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, în anul 1943, de către sovietici) la 25 octombrie. Concomitent, Editura Militară, subordonată D.S.P.A., a renunţat la publicarea excesivă a traducerilor şi adaptărilor din literatura politico-militară sovietică, în favoarea literaturii originale privind istoria militară a poporului român şi educarea patriotică a militarilor.

Începând din 1960, pe baza indicaţiilor membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., D.S.P.A. a trecut la modificarea structurii organizatorice a P.M.R. din armată. Secţiile politice din câteva comandamente şi direcţii centrale, precum şi din instituţiile militare de învăţământ au fost transformate în comitete de partid (experimental).

La 27 iunie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. desfiinţarea Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi înfiinţarea Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, ca urmare a aprobării de către C.C. al P.M.R. a noului regulament privind activitatea organelor şi organizaţiilor de partid şi de U.T.M. din armată. Propunerea respectivă a fost urmată, în aceeaşi zi, de un alt raport al ministrului Forţelor Armate, referitor la desfiinţarea direcţiilor şi secţiilor politice din armată şi înfiinţarea consiliilor politice la următoarele structuri militare: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Direcţia Învăţământului Militar, Comandamentul Marinei Militare, direcţiile centrale ale Ministerului Forţelor Armate, comisariatele militare ale tuturor regiunilor, Armatele 2 şi 3, Diviziile 1, 2, 9, 10, 11 şi 18 Mecanizate, Divizia 6 Tancuri, Diviziile 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Divizia 42 Maritimă, Brigada 8 Artilerie Tunuri, Brigada 17 Artilerie Rupere, Brigăzile 32 şi 37 Artilerie, Brigada 29 Vedete, Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană Mixtă, Brigada 35 Drumuri, Brigada 38 Căi Ferate, Brigada 24 Fluvială, Brigăzile 6, 27, 39, 44, 48 şi 51 Grăniceri, precum şi regimentele subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (4, 11, 15, 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixtă; 17 Artilerie Antiaeriană; 57, 86, 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare; 49 şi 67 Aviaţie Vânătoare-Bombardament; 22, 61 şi 87 Radiotehnice).

La începutul lunii iulie 1964, membrii C.C. al P.M.R. au aprobat componenţa Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (format din 31 de membri) şi a Biroului Consiliului Politic Superior (general-maior Ion Dincă – secretarul C.P.S.A.; colonelul Ion Ionescu – secretar adjunct; colonel Ion Tudor – secretar adjunct şi şef al Direcţiei organizatorice; colonelul Constantin Opriţă – secretar adjunct şi şef al Direcţiei propagandă şi cultură; locotenent-major George Petre – secretar adjunct şi şef al Secţiei U.T.M.; colonelul Mihai Martin – preşedintele Colegiului de partid; general-maior Gheorghe Catană – şeful Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate; colonelul Constantin Antip – redactorul-şef al ziarului „Apărarea patriei”; colonelul Constantin Indrei – secretarul Consiliului politic al Direcţiilor Centrale M.F.A.).

Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază. Totodată, au fost promovate o serie de schimbări pentru dezvoltarea spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea şi aplicarea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2085 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version