Celui care, vreme de un deceniu, ne-a dat speranţă şi
pe care n-am vrut să-l lăsăm ca, într-un alt deceniu, să
ne dea şi şcoală. Celui pe care l-am uitat în mod
nemeritat: lui Neculai Constantin Munteanu.
Ar fi preferabil ca măcar acum, când începe să ne lovească frigul, să nu ne mai amăgim şi să recunoaştem adevărul: în runda aceasta, Dragnea şi oamenii lui au învins. E mai puţin important dacă faimoasa ordonanţă – cu graţierea şi amnistia – va veni (părerea mea e că va fi dată); ceea ce e important e faptul că, acum, justiţia înseamnă exact ceea ce spune Dragnea că înseamnă. Acesta nu e defetism şi nu e demobilizare; e pur şi simplu luciditate. Dacă nu vom fi lucizi şi nu vom înţelege de ce şi cum au învins, vom pierde – una după alta – şi rundele următoare. Există un lucru şi mai rău decât acesta, şi paharul trebuie băut până la fund: de astă dată au învins exact pe terenul intelectualilor. O gaşcă de oameni certaţi cu legea şi-a arogat privilegiul de a defini tocmai acele cuvinte al căror sens, acceptat de fiecare, ne ţine împreună şi dă o formă vieţii noastre comune. “Stat”, “justiţie”, “lege”, “Parlament”, “Preşedinte”, “Guvern”, “taxe”, “impozite”, “pensii” (şi multe altele) nu sunt simple vorbe, cu care mercenari agramaţi să se bată prin studiouri de televiziune, ci sunt firele t(r)ainice ce ţin la un loc textura socială. Când ele se destramă, societatea se descompune şi oamenii cad – fiecare singur – în abisul ororii. Sigur că acesta nu constă neapărat în camere de tortură; în ziua de azi e mai preferabil să-i menţii pe oameni într-o “sclavie acceptabilă”, în care – ca nişte “morţi vii” – să lucreze pentru stăpânii lor, singurii abilitaţi să trăiască cu adevărat. Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie unuia mi se pare cu adevărat cinic să numeşti această întoarcere la feudalismul tributal “moment zero”.
Şi totuşi, câte şanse aveau să câştige? Căci – orice s-ar spune – nu e uşor să-i convingi pe oameni că albul e negru şi că răul e bine. Dar iată că au reuşit. Sper că celor de la Russia Today le va place comparaţia: asemeni lui Kutuzov, Dragnea şi ai lui au pierdut aproape toate bătăliile, însă – în cele din urmă – au câştigat războiul. Asta înseamnă că au avut mai multă determinare şi mai multă perseverenţă. Pentru că ceata lui Dragnea (inspirată de lungul cortegiu de condamnaţi, începând cu Adrian Năstase) a ştiut foarte bine ce pierde dacă nu câştigă totul, în vreme ce celor care li s-au opus nu le-a fost prea clar ce câştigă dacă nu pierd totul. Căci, să fim serioşi, pe de-o parte “statul de drept” e – mai ales în lumea noastră – un concept, dacă nu chiar un ideal, iar pe de alta politica opoziţiei ar fi fost făcută şi pe mai departe tot de eternele doamne Gorghiu şi Turcan. Hotărârea şi insistenţa au dat în cele din urmă roade: marele partid (post)comunist nu s-a descompus, eliminarea “facţiunilor” a “întărit rândurile” celor rămaşi, şeful a deveni “lider maximo”, iar oamenii de sub el o “armată disciplinată”. Departe de-al slăbi – cum ne-o tot repetă “o anumită parte a presei” – războiul acesta a întărit şi a sudat PSD-ul. Acum, toţi baronii şi toţi aspiranţii (şi la baronie, şi la doctorate plagiate) ştiu că pot. Şi – din păcate – pot cu adevărat.
Pe ce s-a construit această reuşită? Mai întâi pe trei lucruri pe care Dragnea le-a moştenit (căci toate partidele le-au forjat vreme de 30 de ani) şi pe care s-a priceput să le folosească cu abilitate. Cel dintâi e izolarea oamenilor politici de popor. Votându-şi, în serie, privilegii, indemnizaţii şi pensii nesimţite, “aleşii” s-au izolat de baza lor electorală şi sunt pe cale de-a constitui o clasă socială propriu-zisă: aceea a rentierilor capitalismului nostru original. Cu adâncă tristeţe, dar acesta e adevărul: de ce să iasă în stradă un om a cărui pensie e de câteva sute de lei ca să-l apere pe unul – ce-şi zice (acum) “din opoziţie” – ce capătă câteva mii de euro pe lună? Ce câştigă norodul din războiul dintre Drăculeşti şi Dăneşti? Cu toţii bănuim că oricare “partidă” va veni la putere va menţine toate relele celor dinainte – în primul rând birurile – cărora le va adăuga altele noi. Fiecare tabără e alcătuită dintr-o mână de boieri – care se încuscresc între ei – ce se consideră singurii îndreptăţiţi să conducă neamul acesta. “Şi pentru cine vrei să mori?” Această desprindere – prin privilegii – a “aleşilor” de alegători i-a folosit de minune lui Dragnea. Căci ea i-a demobilizat pe majoritatea celor care ar fi putut protesta (şi care pot vota) împotriva lui. “Marile manifestaţii” (inclusiv cea din februarie 2017) au scos în stradă cel mult câteva sute de mii de oameni (la o populaţie, totuşi, de aproape 20 de milioane), dar – în mod obişnuit – a fost vorba de câteva mii (oscilând între sute şi zeci de mii). “Opoziţia” n-a ştiut să-şi facă nicio campanie: nu numai că nu a introdus nicio lege somptuară, dar a şi votat – cu amândouă mâinile – privilegiile care le reveneau şi parlamentarilor săi. Atunci s-a văzut, ad oculos, ce este “opoziţia”.
Al doilea lucru care i-a profitat lui Dragnea este schimbarea permanentă a legilor. Cu toţii ne-am obişnuit: Codul Fiscal se schimbă de zeci de ori pe an, Legea Educaţiei nimeni nu ştie de câte ori e modificată, “Codurile” (Civil şi Penal şi cele de Procedură) se rectifică – practic – în fiecare şedinţă de Parlament. Morala e aceea că nimeni – cu excepţia unor avocaţi dubioşi – nu (mai) ştie ce e “legea” şi, devreme ce nu ştiu despre ce e vorba, oamenii nu prea au ce apăra. Teoretic, schimbările acestea sunt menite “a ne compatibiliza cu legislaţia europeană”; practic, ele sunt expresia unor interese de grup şi a haosului ce domină administraţia şi finanţele ţării. Ar fi trebuit trecut în Constituţie faptul că principalele legi organice nu pot fi modificate de nimeni, sub nici un pretext vreme de 10 sau 20 de ani. În primul rând, acest lucru ar fi impus o responsabilitate celor care le redactau. În al doilea rând, ar fi permis oamenilor cu cap din această ţară – căci or mai fi şi din aceştia – să le explice, în broşurele tipărite pe hârtie de ziar (nu în tomuri legate în piele – şi la preţ corespunzător!), oamenilor despre ce e vorba şi ce importanţă au legile şi cuvintele din care acestea sunt făcute pentru viaţa lor de zi cu zi. Merită spus un lucru: cu excepţia judecătorului Danileţ, niciuna din “marile noastre somităţi juridice” nu s-a înghesuit să ne explice cum ne vor afecta modificările legislative. În schimb mai toate aceste “somităţi” erau pline de “consideraţie” pentru “profesionistul” Tudorel Toader, când a fost numit Ministru al Justiţiei. Cred că asta spune suficient despre starea justiţiei în România. Din păcate, pe meleagurile noastre, “legea” nu e asociată cu dreptatea, ci cu vorbăria incomprehensibilă şi cu afacerile sordide ale avocaţilor “restituirilor”. Morala e aceea că nici la acest capitol oamenii nu aveau nici un motiv să iasă în stradă şi să apere vreo tabără. Şmecheri şi profitori se găsesc mereu, şi la Dăneşti, şi la Drăculeşti.
Şi mai e încă o moştenire, decisivă, care i-a permis lui Dragnea să facă ce vrea: exilul, mai exact faptul că cine nu e mulţumit cu starea internă poate oricând pleca. Aceasta e deosebirea cea mai marcantă dintre România lui 1989 şi cea a lui 2013: faptul că, acum, oricine se satură de ce ce e aici are şansa de-a pleca acolo unde crede că se poate realiza cu adevărat. Şi, în mod normal, pleacă tocmai cei “ce au viitorul în faţă”, tinerii, adică partea activă a societăţii. În urma lor rămâne resemnarea celor care nu mai aşteaptă, pentru ei, decât cei 50 de lei în plus la pensie.
Toate acestea fiind spuse, rămâne de văzut cum au reuşit “penalii” să întoarcă opinia publică în favoarea lor. Dacă vrem să-i numim, primul ce ne vine în minte este capo dei tutti capi: Dragnea. Asta spune un lucru foarte clar: au un şef. Cum acesta e cu spatele la zid (cu o condamnare cu suspendare şi în aşteptarea alteia, ce l-ar trimite după gratii), determinarea lui nu poate fi pusă la îndoială şi bătălia lor – a tuturor celor cu probleme – e şi bătălia lui. Mai jos, e un întreg “stat major” de condamnaţi şi trimişi în judecată – din politică, business şi media – în care, în funcţie de vocaţie şi prin selecţie, fiecare are un rost şi o funcţie precisă. Unul e the bad boy, cel care înjură presa şi-i ameninţă pe contestatari, altul e the good guy, care zâmbeşte mieros şi are timp şi înţelegere pentru toţi; unul e un avocat logoreioc, specialist în a întoarce lucrurile pe dos, altul e meşter în “dezvăluiri şocante”; unul vorbeşte de tradiţie şi de “trecutul de mărire”, alta de “viitorul luminos”; una e fată frumoasă, altul e bătrân respectabil etc. S-au creat o mulţime de roluri, pentru cele mai diverse situaţii, oamenii “şi-au intrat în rol” şi s-au structurat în reţele informale a căror singură menire e aceea de a-l mulţumi pe şef. Căci toţi ştiu că victoria lui va fi şi a lor, a tuturor. Şi în moştenirea “ierarhiei de partid” translată de Iliescu de la PCR la FSN / PSD, şi pe cale empirică, prin încercări, s-a creat o maşinărie de execuţie impecabilă, care-i permite lui Dragnea să fie peste tot, să vadă tot şi să hotărască tot. De partea cealaltă, ce vedem? Unde e şeful? Preşedintele? Acesta e deus otiosus: deasupra lumii, neimplicat în războaiele acesteia, cu ochi de gheaţă şi surâs moralizator. Ce mulţime îi (va) recunoaşte autoritatea comenzii? Mă tem că relaţia dintre el şi cei mulţi e una de ignoranţă reciprocă: el ignoră suveran pulsiunile vulgului, tot aşa cum acesta îl ignoră pe locatarul de la Cotroceni. D-l Orban? Mă iertaţi, dar pare făcut să conducă cel mult o scară de bloc (deşi n-aş fi convins că, sub conducerea dânsului, scara aceea ar fi în măsură să-şi pune acoperiş pe clădire). Cele două doamne vocale ale PNL-ului? Le-am văzut, şi pe rând şi în simultan, la conducerea partidului şi a fost clar de ce sunt în stare. D-l Cioloş e ardelean, molcom şi simpatic dar, până se adună dânsul, Parlamentul lui Dragnea dă un întreg pachet de ordonanţe. D-l Barna e pe cât de inteligent, pe atât de absent. Iar sub aceştia toţi nu e decât – după memorabila vorbă a generalului Berthelot – “o admirabilă dezorganizare”. Morala: în faţa “frontului unit” şi “condus cu mână de fier” al PSD-ului nu se aud decât voci şoptite şi scâncete înăbuşite. Un mediocru ca Dragnea a triumfat în primul rând pentru că nu avut cu cine să lupte. Atunci când i-am auzit vocea, am realizat că singurul lider adevărat de partea cealaltă ar fi fost d-na Kövesi. Dar n-a fost să fie.
Al doilea lucru în favoarea lui Dragnea: a ştiut să se instaleze confortabil în casele oamenilor. Cei doi “vectori de imagine”, Antena 3 şi RomâniaTV şi-au făcut datoria. Cea dintâi, deopotrivă anexă a mondenei Antena 1 (care adună tot publicul fostelor reviste de la Avantaje la Playboy) şi sediu al predicilor naţional-conspirative, a urmat – neabătut – imperativul deculpabilizării patronului ei, indiferent câte tactici a trebuit să schimbe. Cealaltă, moştenitoare a “televiziunii poporului” a “domnului Dan”, are şi ea un patron de apărat, însă e mult mai rigidă decât Antena şi, pe cale de consecinţă, mult mai apropiată de electoratul nostalgic şi conservator de vârsta a treia. Prima s-a specializat în “dezvăluiri cutremurătoare” seară de seară; a doua şi-a legat publicul de ecran cu anunţul (nu doar cotidian, ci de mai multe ori pe zi al) recalculării pensiilor – care-i va face pe toţi fericiţi – promisă de Olguţa Vasilescu. Zăhărelul acesta a fost asortat, zilnic, cu veninul îndoielii: dar dacă…? Cine poate şti…? Unii spun că… Mai există un document… Un caz marginal a fost prezentat ca fiind regula; altul – absolut normal – a fost înfăţişat ca excepţia; s-au indus spaime apocaliptice (nu contează în legătură cu ce; oamenii se simt mai aproape de copilărie atunci când le e frică) şi apoi s-a auzit – fermă şi calmă – vocea “salvatorului” şi, mai ales, s-au dezvoltat tehnicile descoperite în bucătăria lui de Dan Diaconescu. Cea mai de succes e, inevitabil, cea cu Elodia. Aşa cum povestea patronul OTV-ului despre aceasta, s-au încercat mai multe istorii de dispăruţi şi s-a ales cea care a întrunit cea mai mare audienţă. La fel, tot prin selecţia publicului s-a ajuns la cele cu “Portocală”, cu “protocoalele” şi cu “completul de cinci”. Apoi, din acestea s-au făcut telenovele, în care au fost introduse şi secvenţe din celelalte istorii abandonate şi pe lângă “invitaţii permanenţi” a fost chemat şi “poporul” să-şi dea cu părerea. Şi, după cum se vede, “Elodia politică” a funcţionat. Ceilalţi n-au ştiut găsi calea către oameni. Cristian Tudor Popescu nu e decât un Cristoiu anti-Dragnea şi audienţa lui e mult mai mică decât pare. Emisiunile despre ruina economiei nu le spun nimic nici pensionarilor, nici tinerilor ce nu lucrează (sau au job-uri temporare şi prost plătite), nici angajaţilor de la stat (mai ales celor din “structurile militarizate”). Ele nu vorbesc decât străinilor (care, totuşi, ştiu ei de ce au venit aici) şi unui anumit tip de investitor local (altul decât cei “deştepţi”, care înţeleg că, în realitate, marile afaceri tot cu statul se fac). Adică unei pături foarte restrânse a populaţiei. Media on-line (în principal Facebook-ul) e, deja, prea policromă – între altele, şi din cauza trolilor – şi, din păcate, a redus “spiritul civic” la semnarea unor proteste “iniţiate de un grup de intelectuali”) şi la like-uri şi ador-uri. Rezist-urile şi Vă vedem-urile sunt, la început, energizante, apoi, simpatice, dar, în cele din urmă, inevitabil, se destramă sub rutină. Cu câteva zeci de oameni în stradă şi o mână de intelectuali scriind mânios pe internet, PSD-ul poate guverna nestingherit tot secolul viitor. Cum ajungi la oameni? Cum faci din problemele ţării problemele lor? Cum le dai sentimentul că lupta câtorva e – în fapt – lupta tuturor? Cum deştepţi cetăţeanul în cei a căror viaţă se desfăşoară între o “învârteală” şi pensie? Avem, aproape în fiecare oraş, facultăţi de studii politice, de jurnalism şi de media. Avem sute de “profesori universitari” care predau “teorii” legate de aceste lucruri. Nu s-ar cuveni să le cerem şi nişte răspunsuri concrete la aceste întrebări (la fel ca şi “corifeilor” opoziţiei)? Căci dacă PSD-ul îşi va păstra monopolul media, mă tem că “opoziţia” noastră va sfârşi ca un club de literatură autoreferenţială.
Tot Dragnea şi ai lui au înţeles mai bine două lucruri: că victimizarea e o tactică de succes şi că dacă vrei ca oamenii să susţină sau să combată o idee, aceasta trebuie să aibă o faţă recognoscibilă. Victimizarea dă întotdeauna rezultate: strigi, te vaieţi, implori, mizezi pe compasiunea poporului (celui cu memorie scurtă). Cu toţii, de copii, simpatizăm cu victimele, iar “iertarea e creştinească” (mai ales de Sărbători). Cel ce vrea “să închidă” oameni trebuie că e otrăvit de ură, căci cum altfel poate fi numit cel ce desparte copilaşii de tatăl lor (sau chiar de mama lor – ca-n cazul d-lor Ritzi şi Udrea). Şi apoi, de ce-am fi noi, românii mai răi decât alţii, osândindu-ne semenii la “condiţii de exterminare”? Bine, bine, dar tot trebuie să existe o justiţie – vor spune cei pentru care raţiunea primează asupra sentimentelor. Sigur că da, li se va răspunde, există: la Bunul Dumnezeu, în ceruri şi noi toţi suntem buni creştini. Aici, pe pământ, nimic nu e sigur şi, dacă condamnăm acum, de unde ştim că nu greşim? Aşa că, decât să păcătuim acuzând un nevinovat, mai bine să nu condamnăm pe nimeni. Sau, eventual, doar acolo unde faptul e dovedit: de pildă o babă care a furat două mere de la o altă babă, căci, acolo, “încălcarea proprietăţii” e manifestă. Sigur, argumentul pare grosolan, dar – aşa cum s-a văzut, dacă e repetat suficient, până la urmă prinde. Aşa descoperim că Ceauşescu a fost mare patriot, la fel şi Antonescu, pe afară Hitler, Stalin, Mao – cine mai vreţi. Cu toţii au fost victimele “străinilor”, de aceea au luptat (inclusiv cu propriile lor popoare, căci duşmanul cel mai eficient e cel dinlăuntru). E ceva ciudat cu victimizarea asta: ea e tactica preferată a mult-acuzatei “corectitudini politice” şi e uimitor să o vezi folosită chiar de vajnicii luptători împotriva acesteia. Toţi sunt victime: Dragnea, PSD-ul, noii îmbogăţiţi, parlamentarii, Biserica şi cine mai vreţi. Mai puţin Preşedintele; acesta mai curând ar pieri decât să lase impresia slăbiciunii (pe care, însă, i-o putem vedea cu toţii). Dar cine e adversarul întregului neam? Bineînţeles, “statul paralel” în frunte cu “maleficul” Soros şi cu perversa lui ideologie – “corectitudinea politică”. Faptul că oamenii cred asemenea bazaconii ţine de două lucruri: de incultură şi de faptul că vor să le creadă. Însă tehnica e bună: îţi inventezi un duşman imaginar şi, după aceea, te lupţi din răsputeri cu el. E modalitatea cea mai simplă şi mai eficientă de a fi erou doar dând din gură. Şi încă ceva, duşmanul imaginar poate fi diabolizat fără nici o limită, ceea ce – evident – contribuie la panica generală şi la “strângerea rândurilor” celor ce aşteaptă beneficiile eroismului lor.
Pe de altă parte, atunci când vii în concret, e bine ca duşmanii să aibă un chip, pentru ca frustrarea, indignarea şi ura populară să aibă o ţintă identificabilă. “Cel rău” va unelti mereu şi – din păcate – e intangibil, dar “oamenii lui de pe teren” pot fi eliminaţi unul câte unul. De pildă procurorul Negulescu “Portocală” – o ţintă perfectă (mai ales că, subliminal, “Portocală” rimează cu portocaliul unui partid în care s-a dat, neobosit, vreme de un deceniu). Apoi intră în joc metonimia: aşa sunt toţi procurorii. Şi, în primul rând, şefa lor, d-na Kövesi. Aşa că: jos Kövesi! Dar pe dânsa cine o susţine? Preşedintele. Păi oare n-o fi şi domnia sa în afaceri cu “Portocală”? De unde poţi să şti? Totuşi, aceştia nu trebuie diabolizaţi în extrem, dat fiind că nu e bine să fie înfăţişaţi nici măcar ca eroi ai răului. Trebuie mai curând caricaturizaţi; dacă Soros are anvergură (ca “duşman absolut”), Preşedintele e doar meschin (cu casele lui). Nu-l poţi prinde cu altele, te legi de fusta nevestei. Însă întotdeauna trebuie găsit un asemenea amănunt personal care atrage atenţia şi descalifică omul. Dacă opoziţia folosea măcar ceea ce i-a oferit, pe gratis, Times New Roman-ul, era, mereu, cu un pas înainte. Dacă Procuratura i-ar fi ştiut mediatiza – inteligent – pe cei care chiar au făcut ceva pentru a limita jaful, “Portocală” n-ar fi fost imaginea procurorului lipită de retina telespectatorului. În fine, “Corupţia ucide!” sau “Fără penali în funcţii publice” sună bine, dar nu e evident împotriva cui sunt îndreptate aceste lozinci. Nimeni nu s-a gândit să facă din Secureanu ţinta unei campanii împotriva corupţiei şi nici din Dragnea a uneia împotriva revenirii condamnaţilor în funcţii. Oamenii trec uşor peste abstracţii, însă păstrează în memorie chipurile. Nu ştiu să se fi gândit cineva să distribuie în pieţe şi pe autobuze flyer-e colorate cu preţul cărnii sau al ouălor când a venit PSD-ul la guvernare şi cu cel de azi. Fără nici un comentariu. Asta le vorbeşte – direct şi personal – omenilor, nu moţiunile de cenzură fără sorţi de izbândă ale d-lui Orban.
În fine, aşa, la o primă vedere, ar mai fi o tactică foarte eficientă: aceea de a deplasa problema şi, finalmente, de a schimba sensul discuţiei şi cel al cuvintelor la care aceasta se raportează. Toată lumea e, acum, indignată de “condamnările nedrepte”. Dar am uitat să ne întrebăm pentru ce s-au dat aceste condamnări. Nu cumva – spune vocea raţiunii – cel ce fură trebuie să plătească? O – întreabă omul sentimental – ce înseamnă “fură”? De pildă, după Revoluţie, când nu existau legi pentru lumea nouă, se poate spune că cineva a furat? Dar d-l X, cel cu averea uriaşă, poate fi acuzat de furt? Poate c-a avut noroc. Sau poate că l-a ajutat Dumnezeu. Sau – în ciuda a ceea ce pare – poate chiar e bun pe felia lui. Şi, nu în ultimul rând, uitaţi-vă cum dă bătrânilor şi copiilor săraci din agoniseala lui. De ce să-l acuzăm?! L-ai văzut dumneata furând? Şi apoi – nu uita – acuza nedovedită e şi ea un caz penal! Uite, de pildă, dumneata mă prinzi, în autobuz, cu portofelul dumneatale în mână. O să spui (şi-o să strigi) că sunt hoţ. Dar dacă l-am prins când stătea să-ţi cadă din buzunar? Sau dacă voiam doar să-ţi văd anul naşterii din buletin, căci mi-ai părut simpatic şi nu reuşeam să-ţi dau o vârstă? Cum mă poţi acuza de furt? Nu ţi-e ruşine?! Gata, fapta în sine nu mai contează; contează cine acuză, cine judecă, cum judecă, ce zice galeria, nelămuririle şi “dezvăluirile”, părerea lui Cristoiu etc. Problema nu mai e a lui ce judecăm, ci a lui cum judecăm. Dar fapta, fapta ca atare, e – în felul ei – de domeniul evidenţei: nu doar că nu avem infrastructură şi utilităţi de secolul XXI (sau de Europa), dar şi cele pe care le-am avut în secolul XX le-am devalizat fără milă. Acestea sunt lucruri constatabile, pentru înţelegerea cărora nu-ţi trebuie nu-ştiu-ce cunoştinţe avocăţeşti. Întrebarea e: ele nu contează deloc în lumea noastră? Sunt ceva cu desăvârşire neutru – şi, ca atare, nejudecabil – precum fenomenele naturale? Căci paguba e aici, sub ochii noştri, iar ceea ce a dispărut, a dispărut în vremea în care X, Y şi Z (persoane concrete) aveau răspunderea treburilor ţării. De unde, pe cale de consecinţă, fie n-au fost cu adevărat răspunzători (adică nu şi-au făcut treaba) şi pentru asta trebuie judecaţi, fie au profitat ei înşişi – graţie funcţiei – de marea devalizare şi atunci iarăşi trebuie judecaţi. Lucrurile sunt foarte simple. Le complicăm doar dacă modificăm, subtil, sensul termenilor şi intrăm în arcanele – fără sfârşit – ale procedurilor. A-i convinge pe oameni că aşa stau lucrurile nu e deloc uşor, pentru că e împotriva simţului evidenţei. Şi totuşi, au reuşit. Ce-au făcut ceilalţi? Avem măcar o lucrare despre marele jaf al economiei de după ’90? Avem vreun studiu asupra “privatizărilor” şi al “restituirilor” care au dus la un hold-up economic mai mare decât al naţionalizării din ’48? La ce ne raportăm când vorbim de responsabilitatea pentru jaf? Cine sunt, cu adevărat, victimele şi cine profitorii ultimelor trei decenii?
Ideea PSD-ului cu “momentul zero” e clară: până azi nimeni nu (mai) e vinovat de nimic. Dar, ca o întrebare simplă: de ce ar fi vinovat de azi înainte? Parlamentul – deoarece e “suveran” – poate legifera la fel de bine şi “starea zero” în care, nici în trecut, nici în viitor, oamenii politici nu vor mai fi vinovaţi pentru nimic ce are tangenţă cu sfera economică. Pentru ceea ce fac în politică iarăşi nu pot fi vinovaţi, căci beneficiază de imunitate expresă. Ca atare, de acum înainte vor avea o “imunitate extinsă” (care – pe latura economică – poate cuprinde şi rudele). Nu e un secret pentru nimeni că cei mai mulţi dintre ei s-au îmbogăţit din funcţie şi averea lor (mai ales cea viitoare) e legată în primul rând de menţinerea în funcţie. În plus, beneficiază de o rentă de stat – care nu e exclus să fie, şi ea, extinsă şi asupra moştenitorilor. Cum se numesc lucrurile acestea? Să fiu iertat, dar după ştiinţa mea există un termen foarte clar care le cuprinde pe toate: acela de feudalism. Ceea ce fac politicienii noştri nu e nimic altceva decât reconstituirea privilegiilor clasei conducătoare feudale. O să se spună: nu – spre deosebire de cei de atunci, care erau ereditari, cei de acum sunt aleşi. Da, încă, dar cât va mai dura acest lucru? Oare nu ne vom întoarce la alegerile – o, cât de democratice! – ale interbelicului în care mereu aceleaşi persoane, în varii combinaţii, alcătuiau Parlamentul şi guvernele? Şi la un sistem medieval în care cei ce lucrează – autohtoni sau străini – vor fi racketaţi exact cu atât cât le e neceasar noilor privilegiaţi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
