Sper să nu fie numai o iluzie creată de dorinţele mele deşarte („wishful thinking”, cum i se spune mai nou), dar parcă aş observa anumite semne încurajatoare în evoluţia relaţiei dintre români şi unguri. Ştiu şi eu că într-o lume normală ar suna cam bizar sau chiar stupid ca cineva să-şi exprime satisfacţia pentru anumite lucruri care acolo ar fi fireşti, dar netrăind deocamdată într-o asemenea lume, eu mă simt dator mai ales faţă de cei care au citit acea scrisoare a mea către „românii indignaţi” să le dau o veste bună şi să-mi exprim şi sentimentul de mulţumire pentru faptul că de data asta, pentru prima oară din 1990, la 1 Decembrie, la sărbătorirea Zilei naţionale şi în acest an şi a Centenarului, pe mine ca ungur nu m-a înjurat în sfîrşit nimeni nicăieri şi nu m-a sfătuit s-o şterg de aici în Ungaria sau Asia. Pot să spun asta liniştit, fiindcă dacă ar fi fost un singur asemenea caz undeva, mass-media în limba maghiară mi-ar fi adus asta cu siguranţă la cunoştinţă. (Apreciez în mod deosebit absenţa totală a grupurilor gălăgioase din Noua Dreaptă, fiindcă de cînd există, n-au ratat niciodată ocazia ca la 1 Decembrie să profaneze sărbătoarea prin exprimarea zgomotoasă a pornirilor lor antimaghiare. E adevărat că în acest an mulţi dintre ei au sărbătorit la Chişinău, dar cred că au mai rămas şi acasă într-un număr suficient pentru măcar un grup, dacă bunul-simţ nu i-ar fi reţinut de data asta. Să sperăm deci că „tempora mutantur, nos et mutamur in illis”.)
Şi ce mi-a plăcut poate şi mai mult era că de data asta nici în Secuime n-a crezut nimeni de cuviinţă să afişeze steaguri de doliu pentru a-şi demonstra displăcerea de a sărbători. Dacă ar fi fost pus unu singur undeva, cu siguranţă am fi aflat asta din ştirile ziarelor şi portalurilor româneşti. În schimb, portalul „Udvarhelyi Híradó” din Odorheiu Secuiesc a publicat un articol cu titlul La mulţi ani, dragi fraţi români!, în româneşte şi în ungureşte, de Egyed Ufó Zoltán. Merită să-l citiţi – şi poate veţi aprecia totodată şi ironia zîmbitoare a imaginilor autorului cu folosirea culorilor tricolorului în forme nu tocmai potrivite pentru a-ţi exprima respectul faţă de drapelul României. (Pot să vă asigur că tot asta îi e reacţia şi cînd observă aşa ceva şi la unguri. Apare acolo şi o bancă de unde mi-am adus aminte de acea perioadă de coşmar cînd primarul Clujului era Gh. Funar şi toate băncile din Parcul Central unde-mi plăcea şi mie să mai stau cîteodată puţin sub castanii bătrîni au fost vopsite în tricolor, după care eu nu m-am mai putut aşeza pe niciuna niciodată pînă cînd n-au fost revopsite ca lumea, fiindcă mi-ar fi fost jenă şi aş fi simţit de foarte prost gust să-mi pun eu tocmai fundul pe un tricolor, oricui ar fi. Pe Funar însă, „mai român ca toţi românii”, dar fără absolut niciun simţ pentru nimic din tot ce românilor le este sfînt, asta nu l-ar fi deranjat de fel.)
Am apreciat de asemenea şi faptul că dacă în acest an au venit la Alba Iulia tot felul de oameni, printre ei şi nişte ultraşi care, fideli stilului lor de agresivitate provocatoare, n-au găsit alt slogan mai potrivit ocaziei decît să cînte „România, la mulţi ani, fără unguri şi ţigani”, atunci presa maghiară n-a mai făcut caz din asta, ci a trecut-o cu vederea, ştiind că ultraşii sînt o specie aparte şi trebuie luaţi ca atare, deşi, părerea mea, n-ar strica dacă ar şi gîndi şi ei puţin înainte de a face pe grozavul.
Am putut aşadar să sărbătoresc şi eu ceva foarte important de data asta care nu e despre trecut, ci să sperăm să arate spre viitor, şi anume prezenţa bunului-simţ în felul în care sărbătoreau oamenii. Şi putea fi şi mai frumos dacă nu s-ar fi produs totuşi un singur incident regretabil despre care s-a vorbit şi în presă, atît în cea română cît şi în cea maghiară. Deşi acţiunea a fost provocată din porniri antimaghiare, după părerea mea era totuşi mai degrabă antiromânească, din moment ce s-a îndreptat împotriva unor români care au curajul să viseze la o Românie mult mai normală decît cea în care astăzi se pot întîmpla asemenea lucruri.
Pentru a înţelege în context cele întîmplate trebuie ştiut că pregătindu-se pentru anul Centenarului, unele teatre din Transilvania au văzut în împlinirea celor o sută de ani o bună oportunitate pentru o cotitură în evoluţia relaţiilor româno-maghiare spre o direcţie mai bună, pentru ca cei o sută de ani care urmează să nu mai fie cum au fost cei de pînă acum, şi prin mijloacele lor artistice să şi contribuie la asta. Astfel cele două secţii ale Teatrului Naţional Tîrgu-Mureş au întocmit împreună un program în care la secţia română au fost jucate piese de autori maghiari, iar la cea maghiară de autori români. Tot în această idee, Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfîntu-Gheorghe (TAM, teatru în limba română) a pus pe scenă în regia lui Cristian Ban o piesă scrisă în româneşte de dramaturgul maghiar tîrgu-mureşan Székely Csaba, un autor mai angajat în normalizarea relaţiilor româno-maghiare, cu titlul Nu chiar 1918, o piesă de actualitate, cu spectatori români şi maghiari laolaltă. Ca să nu vă povestesc eu despre ce este vorba, mai bine citiţi acest articol şi continuaţi după aceea.
Premiera a avut loc la 1 Decembrie, spectatorii însă n-au putut intra decît pe uşa din spate, fiindcă foaierul a fost ocupat de un grup mare de oameni în straie naţionale, sosiţi cu autobuze pentru a protesta vehement împotriva „batjocoririi Marii Uniri”. După cum am înţeles eu, era o „acţiune civilă” a Asociaţiei „Calea Neamului” şi a organizaţiei „Frăția Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Biruinţă”. După ce aţi citit articolul pe care vi l-am recomandat adineaori şi veţi citi acum şi cel semnat de Mihai Tîrnoveanu, președintele asociației amintite, cred că nu trebuie să vă mai şi întreb care dintre cele două ar fi „calea neamului” către o Românie cum ne-am dori cu toţii, cu excepţia poate a unora care pesemne ar dori să ne conducă spre evul mediu. (În acest articol din urmă sînt nişte abateri grosolane de la adevăr. Cele mai multe le veţi găsi şi singuri, aş remarca numai că după ce autorul n-a văzut piesa şi habar n-are despre ce e vorba acolo, scrie aşa: „din diferite surse am aflat că piesa a fost «curăţată» de unele excese antiromâneşti la prezentarea ei în premieră”. În realitate a fost jucată fără nicio schimbare şi nici nu era nimic antiromânesc acolo, darămite excese. Acest articol a fost postat şi pe Facebook, şi dacă vreţi să vă îngroziţi, uitaţi-vă numai la comentariile de acolo.)
Văzînd îndîrjirea acestor oameni revoltaţi fără nicio cunoştinţă despre piesă, te întrebi: de unde a pornit totuşi toată nebunia asta? Răspunsul îl găsiţi într-un articol apărut pe blogul lui Dan Tanasă din Sfîntu-Gheorghe pe data de 21 noiembrie, articol în urma căruia s-au mobilizat atîţia oameni să vină grămadă la teatru să-i facă de ruşine pe români. (Reacţia managerului TAM, Anna Popa, o găsiţi aici, merită s-o citiţi pentru a vedea cum e treaba cu insinuările din articol.)
Bănuiesc că numele lui Dan Tanasă nu vă e necunoscut, el avînd de acum o anumită notorietate ca protagonist în multe cazuri conflictuale între români şi unguri. Cred totuşi că despre isprăvile lui eu ştiu ceva mai mult decît românii, fiindcă din media maghiară (din România) pot afla şi multe lucruri despre care românii nu prea au de unde să ştie dacă media română de o mai mare accesibilitate nu-i informează. (De aceea cer scuze dacă în continuare, acolo unde n-am găsit surse româneşti, voi fi nevoit să trimit cu linkul la cele scrise în maghiară pentru ca cei care au privilegiul să înţeleagă şi ungureşte să poată verifica cele spuse de mine.)
Dan Tanasă este preşedintele „Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa” (prescurtat peste tot ADEC, nu înţeleg de ce nu ACDE). Denumirea sună frumos, nu-i vorbă, numai că activitatea acestei Asociaţii n-are nicio tangenţă cu demnitatea (fie umană, fie naţională), dacă nu luăm cumva în considerare faptul că acţiunile sale de cele mai multe ori lezează demnitatea multora: într-un contrast total cu ideile generoase lansate la înfiinţarea ADEC în iulie 2014, acestea se rezumă în cea mai mare parte la darea în judecată a unor primari şi primării sau a unor demnitari maghiari din judeţele Covasna şi Harghita pe nişte motive trase de păr de-ţi stă mintea-n loc, numai de dragul sîcîielii. Procesele, într-un număr incredibil de mare pentru cei patru ani şi jumătate de cînd există ADEC, sînt intentate totdeauna de Asociaţie, Dan Tanasă fiind numai reprezentantul legal. (Soluţie ingenioasă, fiindcă dacă ADEC ar pierde procesul, cum se mai întîmplă cîteodată, deşi foarte rar, cheltuielile de judecată pot fi plătite de Asociaţie şi nu de el.)
Dacă l-aş întreba odată de ce face toate astea, parcă şi aud cum ar începe, fiindcă am deja experienţa suficientă pentru asta: „Eu n-am absolut nimic cu ungurii, am şi prieteni unguri şi ne înţelegem foarte bine, dar…” Nu e o invenţie românească, nici măcar specific românesc, tot aşa zic şi unii unguri mai intoleranţi cînd vor să-şi facă o imagine mai acceptabilă, căreia nu i-ar face bine dacă ar zice „Eu n-am nimic cu ăştia, numai să nu-i văd că nu-i pot suporta”. Mai mult: în situaţii similare exact asta auzi de la asemenea oameni de la Atlantic la Pacific şi chiar şi în SUA sau Canada, asta fiind o formulă universală pe care cum o auzi, poţi să ştii cu cine ai de a face. Dan Tanasă n-are deci nimic cu ungurii, Doamne fereşte, el vrea numai ca Constituţia şi legile ţării să fie respectate de toţi, şi dacă unii ar fi „certaţi cu legile” (înţelese de el într-un mod cam original), atunci este datoria lui de „simplu cetăţean” să-i oblige cu forţa justiţiei să le respecte.
Ca să vedeţi numai şi să nu credeţi despre ce fel de procese e vorba, să vă dau un exemplu. De cîţiva ani încoace, primăria municipiului Sfîntu-Gheorghe decernează anual distincţia „Pro Urbe” unor cetăţeni mai în vîrstă (peste 70 de ani) care „fără plată şi aplauze” au făcut ceva pentru oraşul lor şi spre cinstea acestuia. În 2018, la 29 aprilie au fost înmînate două asemenea distincţii, şi anume preotului (român) Ioan Cucu şi poetului (maghiar) Farkas Árpád. Fiind vorba de un gest frumos de recunoştinţă faţă de meritele lor, cei de la primărie au avut bunul-simţ să ia în considerare, omeneşte şi pe bună dreptate, că bucuria celor distinşi va fi şi mai mare dacă îşi vor vedea diplomele fiecare în limba lui, ca un semn de respect, în româneşte şi respectiv în ungureşte. Şi puteau face asta liniştit, fără să încalce vreo lege, din moment ce o asemenea diplomă nu intră în categoria actelor oficiale, cu implicaţii juridice (adeverinţe, certificate, contracte, diverse acte normative etc.) care trebuie să fie emise de primărie în limba oficială a statului, cum şi sînt de altfel, singurul rost al acesteia fiind numai ca cel distins s-o păstreze acasă ca o amintire frumoasă. Nefiind deci acte oficiale, pe aceste diplome bineînţeles nu apare nici antetul şi nici ştampila instituţiei, obligatorii pe actele oficiale, ci numai semnătura primarului, aşa cum puteţi vedea asta chiar în imaginea din articolul foarte revoltat apărut pe blogul lui Dan Tanasă la 9 mai, prezentînd triumfal diploma scrisă în ungureşte ca o nouă dovadă a unei grave încălcări a legii, „în spiritul şovin [!] cu care ne-a obişnuit deja” primarul. Pentru a-şi etala competenţa, autorul face trimitere la Legea administraţiei publice locale „215/20001” [corect 2001!], la alin. 5 al „art. 90” [corect 76!], deşi acolo spune clar: „Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în limba română”, şi asta nu interzice cu nimic ca primăria să întocmească, dacă ar fi cazul, unele acte neoficiale scrise într-o altă limbă.
Iar dacă legislaţia românească n-ar fi adoptat o definiţie clară stabilind ce anume se înţelege prin „act oficial” şi ce nu (am căutat destul, dar n-am găsit), atunci asta înseamnă că expresia trebuie înţeleasă conform standardelor limbii române. Şi iată ce scrie în DEX (2009) la diplomă, că de asta e vorba:
DÍPLOMĂ, diplome, s. f. 1. Act oficial care certifică pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui premiant, unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaşte valoarea acestuia. 3. (În Evul Mediu) Act prin care se acorda cuiva un titlu de nobleţe, anumite privilegii etc.
Se vede clar: diploma de bac de pildă, avînd relevanţă juridică, se încadrează la sensul 1., şi asta se defineşte ca act oficial, pe cînd diploma în discuţie, neavînd nicio relevanţă juridică, intră la sensul 2., definit ca act şi nu act oficial.
Dacă aţi zice acum că ieşirea din fire a lui Dan Tanasă chiar şi la ceva atît de normal şi care n-are cum să facă niciun rău nimănui ar fi culmea, atunci n-aţi nimeri. Fiindcă culmea e că pe baza acestor „argumente” lipsite de orice temei juridic ADEC a dat în judecată primăria, iar la 26 noiembrie portalul „Székelyhon” a publicat sentinţa în prima instanţă: partea reclamantă a avut cîştig de cauză, prin urmare de acum încolo asemenea diplome vor putea fi numai în româneşte. Singura consolare pentru partea pîrîtă era că instanţa n-a dat curs şi solicitării ADEC ca toate diplomele date pînă acum în ungureşte să fie retrase şi înlocuite cu altele în româneşte. Primarul AntalÁrpád a declarat că va face recurs la această sentinţă absurdă, lipsită de orice temei legal, dar după multele precedente de pînă acum eu nu-mi fac mari speranţe că se va mai putea schimba ceva că mai totdeauna asemenea sentinţe au rămas definitive.
Iar acum să ne oprim puţin. Hai să zicem: Tanasă ca Tanasă, oameni fără bun-simţ şi foarte inventivi în a face rău altora cu bună ştiinţă, neratînd nicio ocazie, există peste tot, şi nu numai la români. Asta, la o adică, aş mai putea înţelege şi eu. Dar cînd e vorba de o sentinţă judecătorească, problema capătă o altă dimensiune. Fiindcă aici nu se mai poate ocoli întrebarea privitoare la cauzele pentru care astăzi, la noi în România se pot întîmpla pînă şi asemenea lucruri. (1) Prima ar fi că noi avem şi nişte judecători care cred că tot ce e scris şi provine de la primărie ar fi în mod automat şi act oficial, pînă şi felicitările de „La mulţi ani!” din cutiile noastre poştale la sfîrşitul anului. Dar dacă totul s-ar datora faptului că unii judecători n-ar avea atît discernămînt să înţeleagă şi spiritul legii, şi nu numai litera, şi pînă şi asta nesigur, asta ar fi ceva alarmant, fiindcă atunci ce încredere mai putem noi avea în justiţie? Ar trebui deci să-i înlocuim de urgenţă cu alţii mai competenţi. (2) A doua poate vi se va părea cam de rea-credinţă, dar nu cred să fiu eu de vină dacă după experienţele mele de pînă acum nu pot exclude din păcate nici asta, şi anume că există la noi judecători care dacă e vorba de ceva ce pentru noi, ungurii are o anumită importanţă (fie şi sentimentală, cum e şi în acest caz, nu neapărat ca interese materiale sau de altă natură), atunci dau interpretări ad hoc unor noţiuni sau legi numai să ne scoată pe noi păgubaşi.
Ca să nu mă mai întrebaţi şi de motivele mele pentru care îmi pot închipui pînă şi asta, vă povestesc ceva unde la un moment dat a trebuit să mă implic şi eu. La puţin timp după înfiinţarea lui, ADEC a pornit o adevărată ofensivă în judeţele Covasna şi Harghita împotriva inscripţiilor maghiare Községháza pe clădirile primăriilor din comune şi respectiv Városháza pe cele din oraşe. Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, să vă spun că acestea sînt denumirile tradiţionale în ungureşte pentru clădirile administraţiei publice locale, aşa cum de pildă cele germane Stadthaus (în oraşe) sau Gemeindehaus (în comune), respectiv cele englezeşti Townhall sau City Hall, niciuna dintre acestea neînsemnînd instituţia ci numai clădirea-sediu. Asta se vede chiar din faptul că ház(a) înseamnă ’casă’, község ’comună’ şi város ’oraş’. Aceste cuvinte nu sînt nişte invenţii noi, ele fac parte de mult timp din lexicul limbii maghiare comune, în Transilvania városháza fiind atestat documentar încă din anul 1559. ADEC însă a dat în judecată primăriile avînd drept sediu clădiri cu asemenea inscripţii pe faţadă şi „neprecupeţind niciun efort” a obţinut ca de pe nici nu mai ştiu cîte primării acestea să fie înlăturate în urma hotărîrilor judecătoreşti pe motivul că ele n-ar corespunde exact noţiunii de „primărie” cainstituţie, ci ar fi, chipurile, denumirile instituţiei ba de dinaintea Unirii, ba din epoca comunistă, şi putea alege oricare că aceste denumiri nu însemnau niciodată instituţia.
Şi e de-a dreptul de neconceput că nu s-a găsit niciun tribunal să spună clar că judecătoria n-are cum să aibă vreo treabă cu aceste inscripţii neoficiale de pe faţadele clădirilor, din moment ce nu există niciun articol de lege privitor la numele clădirilor, acestea pur şi simplu nu cad sub incidenţa legii, neputînd fi deci nici legale, nici nelegale, ele fiind amplasate pe sediile primăriilor numai prin tradiţie, şi dacă sînt opţionale, există în ţară un număr mare de primării pe clădirile cărora scrie cu litere mari, vizibile şi PRIMĂRIE, şi există multe altele pe care afară de inscripţia oficială nu mai scrie nimic. Fiindcă legea reglementează numai amplasarea inscripţiilor oficiale pe acele tăbliţe albastre cu denumirea instituţiei, iar dacă acestea sînt în regulă (cum şi sînt peste tot şi în aceste judeţe), atunci toată reclamaţia e fără obiect. Judecătoriile însă, nimeni nu ştie pe ce bază juridică, au dat curs tuturor reclamaţiilor Asociaţiei şi oricît de clar au explicat avocaţii părţii pîrîte cum e cu aceste inscripţii, ce înseamnă şi ce nu înseamnă acestea, judecătorii au avut mai multă încredere în cele spuse de Dan Tanasă că el doar ştie mai bine decît ungurii ce înseamnă aceste cuvinte maghiare.
Cînd era pe rol cazul primăriei din Dăneşti (Harghita), avocatul apărării, văzînd că argumentele sale n-au fost luate în serios, ne-a solicitat o opinie de specialitate ca noi ca lingvişti să ne exprimăm părerea în treaba asta. Am discutat problema cu colegul meu Péntek János după care am lucrat cîteva zile bune la text să fie acolo toate clarificările şi argumentaţia necesară, să se vadă clar despre ce este vorba, fiindcă nu e stilul meu să fac treabă de mîntuială. Dacă vreţi să vedeţi că vorbesc serios, puteţi descărca această Opinie, şi chiar vă recomand asta, fiindcă sînt şi nişte lucruri interesante acolo care nu mai încap aici. În acele zile am fost deci nevoit să-mi pierd vremea făcînd jocul lui Tanasă în loc să-mi văd de treburile mele, ca pînă la urmă să aflu că totul era degeaba, fiindcă instanţa n-a mai luat în considerare şi Opinia noastră şi inscripţia trebuia îndepărtată de pe clădire.
Iar acum spuneţi-mi dacă credeţi că n-aş avea niciun motiv să am reţineri în privinţa imparţialităţii judecătoriilor la asemenea procese. Şi am povestit despre toate acestea să poată afla şi românii ce se petrece în ţara asta, lucruri cîteodată de-a dreptul tragicomice, cum ar fi de pildă cazul primăriei din comuna Corund (Harghita). Iniţial clădirea arăta aşa cum se vede în imaginea din articolul în care se anunţă că primăria a pierdut procesul faţă de ADEC. Dar dacă Tribunalul Tîrgu-Mureş şi-a motivat hotărîrea prin argumentul că denumirea Községháza nu corespunde termenului românesc Primărie, fiindcă, tradus literal, sensul acesteia ar fi Casa comunală (deşi conceptual, ca nume al clădirii corespunde perfect, şi chiar dacă n-ar oglindi prin structura morfologică cuvîntul corespondent din limba română, ce ar fi şi imposibil, fiind vorba de două limbi diferite, asta tot n-ar avea nicio importanţă, acestea nefiind inscripţii oficiale), oamenii locului au zis că dacă asta e problema, atunci hai s-o rezolvăm aşa cum ar cere tribunalul, şi au schimbat Primăria cu denumirea tradiţională românească din Transilvania între cele două războaie, şi anume cu Casa comunală, aşa cum vedeţi în imaginea din acest articol din care însă aflăm că nu va putea rămîne aşa, fiindcă ADEC a cîştigat şi procesul următor.
Eu, sincer, nu mai ştiu ce s-ar putea face pentru a opri cumva aceste aberaţii şi alte abuzuri asemănătoare, lipsite de orice bază legală. Noi, maghiarii ne-am epuizat deja toate ideile şi toate mijloacele şi tot degeaba. Iar dacă există o hotărîre judecătorească definitivă, acolo chiar că nu mai ai ce face fiindcă cum şi unde să dai în judecată un judecător pentru malpraxis juridic? Dacă aţi vedea vreo soluţie pentru a opri nebunia asta, v-aş ruga să-mi spuneţi în comentarii. Şi dacă ar fi cazul, să-mi spuneţi şi mie ce rău sau ce daune de orice natură le-ar putea face românilor aceste inscripţii dacă ar putea rămâne la locul lor în continuare, fiindcă eu, nefiind român, poate nu văd ce văd românii. Văd în schimb cu tristeţe daunele distrugătoare de speranţe care se produc în urma înlăturării lor. Pentru asta e de ajuns să mă gîndesc cum acei mii de maghiari care, trecînd în faţa acelor primării se uită acum la locul gol al inscripţiei care ţinea de lumea lor şi care le-a mai dat şi puţină încredere că lucrurile poate vor merge spre mai bine, simt acum amărăciunea neputinţei, şi poate încep să se gîndească dacă nu sînt ei cumva totuşi asupriţi în ţara lor? Şi nu pot garanta din păcate nici că dacă umblînd prin Miercurea-Ciuc se vor uita la acel monument sinistru al nesimţirii care se vede pe ultimele două imagini din acest articol, îşi vor da seama cu toţii că asta e numai despre nesimţirea unui singur om şi nu a românilor. Şi atunci cum să le mai scriu eu cum am făcut şi nu demult că noi ar trebui să avem mult mai multă încredere în români, dacă în primul comentariu sînt întrebat dacă am auzit eu vreodată de Dan Tanasă?
Unii au început acum să-şi facă speranţe după ce potrivit unei informaţii a Agenţiei Ungare de Ştiri (MTI – o puteţi citi că e în româneşte) preşedintele Fundaţiei Observatorul Secuiesc, Árus Zsolt (din Gheorgheni) a descoperit că din anul 2016 ADEC de fapt funcţionează ilegal şi „a depus acţiunea la Judecătoria Secorului 3, care a emis actul de înfiinţare, cerînd
dizolvarea asociaţiei”. (Pentru a nu strica poanta, nu vă spun care a fost prima reacţie a lui Dan Tanasă, merită s-o vedeţi aici.) Eu, sincer, nu mă aştept la mare schimbare chiar dacă Árus ar avea dreptate şi instanţa ar hotărî dizolvarea (dacă nu va spune cumva că nu-i nicio problemă, să nu exagerăm, să fim şi noi mai înţelegători că doar e om şi el, şi dacă ungurii îi dau atîta de lucru, a uitat omul să facă ceva la timp, se mai întîmplă). Fiindcă problema nu e cu Asociaţia ci cu Dan Tanasă.
Urmărind de o vreme tot ce face acest om, şi încă la văzul lumii, eu am o nedumerire: dacă el ţine atît de mult la respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, atunci cum de nu-şi pune întrebarea dacă nu cumva tot ce face el, atît ca denunţător pornit pînă şi împotriva unor inscripţii inofensive dacă sînt în ungureşte, cît şi ca formator de opinie prin blogul său, ar intra sub incidenţa articolului 369 din Codul penal unde scrie aşa: „Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”?
Poate mă întrebaţi acum că dacă eu văd lucrurile aşa, atunci de ce nu-l dau eu în judecată sau cineva dintre noi, ungurii? Am două motive la asta. Primul ar fi că, aşa cum poate aţi observat, în acea scrisoare a mea la care am făcut referire la început eu de mai multe ori în loc de problema minorităţilor, cum se obişnuieşte, am scris problema cu minorităţile. Nu era o scăpare, am scris aşa cu bună ştiinţă fiindcă dacă foloseam prima formă, poate mulţi ar fi zis că dacă problema este a minorităţilor, să şi le rezolve ei singuri cum pot, noi ceilalţi n-avem nicio treabă acolo. Am ales deci cea de a doua formă prin care am dorit să ajut puţin la schimbarea percepţiei ca să înţelegem cu toţii că problema asta nu e numai a minorităţilor ci este problema noastră a tuturor, a României, precum şi problema cum să-l putem opri cumva pe Dan Tanasă, şi asta nu intră în resortul exclusiv al ungurilor chiar dacă ei sînt aceia în primul rînd care trebuie să sufere toate umilirile din partea lui. Şi nici acţiunile şi propaganda lui nu se îndreaptă numai împotriva ungurilor ci deopotrivă împotriva majorităţii românilor, cum îmi place să cred, adică celor cu bun-simţ şi care ar dori să trăiască într-o Românie mai normală. Pe cei de la TAM de pildă el îi califică„nişte mancurţi deghizați în oameni de cultură”. Iar atunci să nu-mi spună mie nimeni că ar fi numai de datoria noastră să găsim noi o modalitate, chiar dacă nu neapărat darea în judecată dacă ar fi şi alte căi, de a-l convinge cumva să mai termine odată cu hărţuirea atîtor cetăţeni români numai pentru faptul că ei sînt unguri şi să oblige atîţia oameni: primari, consilii locale, avocaţi ca în loc să se ocupe cu problemele comunităţii, să umble prin tribunale unde oricum n-au nicio şansă numai să facă jocul lui.
Al doilea motiv ar fi că dacă eventual l-am da noi, ungurii în judecată, asta n-ar avea niciun rost că ne-am pierde vremea, energiile şi banii degeaba. Ca să înţelegeţi la ce mă refer, vă dau două exemple. La începutul lui septembrie un neisprăvit (probabil ungur, nu pot fi sigur) din Tîrgu-Mureş nu şi-a găsit altă distracţie decît să mîzgălească pe un zid ceva antiromânesc. A şi fost prins foarte repede un tînăr suspectat de comiterea faptei şi a fost reţinut pentru 24 de ore pentru cercetări. Cînd am văzut ştirea, am zis că dacă a fost într-adevăr el cel care a făcut asta, atunci şi-a căutat asta singur, şi dacă îl amendează, să fie sănătos, măcar va învăţa ceva pentru viitor, lecţia se plăteşte. – La începutul lui iunie cineva a lipit nişte afişe cu conţinut antimaghiar pe zidul Tribunalului Oradea. (Mi-ar fi jenă să citez textul, aveţi imaginea în articolul sub linkul dat mai jos.) Preşedintele organizaţiei locale a UDMR, Botházy Nándor a reclamat asta la poliţie. La începutul lui septembrie a şi primit răspunsul: nu s-a întreprins nicio cercetare din moment ce acele afişe nu conţineau nimic ce ar putea intra sub incidenţa articolului citat mai sus din Codul penal. S-ar putea să nu am dreptate, asta n-am cum să ştiu, am însă destule motive să mă tem că răspunsul pe care l-am primi noi cu mare întîrziere ar suna tot la fel, singurul rezultat ar fi că i-ar da lui Tanasă ocazia să folosească această încercare să-şi facă reclamă, alarmîndu-i pe românii lui că iată, nişte unguri şovini afurisiţi, sprijiniţi de organizaţii horthyste subterane antiromâneşti şi dirijaţi de la Budapesta au încercat să-l bage la puşcărie, fiind apoi sărbătorit de ai lui ca marele erou al neamului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
