Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Când moartea vine din cer – O întâmplare de acum 2,6 milioane ani

de Constantin Cranganu     Contributors.ro
Joi, 20 decembrie 2018, 13:23 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews

Viața pe această planetă are un termen de expirare.

Și, de mai multe ori, acest termen fatidic a fost foarte aproape de realitate. În câteva articole publicate pe Contributors[1] am analizat detaliile celor mai cunoscute 5-6 extincții majore, așa cum au fost ele documentate de paleontologi și alți geologi.

Există însă și extincții cu amplitudine mai redusă, dar la fel de bine documentate ca și cele majore. Și ele ne oferă noi motive de a conștientiza fragilității vieții pe această bucată de piatră numită Pământ.

Una dintre aceste extincții a avut loc acum 2,6 milioane ani, marcând limita dintre Pliocen și Pleistocen (limita P-P). Concret, sfârșitul Pliocenului a coincis cu o perioadă în care a avut loc un eveniment de extincție nerecunoscut până anul trecut[2], extincție care afectat megafauna marină (mamifere, păsări marine, broaște țestoase și rechini). Pentru această perioadă, paleontologii au identificat rate de extincție de trei ori mai mari decât în restul Cenozoicului. 36% din viețuitoarele epocii Pliocene nu au reușit să supraviețuiască în Pleistocen.

Limita P-P s-a remarcat printr-o perioadă de intense și dinamice schimbări globale:

Clima, datorită ciclurilor Milanković, a început să se răcească semnificativ după maximele din Cretacic;

Nivelul mării a variat puternic, urmând ciclurile glaciație – interglaciație;

Câmpul geomagnetic a suferit o nouă inversiune (limita Gauss – Matuyama), declanșând, printre altele, extincția unor nano-fosile calcaroase;

Asteroidul Eltanin, căzut în Pacificul de Sud, a produs un mega-tsunami considerabil și avut implicații potențiale în tranziția P-P;[3]

Pe alt plan, pe platourile înalte din Etiopia, rudele celebrei Lucy se pregăteau să emigreze din Africa și să genereze, după mai multe secole, pe urmașii lor de astăzi, Homo sapiens.

Pe fondul acestor evenimente, a mai avut loc și explozia unei supernove (sau a unor serii de până la zece supernove în ultimii ~8 milioane ani). Culminația evenimentelor cerești s-a petrecut acum 2,6 milioane ani, coincizând cu extincții masive, inclusiv cea a megafaunei.

În 2002, Benitez et al. au arătat, pe baza măsurătorilor izotopului Fe-60 din sedimente oceanice, că unele supernove au explodat la o distanță relativ mică (~40 pc) față de suprafața terestră. Ei au sugerat că o astfel de explozie, acum ~2,0 milioane de ani ar fi avut loc suficient de aproape de Pământ, deteriorând serios stratul de ozon, astfel încât a provocat ori a influențat extincția de la limita P-P.[4]

Posibilele efecte terestre ale unui supernove din apropierea planetei noastre au fost mult timp un subiect interesant pentru cercetători. O încercare modernă majoră de abordare computațională a problemei a fost publicată de Gehrels et al. (2003). Ei au subliniat efectul deplețiunii stratului de ozon stratosferic și creșterea în consecință a radiației UVB la suprafața Pământului ca mecanism de schimbare (mutație) biologică[5].

Luna trecută, un grup de cercetători american și brazilieni au publicat o altă ipoteză, potrivit căreia moartea venită din cer, pe calea exploziilor de supernove, ar fi folosit o armă inedită: radiațiile de muoni.[6]

Muonii (sau miuonii, pentru că numele vine de la litera grecească ) sunt particule elementare cu o sarcină electrică egală cu a electronului, dar cu o masă de 207 ori mai mare.

Numeroase lucrări publicate în ultimii ani au indicat prezența izotopului Fe-60 în depozitele de roci de pe fundul oceanelor. Analizarea carotelor a furnizate dovezi solide despre momentul exploziilor și distanță la care s-au aflat supernovelor.

Deoarece Fe-60 este radioactiv, dacă ar fi fost format odată cu Pământul, ar fi trebuit să fie dezintegrat de mult timp până acum, timpul său de înjumătățire fiind de 2,6 milioane ani. Faptul că fierul radioactiv este încă prezent în sedimentele marine înseamnă că „a plouat peste noi” din cerul care ne înconjoară mult mai recent.

Există o dezbatere privind existența unei singure supernove în apropierea Terrei sau a unei întregi serii. Profesorul Melott [6] preferă o combinație a celor două – o serie mare în care un element era neobișnuit de puternic și de aproape.

Indiferent dacă a existat o singură supernovă sau mai multe, energia exploziei, care a „plouat” straturi de Fe-60 depuse în toată lumea, a provocat și apariția „ploilor” de muoni. Fiind particule cu penetrare mai adâncă decât electronii, muonii au cauzat la suprafața Pământului cancere și mutații – mai ales în cazul animalelor mai mari, conform ipotezei propuse de [6].

Deși muonii penetrează toate corpurile biologice, în mod normal, ei nu produc deteriorarea țesuturilor. Aproape toți trec prin noi inofensiv, chiar dacă reprezintă aproximativ o cincime din doza noastră zilnică de radiații. Dar când are loc o „inundație” masiv[ de raze cosmice produse de explozia unei supernove, numărul muonilor care ne străbat trebuie multiplicat cu câteva sute.

În condițiile unui bombardament muonic, numărul lor devine așa de mare, iar energia lor așa de ridicată, încât principalele efecte biologice vor fi apariția mutațiilor și creșterea cazurilor de cancer.

Melott și colaboratorii săi [6] au estimat că rata cancerului ar crește cu aproximativ 50% pentru cineva/ceva de dimensiunea unui om – și cu cât ești mai mare, cu atâta este mai rău. Pentru un elefant sau o balenă, doza de radiații crește proporțional, iar șansele lor de supraviețuire scad.

Extincția P-P a fost concentrată în apele de coastă, unde trăiau organisme mai mari, și care au suferit doze mai intense de radiații muonice. Daunele provocate de muoni s-au extins sute de metri în „burta” oceanelor, dar au devenit mai puțin severe la adâncimi mai mari.

Una dintre extincțiile cele mai spectaculoase, care a avut loc acum 2,6 milioane de ani, a fost a megalodonului Carcharocles, cel mai mare rechin care a trăit vreodată pe Pământ, de dimensiunea unui autobuz școlar. Această specie a dispărut exact în acel moment. Deci, se poate specula că extincția sa ar putea avea ceva de-a face cu muonii. Practic, cu cât creatura era mai mare, cu atâta creștea și doza de radiație absorbită.

Concluzii

Explozia unei supernove (sau a mai multora) acum 2,6 milioane de ani a provocat extincția megafaunei marine de la limita Pliocen-Pleistocen din cauza unei posibile doze masive de radiații muonice.

Pentru că un necaz nu vine (aproape) niciodată singur, în aceeași perioadă de timp, planeta noastră a suferit o inversiune a polilor magnetici. Fenomenul respectiv a durat un număr de ani, timp în care viețuitoarele terestre au fost lipsite de scutul geomagnetic, un scut care filtrează și respinge majoritatea radiațiilor periculoase pentru celulele vii.

Apoi, tot acum 2,6 milioane ani, ciclurile astronomice identificate de Milanković, au forțat planeta să intre într-o nouă glaciație, astfel reducându-se semnificativ resursele de hrană, mai ales pentru zonele de coastă, acoperite rapid de ghețari. Este de asemenea posibil ca bombardamentul cu muoni să fi accelerat instaurarea unei noi epoci glaciare.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















3273 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version