Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre virtuțile incompetenței și ale imposturii

de Mihai Maci     Contributors.ro
Luni, 17 decembrie 2018, 13:26 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Două lucruri vreau să le spun limpede, de la bun început: “virtuţile” sunt aici în accepţiunea lor curentă, de caracteristici pozitive. Nu-mi propun să le ridiculizez, nici să le moralizez. În al doilea rând, nu sunt deloc mulţumit (şi cu atât mai puţin încântat) să văd că, în jurul meu, proliferează incompetenţa şi impostura; însă, pe de altă parte, nu pot nega omniprezenţa lor. “Ei (cei ce întrupează incompetenţa şi impostura) sunt aici” şi vor mai fi încă destulă vreme, indiferent dacă ne plac sau nu. Nu putem scăpa – cu adevărat – de aceste daturi decât în două feluri: mai întâi când (o parte din) purtătorii lor vor fi îndeajuns de puternici pentru a se constitui într-o castă închisă şi vor spune “gata; de acum înainte nu mai intră oricine şi oricum în lumea noastră” şi vor impune alte reguli ale ascensiunii sociale. Sau dacă se va găsi un “despot luminat”, care să-i decimeze pe cei “răi” (aici intrând şi incompetenţii şi impostorii) şi să-i promoveze pe cei “buni”. Problema cu un asemenea personaj e aceea că nu se ştie niciodată cât e de despot şi cât de luminat. Pe acest teren chiar şi marele Platon a făcut un pariu greşit. O să mi se obiecteze: înaintea unor asemenea soluţii radicale, avem una mai la îndemână – aplicarea corectă şi imparţială a legii. Ca să fiu sincer, mie unuia aceasta mi se pare cea mai utopică dintre toate. La noi legea nu e în stare să sancţioneze crima (mai ştie cineva cine e răspunzător de mia de morţi din decembrie ’89?!) sau devalizarea la scară mare (câte ramuri au dispărut cu desăvârşire din “copacul” economiei naţionale?!), aşa că să ne imaginăm că vom fi în stare să decidem – în toate cazurile (ori măcar în cele mai reprezentative) şi în situaţii nuanţate – cine a încurcat lucrurile (de aşa manieră că beneficiile au fost private şi paguba publică) din incompetenţă şi cine a câştigat (în vremea ideologiei succesului) din impostură e cu desăvârşire iluzoriu. Viaţa e astfel alcătuită că, întotdeauna, cineva câştigă şi cineva pierde. Timp prea îndelungat, în lumea noastră, regulile au fost făcute – şi modificate – după voie (şi nevoie) de cei aflaţi în fruntea bucatelor. De regulă, toate au convers către un singur scop: să dovedească – “juridic” şi “ştiinţific” – că ei, cei ce se află acum acolo, au dreptul de a fi de-a pururi acolo. Vrem democraţie şi alegeri libere, ca să ajungem “în funcţii de conducere”; cum ne-am aciuat acolo, vrem “republică aristocraticească”, adică o formă de organizare în care lucrurile să rămână aşa cum sunt şi alegerile (“libere” – se poate altfel?!) să ne confirme în funcţie. Aparent, incompetenţa şi impostura sunt stâlpii acestui tip de politică, într-atât de straniu, încât nici nu ştim ce nume să îi dăm. Totuşi, aşa cum voi arăta, cele două sunt o subversiune permanentă la adresa lui.

Incompetentul, cel ce nu ştie cum se face ceva (de care – teoretic – se ocupă), cel ce face mereu gafe, “săracul cu duhul”, cel ce cade în ridicol, cel care bate în masă tovărăşeşte şi căruia-i mai scapă câte una, neaoşă, are un mare un avantaj: e un tip uman universal. Râdem de el, îl beştelim şi-l dăm naibii, dar – finalmente – ne recunoaştem în el: “e de-al nostru”. Şi, când îl vedem – deopotrivă ironic şi nostalgic – în felul acesta, ne încearcă ispita unui gând: “dacă ea/el a putut, eu de ce n-aş putea?” Ceea ce ne este comun nu e faptul de a şti să facem ceva (şi cu atât mai puţin acela de-a găsi locul şi momentul oportun pentru a articula eficient această cunoaştere), ci faptul de-a nu şti, de-a fi luaţi pe nepregătite şi de-a rămâne încremeniţi în perplexitate. Unii îşi revin mai devreme din aceste nedumeriri, încep să se mişte în toate direcţiile, dau cu oiştea-n gard (mai ales dacă e gardul altcuiva) până îşi fac loc şi răzbesc – adică “se descurcă”. Ca “să te descurci” nu e necesar să ştii o mulţime de lucruri – din cele cărora li se spune (cu un dispreţ compasiv) “inutile” – ci să ştii “pe cine trebuie”, să fii unde trebuie “când trebuie” şi, în general, să ai simţul “ocaziei”, care le netezeşte calea celor ce ştiu să profite de ea. Pe terenul acesta, competenţa specializată nu prea e de mare folos; dimpotrivă, “omul care se pricepe la toate” – şi, mai ales, care e omniprezent şi turuie încontinuu – are cele mai multe şanse de a fi băgat în seamă şi, implicit, de a fi luat pe lângă un şef. Cu excepţia câtorva domenii foarte restrânse (medicină domenială, fizică nucleară, aeronautică şi alte câteva), competenţele specializate se închid în cercuri de specialişti (care îşi dispută opiniile la nesfârşit) şi publicul larg nu poate aprecia dacă un atare cunoscător lucrează sau nu cu rost decât după ce-i spune media (care, de regulă, se focalizează pe partea mondenă a cercetării: premii, invenţii, best seller-uri). Specializarea e ceva de nişă; un rafinament pe care nu-l gustă – la justa lui valoare – decât adevăraţii cunoscători; spaţiul public e (vai! din Antichitate o ştim) domeniul celui mai mic numitor comun al unei multitudini de oameni. Aici nu contează ce ştii, aici contează să fii – mai exact să ajungi în locul din care poţi fi văzut.

În 1989 “mai ştiutorii” noştri trebuie că arătau tare straniu: întâi de toate, nişte esteţi subtili, care înţelegeau o mulţime de probleme de detaliu ale marii culturi, dar care aleseseră să întoarcă spatele lumii cenuşii şi deprimante în care trăiseră până atunci. “Rezistenţa prin cultură” – mai reală decât ni se pare astăzi – fusese, în definitiv, o retragere din istoria brutală, falsă şi meschină a comunismului. La Păltiniş, la Bucureşti – sau oriunde altundeva în ţară – o mână de oameni şi-au creat Castalii cu reguli proprii, pe care puterea comunistă nu le-a putut anexa. Beneficiind de antrenamentul oferit de câţiva supravieţuitori ai interbelicului, au învăţat disciplina şi rigoarea studiului, exigenţa formulării şi răspunderea faţă de lucrurile făcute (publice). Oamenii aceştia au fost, mai înainte de toate, puţini, iar apoi, competenţa lor era, totuşi, una domenială şi, în fine, nu se articula în nici un fel într-o administraţie şi o economie pe care nu le cunoşteau (parte din voinţă proprie). E drept că regulile cercetării pe care ei le-au deprins erau universale. Numai că bulversarea care a lovit România în decembrie le-a făcut şi pe acestea caduce. Cu excepţia acestor oameni (în domeniul lor), restul competenţelor reale ale ţării veneau din diverse domenii tehnice. Greu de spus totuşi – mai ales pentru unul care nu e de meserie – cât de fiabile erau acestea. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, industriile lui aveau aprinse, non-stop, luminile roşii de avarie şi e greu de ştiut dacă adevăraţii cunoscători ai acestui sistem erau veritabile talente inginereşti (capabile de invenţii şi de performanţă în aria lor) sau doar oameni “unşi cu toate alifiile”, care reuşeau să facă să pară că merge o maşină cu motorul gripat. Eu unul aş înclina către această ultimă variantă. Părerea mea e că cei care erau cu adevărat remarcabili în domeniul lor au fost primii noştri expaţi şi puţinii dintre români “care (chiar) au reuşit dincolo”. Restul, cei care s-au căţărat pe funcţii, erau “descurcăreţii”. Orice generalizare e reductivă, dar – de astă dată – nu cred că greşesc prea mult, căci, după 1990, a devenit clar că industriile (în varianta în care le gândise Ceauşescu) nu vor mai avea un viitor în România şi că adevărata lor problemă era una de natură economică, nu tehnică: cum să fie lichidate de aşa manieră încât, pe de o parte să nu ne alegem cu turbulenţe sociale, pe de alta valoarea patrimoniului lor să intre în buzunarele “cui trebuie”. Mitul inginerului român, cu o neştirbită continuitate de pe vremea lui Saligny şi cu talentul lui Coandă nu e decât un deziderat pios.

Adevăratele personaje ale timpului aveau un profil mult mai comun: în general copii de la ţară, din familii sărace şi cu mulţi fraţi, au intrat ucenici pe la 14 – 15 ani, apoi au făcut o profesională, ceva mai târziu, liceul la seral, în paralel cu un stagiu de afirmare în UTM – UTC, după aceea o facultate (unii au început cu subinginerii, alţii direct cu Politehnica), ceva mai târziu o “şcoală de partid” (din aceea cu “conducerea”), au urcat treaptă cu treaptă în ierarhia fabricii (sau a şantierului) şi erau tocmai pe poziţia de “şef de sector” sau “vice” când Revoluţia a vacantat direcţiunea. Oamenii aceştia – cu carura lor pătrată (pe care a descris-o atât de sugestiv Rose-Marie Lagrave) – se căsătoriseră cu câte o doctoriţă sau o profesoară şi, inevitabil, doamna era “intelectualul” familiei. “Tovarăşii” nu aveau timp nici de etimologiile lui Noica, nici de dramele erotice ale lui Buzura; “înainte” erau cu “producţia”, “după”, cu “politica”. În politică au ajus pentru că erau şefi şi ingineri, într-o vreme în care, la butoane era “inginerul şef” (specializat în Hidrotehnică). Odată recrutaţi, unii s-au aventurat în susţinerea ramurii industriale ori a fabricii din care veneau. Au făcut greşala lui Ordjonikidze şi – chiar dacă n-au plătit ca el – au trebuit “să se dea la o parte”. Alţii au înţeles esenţialul: că un partid înseamnă în primul rând “disciplină” şi au apropbat tot ce li se cerea. Ei sunt cei care au mers înainte, lichidând moştenirea lui Ceauşescu. Cei mai mulţi au fost suficient de deştepţi ca “să-şi facă parte” şi, acum, retraşi la câte o vila rustica din marginea unui mare oraş, suspină nostalgic după anii în care era “ordine şi disciplină” şi ei visau să ajungă şefi. După ce-au ajuns, “nu s-a mai putut face nimic”. Iar acum, “of, tinerii ăştia…”

“Tinerii ăştia” nu sunt atât de generici pe cum par: unul poate fi şoferul fostului director sau secretara lui (cea de după ’90, fostă fotomodel), ori copiii lor, sau nişte rude de la ţară, care s-au pripăşit şi ele din mila unchiului (ori naşului) ajuns “boier”. Sau pot fi propriile lui odrasle, cele pe care a vrut să le crească “altfel” decât i-a fost dat lui în copilărie şi care, acum, au ajuns atât de “altfel”, încât nu le mai recunoaşte. Bătrânul şef a ştiut că, la posturile de conducere, nu se mai ajungea – după ’65 – decât cu şcoală, aşa că, deşi nu i-a plăcut, a asudat s-o facă. Ăştia, tinerii, nu dau doi bani pe ea: cei de la ţară au rămas la nivelul şcolarizării elementare, “ăsta micu’” de când a intrat în pubertate nu-i decât prin cluburi (cu “dansatoarele”) şi schimbă lunar maşinile. Sigur că toţi au facultate, masterat (şi acuma se lucrează la doctorate) că – asta e – tata, unchiu şi naşul trebuie să se ocupe de toate. Profesori plătiţi – şi la clasă, şi în particular, “negrii” plătiţi şi ei, comisii cu mese şi sarsanale – totul aranjat “cum scrie la carte”. Şi concluzia? Ăla micu’ abia dacă poate spune trei vorbe fără să evoce organu’, aia mică se mâţâie şi scheaună de nici nu şti ce vrea, la ăla de la ţară îi iei costum de mii de euro şi se afumă cu el la disc, şoferu’ se pileşte mereu şi trebuie să-i rezolvi a opta suspendare… Greu, greu cu ei şi degeaba le tot spui că e pentru binele lor, că “trebuie să” ajungă în Parlament, că au de dat faţă cu presa, că “lumea asta nu-i un tort cu frişcă” şi, mai ales, că nu stă pe loc şi concurenţa pentru funcţii e mare.

Aşa e: Revoluţia a pus în mişcare conveierul social şi “dezmoşteniţii sorţii” din comunism au înţeles că tupeul şi şmecheria fac mai mult decât şcoala şi calificarea. Cel care ştie ceva e prizonierul cunoaşterii lui. Aceasta îi poate fi utilă într-un moment, dar poate fi un handicap în altele. Incompetentul e o pură posibilitate; el poate fi orice îi cer împrejurările să fie. Asemeni apei, ia forma recipientului în care e turnat. Nu are opinii, nu are observaţii, pentru el “şeful” e Dumnezeu. El are doar interese: vrea casă (şi în centru, şi în “cartiere rezidenţiale”), vrea maşini, vrea secretare tinere, vrea să călătorească, vrea să mănânce “fructe de mare” (cu şampanie şi în jacuzzi!), vrea titluri şi premii. Pe scurt, e voinţă în stare pură. Şi, tocmai de aceea, mai mereu, răzbeşte. Cel ce are oarecare competenţe, are şi limite, cărora – atunci când le asumă – le poate spune scrupule. Face şi el multe, dar la un moment dat se blochează; sunt lucruri dincolo de care nu poate trece fără a se sălbătici (dar, când se sălbăticeşte, e mai primejdios decât neisprăiviţii tocmai pentru că el face răul cu metodă). Incompetentul nu are scrupule; el e băiatul sărac care e convins că merită totul şi dacă i se iveşte în faţă un zid şi soarta i-a pus la îndemână un utilaj greu, nu-l ocoleşte, ci trece peste el. Iar lucrul acesta – nu e de mirare – place şefilor. Acesta e tipul de om pe care îl caută, care ştie ce vrea şi nu se încurcă în detalii. El e “băiatul” care, dacă înţelege – din semne – ce i se cere, poate avea “un viitor de aur”. Sigur, şi fidelitatea faţă de şef îşi are limitele ei, căci – dacă acesta dă semne de slăbiciune sau dacă partidul se dezice de el – “băiatul deştept” e cel care-şi va asuma “nobila sarcină” de a-i da lovitura de graţie. Dar asta îl va propulsa pe lângă “şeful cel mare”. Cu cât “băiatul” e mai de basse extraction, cu atât “voinţa de putere” îi va fi mai mare şi faptele mai radicale. Lucrul e uşor observabil: după (aproape) 30 de ani de politică, numărul intelectualilor din viaţa publică tinde spre minimum. În vreme ce “băieţii hotărâţi” se produc necontenit pe scenă.

E în acestea toate un aspect pozitiv şi unul negativ: cel pozitiv constă în democratizarea accesului la putere. Orice om decis, oricât de jos vine, dacă e mânat de o voinţă de fier dublată de o totală lipsă de scrupule, are toate şansele să ajungă în politica mare. Însă trebuie insistat asupra acestui lucru: voinţă de fier – pe care nu o inflexează argumentele, legile şi retorica oponenţilor – şi lipsă de scrupule – un asemenea om “nu are mamă şi tată”, ci doar propriul interes. Reuşesc doar cei care înţeleg – epidermic, nu raţional – că dacă se împiedică şi cad, vor fi călcaţi în picioare de ceialalţi. “Ca să nu fii distrus, trebuie să distrugi” – aceasta e lozinca sub care se cuvine să-şi desfăşoare activitatea. În mod obişnuit asociem civilizaţia cu reprimarea acestor pulsiuni; dar ele rămân active acolo unde viaţa e brutală şi victima pierde totul. Din acele străfunduri ale lumii noastre, pe care intelectualitatea le ignoră, vine o tanti despre care se spune că a fost profesoară de lucru manual, un şef ce căra beri cu ARO-ul, un nene care se pare că a fost şi tractorist şi un altul, şofer la Protecţia Copilului. Partea proastă e aceea că aceste străfunduri nu au limită şi din ele vor veni mereu alte creaturi ale disperării ce “nu au de pierdut decât lanţurile”. Ca un mic exerciţiu de imaginaţie: gândiţi-vă la un lucru simplu – dacă se dau faimoasele ordonanţe de graţiere şi de amnistie, orice fost puşcăriaş (condamnat pentru orice delict – inclusiv crima), va putea candida, legal, la orice funcţie în Stat. Ar fi nedemocratic ca aceste hotărâri să vizeze doar acele aspecte ale legislaţiei penale care convin politicienilor. Şi orice om cu câţiva ani serioşi de răcoare la activ ar putea invoca şi “şcoala vieţii” şi faptul că are un număr serios de concetăţeni de apărat – ceea ce n-ar fi exclus să-i aducă un scor bun din partea familiilor acestora. De ce nu, dacă se poate?! Fiecare îşi poate imagina felul în care-l va primi presa pe primul cetăţean ce a făcut saltul de la închisoare în Parlament (dovedind, ca-n orice relaţie biunivocă, ca şi “reciproca e valabilă”).

Asta înseamnă că clasa politică nu e, realmente, o clasă ci că, la vârf, asistăm la o revoluţie permanentă. Spre disperarea “teologilor politici” care ne vorbesc de “conservatorismul” PSD-ului, acolo se vede mai curând exacerbarea unei lupte pentru putere care a trecut de la starea a treia la lumpenproletariat. Singurul ei aspect “conservator” constă în faptul că acest lumpenproletariat vrea să se îmbogăţească. Dar acest lucru e ca şi cum ai spune că şefii heruli de la Ravenna erau “urmaşii Romei” pentru că voiau – şi ei! – să se îmbogăţească. Legile amnistiei şi ale graţierii ar fi un semn de putere doar dacă ar fi date pentru anumite persoane, la limită, doar pentru una singură (ca o adevărată “lege pentru o persoană privată”). Dacă ar putea legifera astfel, Dragnea ar face dovada că e deasupra mecanismului şi îl controlează întru totul. Dând asemenea legi pentru toţi, nu face decât să deschidă uşa staulului şi-i va fi cu neputinţă să-i controleze pe toţi cei care intră. Ca o conjectură personală: deşi şeful PSD-ului e convins că aceste legi îl vor face scăpat, părerea mea este că de la ele i se va trage căderea. Nu, nu de la (ce-a mai rămas din) justiţie, nu de la Preşedinte, nu de la Europa, ci de la alţii – mai vii şi mai ageri – care vor profita de aceste legi.

Dar cum stăm cu impostura? La modul general, ea vizează felul în care cineva se prezintă a fi ceea ce nu este. În lumea noastră bulversată permanent, în care rolurile se schimbă atât de des, e greu de spus ce mai suntem fiecare. Ce înseamnă, în fond “organizator de evenimente”, “entertainer”, “buyer” şi alte asemenea? Ce trebuie să ştii pentru a fi un “performer” în asemenea domenii? Şi la ce ţi-au folosit cunoştinţele aneterioare – dacă ai vreunele – într-un astfel de “job”? În definitiv, pare-se că acesta e propriul timpului nostru: fiecare este ceea ce pretinde a fi, atâta timp cât găseşte o lume care să-i ia în serios pretenţiile. Poate de aceea impostura, în accepţiunea ei restrânsă, de trucare a titlurilor academice, nu ne mai şochează aşa cum ar merita să o facă. În lumea tradiţională, în care fiecare se definea prin locul şi rolul lui în comunitate, orice impostură sărea în ochi şi era imediat sancţionată. În lumea noastră, a tuturor “mobilităţilor”, nici-nici-ul poate trece foarte uşor drept şi-şi. Când ceilalţi se prind, tu eşti departe (în “dezvoltarea carierei”). Totuşi, nu despre asemenea generalităţi e vorba, cel mai adesea, în România de zi cu zi, ci despre fraude, pe cât de mărunte, pe atât de vizibile. X – tocmai ministru – a furat de la trei japonezi, taivanezi sau singaporezi nişte texte pe care le-a dat (în engleza originalului) într-un “Academic Journal” fără editură şi an de apariţie, dar (zice-se) publicat într-un orăşel cu 3000 de suflete. Y – ministru şi el, a publicat sub nume propriu trei (sau cinci, sau şapte – oricum, număr fără soţ) cărţi traduse din altă limbă (unii spun că şi de altă persoană). Lui Z – ce să-i facem, tot ministru – nimeni nu-i poate găsi nici doctoratul, nici restul operei. “El se jură/ că nu fură”, iar comisiile, puse în faţa ineditei situaţii, dau un solomonic verdict de “nepronunţare”. Avem mii de generali – pare-se că mai mulţi decât soldaţi – şi (aproape) toţi sunt doctori în “securitate naţională”. (Politicienii, dacă dezertează de la “ştiinţe politice”, preferă “administraţia publică”.) Lucruri sublime, care în alte părţi au o tradiţie şi nişte tropi foarte riguroşi, dar pe care militarii şi şefii de tot soiul de la noi le-au descoperit direct la capătul “cărticelelor roşii” şi a “regulamentelor de serviciu”. În lumea bună, ca să te aventurezi pe un asemenea teren, se presupune că şti 6 – 7 limbi şi ai cunoştinţe enciclopedice de istorie şi geografie (plus stagii pe teren). La noi, la câteva zile după susţinere, oamenii abia îşi amintesc care le era subiectul tezei. Şi, bineînţeles, au dreptate. În fond miza nu e lucrarea (de licenţă, de masterat sau de doctorat); aceasta e doar pretextul – miza adevărată e titlul pe care îl acordă comisia de susţinere. Titlul conferă statut. Acesta e un lucru de bază şi, de aceea – în România – nici un titlu nu poate fi retras. Poţi să spui despre om că e un impostor, un plagiator sau ce mai vrei, dar nu poţi atenta la statutul lui: la creşterea salarială, la avansul în carieră, la gradele obţinute, la funcţia în care a ajuns. Acestea sunt definitive şi sunt legate de titlu (care e imuabil) şi nu de o lucrare oarecare pe care – cu creştinească smerenie – omul e dispus să nici n-o mai recunoască ca fiind a lui.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













Citeste pe MedLife.ro
Mituri despre colesterol










1018 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version