Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Decadența celei de a «Treia Rome»? De ce totuși Rusia nu are vocația păcii universale…

de Daniela Dumbrava     Contributors.ro
Duminică, 9 decembrie 2018, 13:12 Actualitate | Opinii


Daniela Dumbrava
Foto: Arhiva personala

În inima doctrinei politice ruse de secol XVII, aproape stinsă (ea mai există doar istoriografic!), palpită o tradiție mai veche a ideii de monarhie în Europa, anume aceea care alătură imaginii levantine un «umanism brunian» (E. Garin 2000, 21) și o etica politică aristotelică, mai precis doctrine despre Stat și monarhie unde simpatetic se reunesc concepte biblice și teologice, profeții veterotestamentare, la fel de bine cum și multă literatură clasică. Ele toate au fost germinate de profilul intelectual al celui ce a încarnat o renaștere est-europeană mult întârziată în raport cu cea a Republicii Fiorentine. Voi face o mică discuție în marginea unor surse cunoscute doar în limba rusă, ale umanistului Nicolae Milescu, Hrismologion (Белоброва О.А., 1978).

Niciun intelectual care presta servicii în cadrul Serviciului de Traducători pentru Afaceri Externe (Posolsky Prikaz), nu avea o cotă inferioară umaniștilor sau diplomaților din Europa renascentistă. Dimpotrivă sunt tot atât de polimați, de enciclopedici, de strategi, de buni negociatori de tratate politice, de traducători de texte clasice și biblice, de ideologi sau inițiatori de doctrine politice. Europa, nu numai Rusia Europeană, s-a despărțit de multă vreme de acea lume, mult chiar înainte de Revoluția Bolșevică. Războiul Crimeii (1853-1856) este o astfel de „frontieră” factuală ce divizează net nu numai imperiile europene, dar chiar lumea creștină tout court, câtă vreme una dintre chestiuni se concentrează chiar pe drepturile pelerinajelor creștinilor la Locurile Sfinte. Dar nu despre acest lucru voi discuta aici. Voi continua firul interesului conceptual pentru ideea de succesiune a imperiilor – neobabilonian, persan, macedonean și seleucid – faimoasa carte veterotestamentară a profetului Daniel, cea care va deveni teorie a celor patru imperii, fredonată ca un leit-motiv pe buzele oricărui monarh și integrată fie de către Rusia pre- și post- Petru cel Mare, într-o formulă autocrată (țar), fie de națiunile conglomerat de sub autoritatea Sfântului Imperiu Roman.

Toți strategii acestei vârste a Europei au căutat să găsească o modalitate de a-și defini monarhia de pe poziții laice sau/și religioase, Rusia a fost mereu de partea autocrată în pofida avertizărilor umaniștilor care au afirmat că ambele stau sub semnele timpului și ale cauzalității. Unul dintre ei este Nicolae Milescu, cel care în al său Hrismologion, construiește pentru țarul Alexej Michailovich o teorie care să-l păzească de excese autocrate. Argumentele sale trimit la cel mai bun sistem de guvernare, descris în antichitate de către Xenofon (430-354 î. Hr.), autor care pledează pentru forța și echilibrul cultivării de către Stat a unui individ temperat, cultivat spiritual și intelectual, cu calități morale superioare, căruia i se poate îngădui puterea absolută. Nota bene, Milescu invocă un autor clasic ce-și articulează concepția despre monarhie punând în centru persoana/individul, iar nu sistemul. Aici este cheia de lectură: epicentrul este omul, iar de la om pornesc datele sistemului, iar nu viceversa.

Polaritatea laic-religios este dizolvată prin accentuarea superiorității calității morale a persoanei, paradigma unui stat generat de sistem devorat de absența virtuților persoanei ce-l pune în mișcare, este una perdantă. Așadar, ceea ce contează sunt calitățile lui Cirus, iar nu ingineria dogmatică a construirii unui imperiu, destinat oricum pieirii. Cyropaedia lui Xenofon, cel puțin narativ, privește consecințele înfrângerii atenienilor în Războiul Peloponez, monarhia și imperiul nu duc decât la distrugere și eșec. Dar cum Xenofon este înclinat spre oligarhie, este interesant cum Milescu reține partea cea mai solidă a expunerii sale, anume pledoaria pentru specula principum, acel profil de leadership germinat de discipolul lui Socrate, subiect reluat până astăzi de către analiști ai sistemului de administrație publică a SUA (O’Flannery, 2003) sau chiar de politică americană (Bartlett R. C., 2015), în centru fiind chiar chestiunea virtuții ca temei pentru susținerea unei puteri providențiale, capabile să aducă o „binecuvântată fericire care transcende până și moartea” (Xenofon, Cyropaedia apud. Bartlett R. C., 2015, 143). În esență, se privește tot înspre o utopie socială, dar dincoace și dincolo de Lumea Nouă, de la Michel de Montaigne, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Johann Winckelmann la Niccolò Macchiavelli și Francis Bacon, ori de la John Milton la Benjamin Franklin și John Adams, în pre- și post-modernitate, ideea de leader flancat de virtuți și de armele solide ale educației, cel ce îl va face să devină un adevărat kaloikagathoi (un gentleman), în slujba binelui suprem, chiar este transversală și poate înnobila nu numai pe Cirus, dar pe oricare alt strateg aspirant la o bună reputație. De aici legătura dintre viața cotidiană și organizarea statală, înțelepciune și morală aplicate și care pot consolida nu numai o teorie politică, ba mai mult, sistemul politic și social al unui stat.

În vremea când Milescu se străduia să colporteze idei din antichitate în „agorà” țaristă despre monarh și monarhie, o întreagă tradiție profetică împotriva Romei se insinua în subconștientul cel mai adânc al conștiinței colective ruse: diferența dintre legitimitatea și hegemonia dogmatică a țarului și cea încarnată de monarhii Sfântului Imperiu Roman. De la concepția ex Oriente lux creștină, conform căreia un rege din Orient va putea opri romanii și îi va pedepsi, profeție lansată de Lucius Caecilius Firmianus Lactantius (250 – 325 d. Hr.) în Institutiones Divinae VII, 15, 19; VII, 18, dar și de o întreagă literatură profetică de epocă elenistică și iudeo-creștină, Oracolele Sibiline și Oracolele lui Hystapes, sau întreaga tradiție antică și medievală a textelor dedicate lui Antihrist, se va naște ideea că vocația Rusiei este aceea de a pecetlui aceste profeții, de a trasa prin liderii ei scenariul eschatologic al unei monarhii cu prerogative de sacerdotium și regnum, luate laolaltă. Discuția este ceva mai elaborată, iar asta pentru că ideea de monarhie preferată la curtea țarului moscovit în secolul al XVII-lea, este mai degrabă conjugată cu termenii unei monarhii asiriene, transmisă profetic doar de instanțe teologice iudaice, cum spuneam Cartea lui Daniel (care are o tradiție separată iudaică, lăsând la o parte recepția creștină), elemente evidente și în folclorul est-european (vezi pentru limba română crestomațiile lui Moses Gaster!), pe scurt, o teocrație cu rădăcini veterotestamentare și asiriene.

Deocamdată, ceea ce este de reținut în sfera acestei sinteze, ar fi modul în care se vor conjuga succesiv polaritățile dintre o arcana ecclesiae și seculara arcana imperii absolutistă, perfect decriptate istoriografic de către Ernst H. Kantorowicz pentru cazul Regelui Soare, Louis XIV, epocă contemporană sceptrului lui Alexej Michailovich. Altele erau însă rațiunile pentru care Moscova își dorea succesiunea directă a puterii absolute și a autorității lumii creștine după căderea Constantinopolului, decât erau cele ale Regelui Soare. Toate previziunile milenariste din universul protestant, evident anti-catolice, magnetizează brusc și deodată întreaga tradiție apocaliptică iudeo-creștină, familiară Rusiei imperiale: sincronizează gânditorii protestanți de la Herborn cu lumea moscovită prin intermediul intelectualilor asimilați în cancelaria imperială, aduce Reforma în pas cu moda acelor Pronosticatio unde figura Papei este strivită, observă conjuncțiile și constelațiile speculate biblic de către Johannes Lichtenberger cu scrierile antiotomane ale lui Luther, de asemenea, rapid asimilate de cultura teologică ortodoxă a secolului al XVII-lea. În fine, ai spune că există o coaliție creștină protestantă și ortodoxă, anti-papală, respectiv antiotomană, de când e lumea și pământul, toate citite-n stelele cerului, la fel de bine cum pe buzele tuturor oracolelor din antichitate și până după Reformă.

Istoriografic cântărind, pecetea umanismului sud-est european este în mare parte pusă de ortodocși școliți, familiarizați cu textele antice, deopotrivă biblice, la fel de bine cum și cu textele unor umaniști precum J. Camerarius (1500-1574), J. Lauterbach (1531-1593), N. von Reusner (1542-1602), J. H. Astald (1588-1638); toți aceștia, cultural și intelectual vorbind, au construit politica europeană la curtea țarului, cel puțin un veac, dincolo de controversele unui Simjaon Połackij, intelectual polonez reformator în sistemul de educație moscovit, ori de învățământul rezervat doar aristocrației, semn al puterii și al prestigiului social, auxiliare fervorii religioase generale. Doar controversele reformelor liturgice girate de către Patriarhului Nikon, în deceniile succesive anului 1650, au construit volutele unei religiozități reprimate, înregistrând chiar un suicid colectiv în 1679, circa șaptesprezece mii de persoane, în localități și sate din jurul fluviului Berezovka, care au refuzat radical timpurile apocaliptice în chiar teritoriile nord-asiatice ale Rusiei, în Siberia raskolnicilor lui Avvakum și ai Arhiepiscopului de Novgorod. Privind cu lupa aceste scenarii apocaliptice în Rusia secolului al XVII-lea, numai cărțile publicate în pechatnyi dvor, mai precis în casele de editură ale instituțiilor ecleziastice ale bisericii oficiale ruse încep să se mai strecoare la tipar și volume de cultură umanistică (D. Čiževskij, 1962), ori cosmografii ortodoxe ce rapid vor fuziona cu geografia sacră veterotestamentară din bibliile protestante.

Așadar, străbate sau nu ideea de a «Treia Romă» în Moscova imperială a secolului al XVII-lea? Răspunsul are multe nuanțe, parte din ele deja expuse mai sus, însă istoria prezentă reține mult mai mult cronicele slave rusești, faimosul manuscris al Marelui Duce Vladimir, cel care ar fi fost figura emblematică a ortodoxiei și care s-ar fi suprapus cu imaginea lui Constantin Cel Mare, cel ce va fi purtat ortodoxia nu numai în toată Rusia, dar și în tot Occidentul latin. Așadar, undeva la liziera tradiției umaniste renascentiste de factură protestantă și a unei ortodoxii culte văzută de raskolnici antihristică, s-a insinuat ideologia prevalentă a bazei creștine a celei de a «Treia Rome», s-a impus secular rezistența la orice fel de reconciliere între cele două biserici creștine, cea ortodoxă și cea catolică, eșecul Conciliului de la Ferrara-Florența (1438-1439) s-a metabolizat în doctrină de stat pe lângă Duma de astăzi. Rusia nu poate fi niciodată naționalistă sub însemnele puterii simbolice ale celei de a «Treia Rome», ce se vrea universalistă, însă le insinuează altora ideea de naționalism, mai precis acelor națiuni circumscrise Sfântului Imperiu Roman, cele pe care le poate controla învrăjbindu-le una contra celeilalte, în virtutea vocației sale soteriologice. Este imutabilă din acest deziderat.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1292 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version