Guvernul român a adoptat recent o ordonanţă de urgenţă (!?) prin care a decis creșterea salariului minim de la 1.900 de lei la 2.080 de lei. Modul în care a fost stabilită această sumă este un mister. De ce nu 2.500, 3.000 sau, și mai bine, 10.000 de lei? Strategii economici ai guvernului spun totuși că marile companii din România obțin profituri foarte mari, deoarece îi „exploatează” pe angajați, plătindu-le salarii sub valoarea „reală” a muncii lor. De asemenea, ei sugerează că nu se pune problema ca această creștere a salariului minim să fie ultima: totul merge bine în cea mai bună lume posibilă!
Presupunerea că se știe care este nivelul „just” sau „echitabil” al salariului minim este fantoma concepției economice marxiste, pe care autoritățile române au dat impresia că o aruncă la coșul istoriei, atunci când, după multe ezitări, au declarat că vor să creeze economia de piață de piață (capitalistă). Se pare însă că această stafie continuă să bântuie, dacă nu în toată Europa, neîndoios în „spațiul carpato-danubiano-pontic”.
Valoarea muncă
Concepția lui Karl Marx (1818-1883) cu privire la „exploatarea clasei muncitoare”, expusă în principala sa operă, Das Kapital (Capitalul) (1867), a constituit justificarea ideologică a ,,economiei socialiste’’, cu etatizările, naționalizărările, colectivizările și, în general, teroarea exercitată de statul „dictaturii proletariatului” asupra societății pentru a institui și a menține acest tip de economie. Vom reveni asupra acestui subiect.
Marx a afirmat că valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă „socialmente necesară” pentru producerea lor. Dacă, de exemplu, pentru a țese zece coți de pânză, sunt necesare zece ore de muncă, iar pentru a coase o haină, douăzeci de ore, raportul de schimb corect între cele două mărfuri este douăzeci de coți de pânză/o haină. Astfel, mărfurile se schimbă într-un raport („valoare de schimb” – în limbaj marxist ) care depinde de timpul de muncă necesar pentru a le produce.
În consecință, dacă un muncitor țese, de exemplu, zece coți de pânză într-o zi de muncă de zece ore, el este proprietarul „legitim” al unei bucăți de pânză de zece coți, pe care trebuie să o poată schimba liber pe marfa altui muncitor – în funcție de preferințele celor doi. Însă, Marx insistă că nici un capitalist nu îi plătește muncitorului un salariu echivalent cu valoarea bucății de pânză de zece coți pe care acesta a produs-o. Deoarece este proprietarul fabricii și al mașinilor cu care muncitorul țese pânza, corvoadă pe care muncitorul este nevoit să o accepte, deoarece altfel moare de foame, capitalistul își însușește o parte din valoarea nou creată de muncitor. Capitalistul îi plătește muncitorului un salariu echivalent cu, de exemplu, șapte coți de pânză, „furând” o parte din munca muncitorului. Conform concepției marxiste, sursa profiturilor industriale și a tuturor celorlalte venituri din capital (rente, dobânzi, chirii etc.) este plusvaloarea creată de către muncitori și însușită gratuit de către capitaliști; această plusvaloare este egală cu diferenţa între valoarea nou creată de muncitori şi salariul plătit acestora, care este întotdeauna la nivelul de subzistenţă, adică la nivelul strict necesar consumului muncitorilor şi familiilor lor pentru ca „forţa de muncă” să se reproducă.
Plusvaloarea provine, deci, din munca neplătită a muncitorilor și este însușită gratuit de către capitaliști în virtutea faptului că sunt proprietarii întreprinderiilor în care lucrează muncitorii. În acest sens, mijloacele de producție (mașini, utilaje, materii prime etc.) sunt capital, adică instrumente de exploatare a muncii salariale. Astfel, la Marx, în loc să fie un lucru, capitalul este o relație socială între persoane; esența acestei relații este „exploatarea omului de către om”. Conform acestei concepții, capitalistul nu face nimic folositor societății; el trăiește din munca altora, așezat comod în biroul său, fumând trabuc și ținându-și picioarele pe masă în stil american – așa cum îl înfățișau caricaturile din țările comuniste. Nu este surprinzător că această viziune a dat naștere unor îndemnuri sau chemări menite să mobilizeze la ,,lupta de clasă”: „exproprierea expropriatorilor”, ”nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, „proletari din toate țările, uniți-vă” etc.
Valoarea personală a bunurilor
Încă în timpul vieții lui Marx și a prietenului și colaboratorului său, Friedrich Engels (1820-1895), teoria marxistă a valorii muncă a fost contestată de numeroși economiști, dintre care cel mai important a fost fondatorul școlii austrice de economie, Carl Menger (1840-1921). În cartea sa, Grundsätze der Volkwirtschaftslehre (Principii de economie) (1871), Menger arată că valoarea unui bun nu provine din cantitatea de muncă depusă pentru producerea bunului respectiv: o persoană poate petrece o sută de ore sau mai multe pentru a construi castele de nisip, însă, dacă aceste construcții nu folosesc nimănui și, deci, nimeni nu le valorizează suficient pentru a le cumpăra, nu au nici o valoare. Valoarea, la fel ca frumusețea, nu există, deci, decât în mod „subiectiv” – din punctul de vedere al celui care evaluează bunul. (După cum s-a spus: „frumusețea este în ochii privitorului”). Ea se bazează pe utilitatea personală și pe gradul de importanță pe care o persoană interesată îl atribuie unui bun sau serviciu prin prisma folosirii acestuia ca mijloc pentru realizarea scopului său.
Bunurile nu au, deci, valoare ca urmare a faptului că producerea lor necesită o anumită cantitate de muncă. Mai degrabă s-ar putea spune că munca prin care se produce un bun are valoare, deoarece rezultatul său este considerat util în calitate de mijloc pentru îndeplinirea scopului altor oameni (cumpărătorii). De altfel, dacă oferta sa crește, valoarea unui bun scade; fiecare cantitate adițională dintr-un bun disponibil devine mai puțin importantă pentru realizarea scopului pentru a cărui atingere au fost utilizate deja cantitățile din bunul respectiv achiziționate anterior. De exemplu, fiecare cămașă adăugată unei garderobe servește pentru o utilizare mai puțin importantă decât cămășile deja existente în garderoba respectivă. Aceasta este ceea ce economiștii numesc „utilitatea marginală descrescândă”.
Subiectivitatea valorii muncii
Rezultă că nu există o valoare minimă „obiectivă” a muncii („forței de muncă” – în limbaj marxist). Un întreprinzător anagajează mai mulți sau mai puțini muncitori, deoarece atribuie o anumită valoare contribuției lor la producerea unui bun despre care el crede că îl va putea vinde unor cumpărători potențiali. Însă, în caz că întreprinzătorul angajează realmente lucrători care au cunoștințele și deprinderile necesare pentru producerea unui anumit bun, fiecare dintre acești muncitori primește o sarcină mai puțin importantă decât cea a colegilor lor angajați anterior. La fel ca utilitatea marginală a oricărui bun, utilitatea marginală a muncii („forței de muncă”) este descrescătoare.
În consecință, nici un angajator nu poate plăti unui muncitor mai mult decât valoarea contribuției pe care acesta din urmă o are la activitatea de producție. Valoarea muncitorului din punctul de vedere al angajatorului reflectă valoarea pe care consumatorii o atribuie produselor pe care vor să le cumpere, produse obținute cu ajutorul muncitorului în cauză, dar și a mașinilor, utilajelor, uneltelor etc., cu care el lucrează. În definitiv, nimeni nu plătește mai mult decât valoarea pe care o atribuie unui anumit bun, fie acesta chiar și munca potențială pe care se consideră că o va presta un muncitor. Angajatorul nu are în vedere, deci, nivelul salariului necesar pentru subzistența muncitorului, nivel pe care el nu-l cunoaște, nu-l poate cunoaște, iar dacă l-ar putea cunoaște, nu îl interesează. Ceea ce contează pentru angajator este să ştie dacă serviciul productiv care îi este oferit pe piaţa muncii este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra (angaja), deoarece intenţionează să îl folosească pentru propria sa producţia de bunuri, având în vedere prețul la care aceste bunuri se pot vinde pe piață.
Să presupunem că angajatorul estimează că unii dintre lucrătorii săi nu contribuie cu mai mult de 1.500 de lei la fabricarea unui produs pe care el speră să-l vândă consumatorilor. Nu este surprinzător că, dacă legislația îl obligă pe angajator să plătească un salariu minim de 2.080 de lei, el va încerca să se debaraseze de angajații care îl costă mai mult decât produc. Iar, dacă, din cauza prevederilor aceleiași legislații „social(ist)e”, îi este foarte greu sau imposibil să-i licențieze pe angajații care îi produc pierderi, el va evita să angajeze mai mulți lucrători decât numărul strict necesar pentru scopul întreprinderii sale. În plus, este sigur că el nu va mai crea noi locuri de muncă pentru care va fi obligat să plătească 2080 de lei, în pofida faptului că cei care le ocupă nu produc decât 1500 de lei. Tot ceea ce reușește să facă salariul minim legal este, deci, să excludă de pe piața muncii lucrătorii a căror contribuție la fabricarea unui produs este mai mică decât prevede legislația adoptată pentru așa-numita „protecție socială”.
Importanța economisirii
În acest cadru, rolul întreprinzătorului apare într-o altă lumină decât cea în care îl pune învățătura marxistă. După cum am arătat, Marx spune că el nu face absolut nimic și că „profitul” său este o parte din valoarea bunurilor produse de muncitori, pe care capitalistul și-o însușește în mod gratuit în virtutea faptului că este proprietarul întreprinderii în care muncitorii lucrează.
Alegațiilor lui Marx le-a răspuns un alt economist austriac, Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), care a dezvoltat numeroase idei ale lui Menger. În monumentala sa operă în trei volume, Kapital und Kapitalzins (Capitalul și dobânda) (1884), precum și în mai multe articole, dintre care cele mai importante sunt Zum Abschluss des Marxschen Systems (Contradicția nerezolvată în sistemul economic marxist) (1896) și Macht oder ökonomisches Gesetz? (Control sau legi economice?) (1914), Böhm-Bawerk abordează problema provenienței întreprinderii în care muncitorii lucrează.
Astfel, analizând originea capitalului (clădiri, mașini, utilaje, echipamente etc.), cu care muncitorii produc bunurile ce vor fi cumpărate în final de consumatori, Böhm-Bawerk arată că, pentru formarea capitalului, este necesară economisirea unei părți din veniturile obținute anterior, astfel încât resursele respective să poată fi alocate pentru construirea unei noi întreprinderi și dotarea cu echipamente fără de care munca lucrătorilor ar fi mult mai puțin productivă, cantitățile de produse ar fi mai mici, iar calitatea ar fi mult mai slabă.
Persoana care crează o întreprindere trebuie, deci, fie să aibă ea însăși fondurile necesare pentru a acoperi cheltuielile de investiții, fie să împrumute aceste fonduri de la alte persoane care, la rândul lor, le-au economisit. În orice caz, cineva trebuie să renunțe la folosirea unei părți din veniturile pe care le-a obținut într-o anumită perioadă pentru a-și procura bunuri de consum, economisind, astfel, resurse pe care să le poată folosi pentru a investi în crearea unei noi întreprinderi, care, eventual, îi va aduce în viitor un anumit profit, când bunurile pe care intenționează să le producă se vor vinde. Or, nimeni nu renunță la consumul pe care i l-ar permite veniturile sale actuale fără speranța că în viitor va fi răsplătit în suficientă măsură pentru meritul de a fi renunțat la plăcerile imediate.
Acesta este motivul pentru care transferul în timp, între prezent și viitor, al utilizării unor resurse este recompensat cu o anumită dobândă. Este vorba despre un „preț” (prețul capitalului) pe care cel care economisește îl încasează pentru că renunță la satisfacțiile prezentului până ce creditul pe care l-a acordat îi va fi rambursat. În ceea ce-l privește, debitorul acceptă să plătească acest „preț”, deoarece acordă o mai mare valoare utilizării în prezent a capitalului împrumutat, comparativ cu valoarea dobânzii pe care o va plăti eșalonat (pro rata temporis) sau când va rambursa integral împrumutul.
Avantajul comparativ al salariaților
Faptul că întreprinzătorul este în măsură să dispună în prezent de resursele sale, indiferent că acestea provin din economiile proprii, constituite prin neconsumarea unei părți din veniturile sale anterioare, ori din economiile împrumutate de la alte persoane, conferă un important avantaj salariaților. Astfel, ei nu mai sunt nevoiți să aștepte până ce produsul va fi finisat și vândut pentru a-și primi salariul aferent muncii depuse în timpul procesului de producție curent. Cu alte cuvinte, anagajatorul „avansează” muncitorilor valoarea actuală a serviciilor prestate de ei în timpul procesului de producție, scutindu-i astfel pe angajați să aștepte primirea salariilor până la vânzarea produsului către consumatori. Departe de a trăi pe spatele angajaților săi, întreprinzătorul este, așadar, cel care crează condițiile materiale și organizatorice necesare ca ei să-și câștige pâinea cea de toate zilele. Fără viziunea, voința și capacitatea sa de a crea, finanța și conduce întreprinderea, muncitorii nu ar avea nici locuri de muncă și nici salarii mai înainte ca, eventual, să fi produs pe cont propriu anumite bunuri susceptibile a fi vândute avantajos pe piață.
Incertitudinea cu privire la viitor
Există și o altă consecință esențială a funcției antreprenoriale: întreprinzătorul este nu numai investitorul fondurilor create prin economisire și organizatorul întreprinderii, ci și persoana care își asumă riscul de a nu obține nici un beneficiu din eforturile pe care le face.
Muncitorii și toate celelalte persoane care prestează servicii și furnizează resurse utile întreprinzătorului (furnizori, subcontractanți, finanțatori etc.) își primesc remunerațiile convenite în timp ce procesul de producție, care poate dura zile, săptămâni, luni și chiar ani de zile, încă se desfășoară. Incertitudinea cu privire la viitor este suportată exclusiv de întreprinzător, care este singurul care trebuie să aștepte pentru a vedea dacă veniturile pe care le-a obținut din vânzarea produsului sunt sau nu suficiente pentru a-i acoperi cheltuielile pe care le-a efectuat până ce produsul a fost finisat și dus pe piață. Plătind regulat salariile convenite prin contractele de muncă încheiate cu angajații, el îi scutește pe aceștia din urmă de necesitatea de a suporta incertitudinea cu privire la profitul, pierderea sau echilibrul precar al veniturilor și cheltuielilor implicate de producție. Întreprinzătorul este, deci, cel care trebuie să evalueze, în manieră creativă și ipotetică, ce bun trebuie să producă și cu ce cost, astfel încât bunul respectiv să fie căutat pe piață și să poată fi vândut cu un preț care conține o anumită marjă de profit. Corectitudinea evaluării întreprinzătorului, care anticipează mai bine decât concurenții săi ce bunuri vor dori consumatorii să cumpere în viitor și ce preț vor fi dipuși acești clienți potențiali să plătească, va determina succesul sau eșecul întreprinderii sale.
Marx greșește, deci, atunci când spune că valoarea bunurilor este determinată exclusiv de muncă și că întreprinzătorul nu are nici un rol în crearea de noi locuri de muncă, în organizarea procesului de producție și în asigurarea plății salariilor.
Consecințele politice ale învățăturii marxiste
Călăuziți de învățătura marxistă, în iunie 1948, la puţin timp după ce au acaparat întreaga putere politică, comuniştii români, ajutaţi şi supravegheaţi îndeaproape de consilierii sovietici, au confiscat întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, resursele solului şi subsolului, valuta şi metalele preţioase etc. Din motive propagandistice, această operaţiune a fost numită ,,naţionalizare’’, însă, în realitate, ea a constat în deposedarea fără nici o despăgubire a mii şi mii de oameni de avutul lor, obţinut adesea prin munca mai multor generaţii, nu prin „exploatarea omului de către om”. A urmat apoi exproprierea altor categorii de bunuri şi proprietăţi: cinematografele şi unităţile de sănatate, farmaciile, întreprinderilor chimice şi celelalte unităţii economice şi social-culturale, locuinţele celor declarați ,,duşmani ai poporului’’, terenurile, efectivul de animale şi inventarul agricol al proprietarilor de pământ care posedau terenuri de peste 50 ha, proprietăţile familiei regale, pământurile şcolilor confesionale, bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare, proprietăţile bisericii greco-catolice etc. Confiscarea pe scară largă a bunurilor proprietate privată a continuat prin ,,colectivizarea’’ agriculturii (1949-1962), proces care constat în preluarea forţată şi comasarea cvsitotalităţii terenurile agricole din țară în ,,gospodării agricole colective’’ (GAC), numite ulterior, tot din motive propagandistice, ,,cooperative agricole de producţie (CAP). În deceniile următoare, au mai fost trecute în proprietatea statului casele cetăţenilor români care au plecat legal sau ilegal din ţară, terenurile pe care se aflau casele de locuit care depăşeau 250 mp, averile declarate ,,ilicite’’ ş.a.m.d. În modul acesta, s-a creat ,,economia socialistă’’, care, în România, spre deosebire de alte ţări comuniste, a fost menţinută aproape nemodificată până la căderea comunismului.
Unele bunuri ,,proprietate a întregului popor’’ (locuinţe, centre de odihnă, policlinici şi spitale cu regim special, magazine cu circuit închis etc.) au fost puse la dispoziţia membrilor ,,nomenclaturii’’, care s-au bucurat de o serie de privilegii menite să le răsplătească devotamentul şi să le întărească fidelitatea faţă de partid şi regim. Inegalităţile apărute în modul acesta au fost mult mai mari decât cele din societatea capitalistă. Ele nu au fost însă prea bine cunoscute de populaţie, din cauza secretului care înconjura lumea nomenclaturii şi a vălului propagandei care exalta valorile egalitariste. Inegalităţile au devenit ceva mai vizibile în anii 1980, în condiţiile austerităţii la care regimul ceauşist a supus populaţia: drastice economii de curent, de gaze naturale, de produse de strictă necesitate (carne, ulei, zahăr, unt), de benzină etc. Lipsurile de tot felul, penuria de bunuri alimentare, foametea, frigul din ultimii ani de regim ceauşist, precum şi secretomania care privea aspectele practice ale vieţii de zi cu zi a persoanelor cu funcţii de conducere au dat impresia că ,,burghezia roşie’’ („noua clasă”- M. Djilas) are acces la o serie de bunuri pe care restul populaţiei nu le mai văzuse demult. Toţi aceşti factori au contribuit, fără îndoială, la alimentarea stării de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.
După căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, societatea românească a continuat să creadă în retorica egalitaristă a autorităţilor ,,emanate’’ din revoluţie şi a optat consistent pentru menţinerea unei „protecții sociale” înțelese aproape la fel ca lozinca „grijii față de om” declamată de propaganda comunistă.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
