Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

CARTE Destinul unui om obişnuit prins în malaxorul istoriei teribile a secolului XX. "Torentul de sub punte" – notă asupra ediţiei

de Alexandru Cristian Surcel     Contributors.ro
Joi, 15 noiembrie 2018, 10:45 Actualitate | Opinii


„Torentul de sub punte” - Gabriel Becke
Foto: Hotnews

Cartea despre care fac vorbire în acest articol, şi de a cărei publicare, cu ajutorul Editurii Argonaut Publishing din Cluj Napoca, m-am ocupat ca unic nepot de fiică şi moştenitor al autorului, Gabriel Becke (1927-1991), are evenimentul de lansare joi, 15 noiembrie, la orele 16, la Târgul Internaţional Gaudeamus – Carte de Învăţătură 2018, standul 17. Paragrafele care urmează mai jos reproduc „Nota asupra ediţiei” pe care am scris-o pentru a însoţi cartea propriu-zisă şi pentru a prezenta publicului destinul unui om obişnuit prins în malaxorul istoriei teribile a secolului XX, precum şi odiseea unei cărţi scrise într-o perioadă când publicarea ei în România era imposibilă.

„Torentul de sub punte” a fost declarat de autorul său, Gabriel Becke, roman autobiografic, dar este mai degrabă un document istoric, o relatare de martor ocular asupra unui fenomen istoric din care şi-a tras inspiraţia şi cel mai recent laureat al Premiului Nobel născut în România. Cunoscuta scriitoare germană originară din Banatul nostru, Herta Muller, a obţinut varianta pentru literatură a prestigiosului premiu în primul rând pentru un roman în care aceasta a prelucrat literar amintirile unui pastor sas din Transilvania despre experienţa deportării în URSS, în a doua jumătate a anilor ’40, a sute de mii de etnici germani din ţările Europei Centrale şi de Sud Est, inclusiv din România: „Atemschaukel” – „Lagărul respiraţiei”, apărut la Munchen în anul 2009.

Între lucrarea de faţă şi proza Hertei Muller există însă câteva diferenţe esenţiale. Scriitoarea bănăţeană a narat despre deportările în URSS nu pe baza amintirilor proprii, ci procesând literar relatările unor oameni mult mai în vârstă decât ea, care au supravieţuit muncii forţate şi condiţiilor precare din Gulagul sovietic. De asemenea, ea a atins acest subiect după plecarea în exil în Germania şi, implicit, în condiţii de deplină libertate. Nu în ultimul rând, literatura ei este în limba germană şi adresată cu prioritate publicului vorbitor al acestei limbi.

Cu siguranţă, „Torentul de sub punte” nu atinge valoarea literară a romanului Hertei Muller. În schimb, are autenticitatea memoriilor unui participant direct, care, la treizeci de ani de la întoarcerea în ţară, în urma unei sugestii făcute de o cunoştinţă întâmplătoare, un alt călător dintr-un compartiment de tren, s-a decis să-şi pună amintirile pe hârtie, ca să nu se stingă odată cu el. De asemenea, de la bun început, „Torentul de sub punte” a fost scris în limba română şi adresat unui public românesc, asemenea interlocutorilor din tren, a numeroaselor rude ale soţiei de etnie română şi, în general, al românilor din istoria cărora face parte şi acest episod. Care este marcat de altfel prin exponatele dintr-una dintre celulele Memorialului de la Sighet.

„Torentul de sub punte” mai are legătură cu faimoasele sintagme „literatura de sertar” şi „rezistenţa prin cultură”. Mult invocate într-o anumită perioadă, ambele noţiuni au fost acuzate de exagerare căci, în fond, câţi erau cei care, în plin comunism totalitar, aveau curajul să scrie manuscrise ce nu ar fi trecut de cenzură pentru a fi publicate, dar ar fi putut amorsa împotriva autorului forţa aparatului represiv al Securităţii?

Fără să facă parte din lumea fină a membrilor Uniunii Scriitorilor şi din zona de mare elită a intelectualităţii româneşti, Gabriel Becke a făcut exact asta: a scris o carte în două volume, mai întâi cu stiloul, apoi cu maşina de scris, ale cărei caracteristici grafice fuseseră regulamentar comunicate miliţiei. A aşternut pe hârtie primele rânduri în anul 1979 şi a finalizat transpunerea în format dactilografiat, în patru exemplare originale, cu tot cu partea de legătorie, în anul 1981, ştiind foarte bine că şansele publicării unei astfel de lucrări la acel moment erau nule. Da, majoritatea comuniştilor se distanţaseră într-o anumită măsură de ceea ce ei considerau a fi fost excesele lui Stalin, iar România socialistă se delimitase de URSS, dar nici pe departe într-atât încât să se recunoască toate crimele regimului. De altfel, unele nuanţe aparent indulgente cu idealul comunist, pe care cititorul le va sesiza în carte, sunt perfect explicabile dacă ne gândim când a fost scrisă aceasta, de fapt.

Mai mult, Gabriel Becke, care, în rest, nu a fost un om deosebit de curajos şi nici un rezistent anticomunist, nu şi-a ascuns cartea într-un sertar, ci, timp de aproape un deceniu, din 1981 până la revoluţia din 1989, a împrumutat-o oricui dorea să o citească: rude, afini, prieteni, colegi, cunoştinţe. Cât priveşte publicarea, de-a lungul aceluiaşi deceniu întunecat, al „raţionalizării”, natalităţii forţate şi demolărilor, convins fiind că nu va apuca vremurile în care regimul să se liberalizeze suficient ca „Torentul de sub punte” să vadă lumina tiparului, ne-a rugat să ne ocupăm, atunci când va deveni posibil, pe fiica sa, Cristina, şi pe mine, adică pe nepotul său, Alexandru, căruia oricum îi dedicase cartea.

Gabriel Becke s-a născut la 14 septembrie 1927 la Bucureşti, într-o familie de şvabi romano-catolici, cu rădăcini îndepărtate în Wurtemberg, de unde ajunseseră în Banatul de Vest, stabilindu-se la Vârşeţ, iar de acolo la Bucureşti, pe la începutul secolului XX. Tatăl său, Ladislaus Becke, avea un mic atelier de gravură lângă Palatul Poştelor, actualul Muzeu Naţional de Istorie a României (MNIR), pe strada numită acum Franceză, intitulat „Ştampila Becke”, deasupra căruia locuia cu chirie. Familia mai era compusă din mama Elvira, casnică, şi sora mai mare, Alice.

Când la starea civilă i s-a înregistrat naşterea, lui Gabriel i s-a schimbat din greşeala funcţionarului numele din „Becke” în „Beche”, dar el întotdeauna a preferat ortografia originală. Copilăria nu a fost una nefericită şi, cu siguranţă, Gabriel, un cititor avid, pasionat de literatură, istorie, lingvistică şi chimie, ar fi reprezentat prima generaţie cu studii superioare din familie, dacă nu i s-ar fi întâmplat deportarea.

Uneori s-a încercat justificarea acestui val de deportare stalinistă prin invocarea simpatiilor naziste manifestate de mulţi etnici germani, inclusiv în România. Nimic mai fals în cazul familiei Becke. Sigur, din 1940 au fost înscrişi în Grupul Etnic German, organizaţie dependentă direct de partidul nazist şi de SS, pentru că orice refuz ar fi atras repercusiuni. Dar atunci când evreilor li s-a interzis să-şi mai practice meseriile, Ladislaus Becke, care avea prieteni mai ales printre meseriaşii evrei, predominanţi în epocă în Centrul Vechi al Bucureştilor, a început să ia comenzi care erau de fapt adresate acestora, asigurându-le venitul, de care o legislaţie inumană îi privase.

În ianuarie 1945, între şaptezeci şi cinci de mii şi două sute de mii de etnici germani din România- voi lăsa istoricilor să dea cifra exactă, eu doar menţionez limitele minime şi cele maxime pe care le-am auzit de-a lungul timpului din diferite surse- au fost încărcaţi în camioane, apoi în trenuri de marfă şi trimişi în lagăre de muncă forţată în URSS, cu precădere în Donbas. Deportaţii aveau vârstele cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani, adică exact intervalul din viaţă în care un om poate să dea maximum de randament. Deportările nu au fost limitate la România, ci au afectat şi minorităţile germane din Polonia, Iugoslavia, Ungaria etc.

Mulţi nu au făcut faţă muncii grele (minerit de cărbune, construcţii de căi ferate, agricultură ş.a.m.d.) combinate cu alimentaţia sărăcăcioasă (în zilele bune), precaritatea îngrijirii medicale, lipsa igienei, frigul iernilor ruseşti, depresia şi pierderea speranţei de a mai reveni vreodată din infern, abuzurile NKVD-ului şi ale colaboraţioniştilor. Iar pe supravieţuitori unele ţări pur şi simplu nu i-au mai primit înapoi şi au trebuit vărsaţi înspre Germania. Ceilalţi, precum cei din România, s-au mutat din nişte lagăre de muncă staliniste în marile lagăre la fel de staliniste care deveniseră, între timp, ţările lor.

Gabriel Becke împlinise la 14 septembrie 1944 şaptesprezece ani şi se preocupa de finalul liceului, cu gând să îşi continue pregătirea la Universitatea Bucureşti, la Facultatea de Chimie. Numai că vârsta sa îl califica, alături de sora mai mare cu trei ani, pentru deportare, în timp ce părinţii depăşiseră deja limita maximă de patruzeci şi cinci de ani (tatăl chiar cu un deceniu). Aşa că amândoi fraţii s-au trezit într-o dimineaţă aruncaţi în morişca istorică pe care am descris-o puţin mai sus. Nu voi insista însă asupra experienţelor lor din cei cinci ani de lagăr, pentru că exact despre asta este vorba în „Torentul de sub punte”.

Revenirea în ţară a avut loc în decembrie 1949. Optimismul tinereţii, care transpare pe alocuri şi din cartea sa, care, deşi vorbeşte de o dramă istorică teribilă, nu este, paradoxal, o scriitură întunecată, asemenea multor altor mărturii din Gulag, l-a ajutat să supravieţuiască. Era marcat psihologic şi malnutrit, desigur, dar decis să înceapă o viaţă normală. Nu avea să fie însă atât de simplu.

După numai câteva luni, Ladislaus Becke era condamnat la doi ani de închisoare, pentru că nu îndrăznise să refuze unui ofiţer sovietic, un basarabean pe care-l cunoscuse înainte de război şi revenise acum în temuta uniformă a ocupantului, să-i confecţioneze o ştampilă, iar acesta o folosise pentru ceva ilegal şi apoi dispăruse. Foarte puţin timp după aceea, Securitatea română îl lua la ochi pe tânărul de-abia revenit din lagărele de concentrare sovietice, presându-l cu ameninţări privind supravieţuirea fizică a tatălui său deţinut, în cadrul a ceea ce documentele din arhivele aflate acum în administrarea CNSAS numesc „problema romano-catolică”.

Se spune uneori că un om se poate salva prin copiii săi. Exact asta i s-a întâmplat lui Gabriel Becke. În vara anului 1952, aflat în vacanţă la Borsec, o cunoştea pe Rodica Eugenia Nichifor, o tânără care trecuse la rândul său printr-o dramă istorică, fiind de două ori refugiată din Cernăuţi, Bucovina de Nord, unde se pierduse întreaga avuţie a familiei şi sănătatea sufletească a tatălui Valerian Nichifor (care avea să moară în 1953, la patruzeci şi nouă de ani, profund deprimat). Cei doi s-au îndrăgostit fulgerător şi s-au întors la Bucureşti, anunţându-şi familiile că se vor căsători. La 29 iulie 1953 se năştea unica lor fiică, Cristina Beche. Iar Securitatea se vedea nevoită să renunţe la a mai presa un om care, pe lângă că nu furniza decât informaţii inutile, lucru consemnat în dosarul său, avea acum şi tot timpul ocupat cu un copil mic şi cu o nevastă care se prefăcea bolnăvicios de geloasă, astfel că nu mai ieşea pe nicăieri (desigur, deliberat).

Pe parcursul deceniilor următoare, Gabriel Becke a avut viaţa unui om obişnuit. A reuşit să-şi termine liceul la seral şi să obţină bacalaureatul, dar între muncă şi familie nu a mai avut când şi cum să ducă până la capăt nicio încercare de a absolvi şi facultatea, de asemenea la seral. S-a angajat la TIAB (Trustul de Instalaţii şi Automatizări Bucureşti), apoi pentru mulţi ani proiectant la IPROCHIM (Institutul de Proiectări pentru Industria Chimică, denumit între 1977 şi 1991 IITPIC- Institutul de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică), de unde a şi ieşit la pensie. Interesantă coincidenţă, Gabriel Becke a fost angajatul a două din întreprinderile din economia socialistă care, de bine de rău, au reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre. A lucrat împreună cu soţia la construcţia portului Mangalia, petrecând astfel multe veri la mare, şi a făcut cele mai multe vacanţe în zona montană a Neamţului şi pe la mânăstirile de acolo (Agapia, Sihăstria). După ani petrecuţi în chirie în strada Pitiş, a reuşit să cumpere în rate propriul apartament în cartierul Militari. Prin anii ’80 s-a gândit la repatrierea în Germania, dar a renunţat destul de repede, fiind mult prea ataşat de România.

La un moment dat, în anii ’60, şi-a descoperit veleităţi scriitoriceşti şi a redactat până la sfârşitul vieţii mai multe volume de poezii şi câteva nuvele şi povestiri, pe care nu le-a publicat. A frecventat mai multe cenacluri literare. Lucrarea lui de suflet a fost însă „Torentul de sub punte”, numit astfel pentru că se imagina pe sine, cel de mai târziu, contemplându-şi şuvoiul amintirilor din tinereţe de undeva din afara lor, de pe un fel de punte simbolică. Şi tocmai pentru că a fost lucrarea lui de suflet, Gabriel Becke a sperat mereu că, la un moment dat, va veni clipa publicării acesteia (în timp ce restul scriiturilor sale le-a privit mai mereu ca pe un hobby).

În 1989, când avea loc nesperata prăbuşire a comunismului, Gabriel Becke nu ar fi fost atât de bătrân încât să nu poată încerca el însuşi publicarea „Torentului”. Doar că, cu numai un an înainte, fusese diagnosticat cu insuficienţă renală cronică. Fără dializă, speranţa lui de viaţă era de maximum doi ani. La vremea aceea, această metodă de tratament era mult mai puţin avansată şi de-abia se introducea în România, sub un fel de monopol al profesorului Eugeniu Gheorghe Proca, marele urolog, care l-a considerat pe Gabriel Becke neeligibil din cauza altor probleme de sănătate.

Poate printr-o cruzime a sorţii, această afecţiune insidioasă, asimptomatică până în stadiile finale, depistată de medici când era deja prea târziu, ar putea avea legătură cu o nefrită pe care adolescentul Gabriel Becke a trăit-o în lagărul din Donbas şi despre care povesteşte în „Torentul de sub punte”. Lipsit de îngrijiri medicale, dincolo de acordarea unor timpi de odihnă, Gabriel Becke şi-a tratat afecţiunea cu un amestec de tinereţe şi de soare. S-a considerat apoi vindecat, dar cine ştie dacă nu a avut în el, timp de peste patru decenii, o bombă cu ceas…

Asta nu înseamnă însă că, în acel de neuitat an 1990, deşi bolnav, Gabriel Becke era complet absent. A devenit membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), a publicat un articol în ziarul Partidului Naţional Ţărănesc- creştin şi democrat (PNŢ-cd) „Dreptatea” despre deportările etnicilor germani în URSS, ba chiar şi-a însoţit de câteva ori fiica şi nepotul în Piaţa Universităţii, unde a şezut pe un scăunel pliant adus special, pentru că sănătatea nu-i mai permitea să stea mult timp în picioare. S-a bucurat de libertatea pe care el o pierduse încă din ianuarie 1945 atât cât a mai avut putere şi timp. Viaţa i s-a stins în spital, după o agonie chinuitoare, la 16 ianuarie 1991. La 14 septembrie 1990 împlinise vârsta de şaizeci şi trei de ani.

Prin urmare, dar nu din motivul la care se gândea Gabriel Becke în coşmărescul deceniu 9 al secolului XX, ne-a revenit nouă, urmaşilor, sarcina de a publica postum „Torentul de sub punte”. Cristina Beche, unica fiică de care am mai amintit, a făcut mai multe încercări de-a lungul anilor ’90, cu diferite edituri. Nu a reuşit, poate şi pentru că Gabriel Becke îşi intitulase lucrarea „roman”, ceea ce probabil i-a făcut pe unii editori să creadă că este o operă de ficţiune, ceea nu era nici pe departe adevărat. Niciunul din episoadele, personajele şi dialogurile evocate în carte nu este inventat.

Pe de altă parte, poate că au existat şi editori care nu s-au simţit foarte atraşi de subiect; în fond, era vorba de drama unei minorităţi, nu a majorităţii etnice româneşti, şi de un moment, ianuarie 1945, când la putere se afla încă ultimul guvern de orientare democratică dinaintea instaurării comunismului. Este vorba de executivul condus de generalul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), cel care din 1948 avea să fie şi primul preşedinte al Comitetului Naţional Român de la Washington. Or, este clar că etnici germani precum Gabriel Becke şi sora sa Alice, dar şi mulţi alţii, răsfiraţi în mijlocul populaţiei din afara regiunilor tradiţionale de locuire ale minorităţii germane, nu ar fi putut fi identificaţi şi localizaţi de sovietici fără cooperarea autorităţilor româneşti.

Nu vreau însă să fac guvernului Rădescu o vină prea mare. Acesta încerca să menţină un regim democratic într-o ţară ocupată de sovietici, în care aceştia presau pentru instaurarea unui guvern comunist şi, ulterior, a socialismului totalitar de tip leninist-stalinist. Opunerea la deportarea membrilor unei naţionalităţi pe care, în acel moment, o ura foarte motivat o întreagă Europă, era probabil un lux pe care guvernul Rădescu considera că nu şi-l permite. Chiar dacă era vorba de cetăţeni români pe care statul român ar fi trebuit să-i apere. De altfel, chiar documentele păstrate în arhiva personală a bunicului meu demonstrează că faptele erau bine cunoscute de Comisia Aliată de Control.

Revenind însă la editorii anilor ’90, cum principala dezbatere atunci era între comunismul care se reinventa în democraţie „originală” şi în capitalism de cumetrie şi forţele cu adevărat novatoare, doritoare să reconecteze România la Occidentul prezent şi la trecutul naţional pro-occidental, iar istoria recentă juca rolul de principal furnizor de argumente contondente ambelor curente beligerante, devine de înţeles (nu însă şi de acceptat) reticenţa de a publica invocări ale unui episod istoric care nu face prea multă cinste nu doar comunismului, ci şi taberei democrate din 1944-1947. O reticenţă pe care, împreună cu mama mea, am simţit-o şi la cunoscuta realizatoare a „Memorialului Durerii”, doamna Lucia Hossu-Longin. Domnia sa s-a aflat, timp de câteva luni, în posesia unuia din cele patru exemplare originale dactilografiate ale „Torentului de sub punte”, încredinţat de Cristina Beche ca documentare pentru un eventual episod din acest serial de referinţă, ce ar fi urmat să fie dedicat deportărilor etnicilor germani în URSS.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




















568 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version