Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Plecarea unui prieten

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Miercuri, 14 noiembrie 2018, 19:24 Actualitate | Opinii


Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews

Cândva, pe la jumătatea anilor ᾽60, într-o dimineață tristă de toamnă, am sărit din fugă, pe Magheru, într-un autobuz cu oameni ciorchine pe scară. Un domn tânăr și drăguț, care reușise să pună un picior înăuntru, m-a apucat de braț și m-a ținut așa până la stația următoare. În tot timpul ăsta îmi zâmbea și mă întreba dacă mă țin bine de bară. Emana delicatețe, cumsecădenie, omenie. Nu i-am uitat chipul și nici ușoara legănare a vorbei. Peste câteva săptamâni l-am reîntâlnit în apartamentul lui Noica din Berceni. Îl chema Sorin Vieru, cel care va deveni, în curând, „Sorel”, un diminutiv care avea în el nuanțe de miere. Un frate mai mare, mai bun, mai înțelept decât noi, ceilalți, doi-trei care, peste vreo două decenii, am aflat că ne numeam, luați așa, la pachet, „Școala de la Păltiniș”. A fost nespus de frumos ce am trăit noi, în anii aceia, împreună. În Jurnalul de la Păltiniș există un portret al lui Sorel:

„So­rin Vieru ră­mâ­ne le­gat în me­mo­ria mea de re­la­ţia pe care am în­ce­put-o atunci cu Noi­ca şi nu am să simt decât pă­re­re de rău că una din­tre cele mai ra­fi­na­te minţi specu­la­ti­ve — în dis­cu­ţi­i­le noas­tre avea o stră­lu­ci­re care ne pu­nea în um­bră pe noi cei­lalţi, pe Andrei și pe mine, când, mai târziu, am fă­cut în trei un se­mi­nar cu Me­di­ta­ţi­i­le me­ta­fi­zi­ce a lui Des­car­tes — ne-a pă­ră­sit cu vre­mea, în­chizân­du-se în lo­gi­că, în care tră­ieş­te de fapt in­con­for­ta­bil, su­ferind că nu are mai mult de zece au­di­tori şi în­cer­când une­ori eva­dări dis­pe­ra­te în po­e­zie, în eseu sau în câte un dia­log din Pla­ton. În per­soa­na lui, Noi­ca s-a iz­bit me­reu de un mare şo­văi­tor, în fond de acel neajuns care bân­tuie ade­sea cultu­ra noas­tră, a ce­lor care re­fu­ză „să atace“, lă­sând via­ţa să vină peste ei şi să-i ma­ne­vre­ze după bu­nul ei plac. Sorin este de fapt un as­te­nic, bân­tuit de o înzes­tra­re pe care mor­bi­da lui neîn­cre­de­re în sine a boi­co­­­tat-o, aproa­pe a re­pri­mat-o, fă­când ast­fel to­tul pen­tru a se aşe­za în ta­bă­ra celor ca­re-şi tră­iesc în­frân­ge­rea în­tr-o ma­nie­ră fic­ti­vă şi pro­iec­ti­vă, îna­in­te de a fi dat vreo bă­tă­lie, deci îna­in­te de a fi cu­nos­cut fio­rul în­cleş­tă­rii cu ma­te­ria re­zis­ten­tă a ceva din afa­ra sa. Spe­riat de tot ceea ce ar tre­bui să în­tre­prin­dă, uşor va­le­tu­di­nar şi fă­când din pro­pria lui ri­si­pi­re şi iner­ţie car­ca­sa în care se re­fu­gia­ză pen­tru a se as­cun­de şi su­feri, a ter­mi­nat prin a de­cla­ra că face par­te din spe­cia „con­suma­to­ri­lor cul­tu­rali“, şi nu a „pro­du­că­to­ri­lor“; şi că, mai mult de­cât scri­sul, îl atrage ideea de a acu­mu­la pen­tru pro­pria lui plă­ce­re, că se simte un veş­nic stu­dent şi că îl bân­tuie gân­dul de a-şi re­lua la­ti­na şi de a se apu­ca să în­ve­ţe ebraica.”

La scurtă vreme după apariția Jurnalului, pe 5 decembrie 1983, am primit de la el aceste rânduri:

„Dragul meu Gabriel,

E o zi glorioasă aceasta, în care mă aşez spre a aşterne pe hârtie câteva rânduri pentru tine. Te rog să iei tăcerea mea de până acum drept ceea ce este: nu atitudine, ci lipsă de atitudine, destrămare, nefi­inţă…

A-ţi scrie la maşină, ţie, migălitorului de arabescuri cu o pană atât de subţire, este aproape o necuviinţă. Mi-ar plăcea să pot clăm­păni inaudibil pe clapele unui word processor, dintre cele care fac furori acum pe piaţa mondială, dar nu am la dispo­ziţie decât bătrâna mea maşină de scris, aproape tot atât de arhaică ca şi un Ford ’900.

Probabil că vei fi vrând să ştii cum găsesc portretul pe care mi l-ai făcut. Toţi amicii mei, ca şi Anatol, Gina etc., găsesc că sunt bine prins. În ceea ce mă priveşte, mă simt ca o gâză gân­ditoare prinsă în răşină transparentă şi menită să se con­serve astfel, chihlimbarizată, în cea mai flatantă pos­tură cu putinţă. Pesemne că atât va rămâne, după un număr de ani, din prea puţinul ce-am făcut: câteva pagini ale unui prieten, care mă iau ca pretext. E mai mult decât speram; la drept cuvânt, nu credeam că amintirea mea va dăinui în vreun fel. Se pare că măcar în această postură am şanse la mai lungă viaţă. Şi închipuie-ţi că nu-mi displace deloc. Îţi mulţumesc, deci, ţie şi soartei, că lucrurile s-au orânduit, în ce mă priveşte, astfel; sunt privilegiatul unei nedreptăţi pe care mi-o faci şi pe care nu pot să nu ţi-o iert, din motive părtinitor colorate. Cât priveşte mănuşa pe care mi-o arunci, aceea de a dovedi că sunt mai mult decât sunt la ora actuală, aceea de a-ţi da o îndârjit cordială dezmin­ţire, de a veni în întâmpinarea ameste­cului de aşteptări şi deziluzii cu care mă priveşti: ştiu şi eu? ştiu şi eu? Mă tem că atâta a fost ce a fost; să lăsăm răşina fluidă să se solidifice în transparenţa de chihlimbar a unei image figée…

Totul, în ființa prietenului meu era blând și catifelat. Până și scrisul lui aducea a mângâiere. În ultimii ani nu l-am mai văzut și rămâne să trag după mine păcatul de a fi tot amânat, până a fost prea târziu, să-i fac o vizită la patul de suferință. Noaptea trecută, după ce am aflat vestea, i-am scris unei prietene că am pierdut, prin plecarea lui, una dintre cele mai luminoase ființe ale tinereții mele. Și mi-a răspuns atât de frumos:


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




















2362 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version