Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Morala îndoielnică și pericolele statului social

de Silviu Cerna     Contributors.ro
Luni, 12 noiembrie 2018, 14:53 Actualitate | Opinii


Silviu Cerna
Foto: Arhiva personala

Societatea românească trăieşte de atât de mult timp într-un stat care ia de la unii cetăţeni şi dă la alţii încât a ajuns să considere acest lucru ca fiind absolut normal, cel puţin la nivel de principiu. Chiar şi după căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, ea a continuat să creadă în retorica egalitaristă şi a optat consistent pentru un stat care poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetăţenilor, fie prin corectarea condiţiilor care dau naştere sărăciei, fie prin asigurarea unui venit minim pentru persoanele sărace. Astfel, autorii primei constituţii post-comuniste a României (1991) au înscris în aceasta prevederea că: ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.’’ (art. 47 alin 1), iar această constituţie a fost votată cu o majoritate de 77,3%.

Guvernele postcomuniste au luat adesea măsuri pentru pentru ameliorarea nivelului de trai al unor categorii de populaţie considerate defavorizate. Cu toate acestea, conform datelor Eurostat, în România anului 2016, un număr de 7,69 milioane de persoane (38,8% din populaţie) era supus riscului de sărăcie și excluziune socială. În mod evident, statul român a eşuat în încercarea de a asigura un nivel de trai decent cetăţenilor săi.

Ceea ce a reuşit în schimb acest stat a fost crearea unei forme de manifestare sui-generis a fenomenului numit în literatură ,,vânare de rente’’ (rent-seeking ̶ A. Krueger). În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În speţă, este vorba despre situaţia deja binecunoscută că, în România, aşa-numita ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încurajează sustragerea de la muncă a unui mare număr de indivizi. Astfel, conform ultimelor statistici, în România, în luna septembrie 2017, aproape 220.000 de persoane au primit ajutor social. Or, se constată adesea că beneficiarii de ajutoare sociale profită de aceste ,,rente’’ şi nu încearcă să facă nimic pentru a-şi găsi un loc de muncă. Pe de altă parte, angajatorii se plâng că nu reușesc să găsească oameni care să voiască să muncească.

Mirajul justiţiei sociale şi morala economiei de piaţă

În acest cadru, o primă problemă care se pune este cea a legitimităţii termenului de ,redistribuire’’ prin care susţinătorii politicii aşa-numite de ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încearcă să justifice măsurile guvernamentale amintite. În mod evident, acest termen este preluat din manualele de economie politică apărute în România în perioada comunistă, după care în economie există atât o ,,distribuire’’ (repartiţie primară), cât şi o ,,redistribuire’’ (repartiţia secundară) a venitului naţional. ,,Distribuirea’’ este faza în care se formează veniturile participanţilor la procesul de producţie (profituri, rente, dobânzi, salarii etc.), iar ‚,redistribuirea’’ este faza în care se formează veniturile celorlalţi membrii ai societăţii. Termenul de ,,redistribuire’’ sugerează, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ sau o ,,distribuire diferită’’, ceea ce lasă să se înţeleagă că anterior a existat o ,,distribuire iniţială’’. Ambii termeni sunt strâns legaţi de concepţia marxistă, după care, în capitalism, clasa muncitoare este dublu exploatată: odată, în procesul de producţie, unde capitaliştii îşi însuşesc plusvaloarea, iar muncitorii îşi încaseazează salariul, care, ca preţ ale forţei de muncă, se formează pe o piaţă specifică ̶ piaţa forţei de muncă ̶ la un nivel care este întotdeauna sub valoarea forţei de muncă; altă dată, în procesul de redistribuire, unde o parte din salariul muncitorilor este preluat de stat sub formă de impozite şi taxe şi folosită pentru acoperirea cheltuielilor publice, care, în general, sunt efectuate în folosul clasei capitaliştilor. În modul acesta, se evidenţia caracterul de clasă al finanţelor publice în capitalism, adică funcţia lor de instrument de exploatare suplimentară a clasei muncitoare.

Este interesant de notat că atunci când ajungeau la prezentarea acestor procese în socialism, autorii manualelor de odinioară abandonau tacit concepţia marxistă a salariului ca preţ al forţei de muncă şi o înlocuiau cu teza aşa-numitei ,,legi a repartizării după calitatea şi cantitatea muncii’’. Astfel, se sublinia că deosebirea esenţială faţă de capitalism este că în socialism salariul constituie o modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea producţiei materiale, nu preţul forţei de muncă. De aceea, regimul ceauşist a mers şi mai departe şi a impus prin lege (nr.57/1974) înlocuirea cuvântului ,,salariu’’ cu ,,retribuire’’.

Sugestia propagandistică a fost că în socialism impozitele şi-au pierdut caracterul de clasă şi, deci, rolul de mijloc de exploatare suplimentară a clasei muncitoare, devenind un instrument de construire ,,ştiinţifică’’ a socialismului şi comunismului. Ca urmare, se trăgea concluzia că funcţia finanţelor socialiste era ,,redistribuirea’’ unei părţi din veniturile ,,muncitorilor direct productivi’’ şi formarea salariile persoanelor ocupate în ,,sfera neproductivă’’, a veniturilor pensionarilor, bursierilor, beneficiarilor de ajutoare sociale ş.a.m.d.

Adevărul este că, riguros vorbind, aceste procese nu există. Veniturile sunt obţinute de fiecare individ în funcţie de munca sa, de contractele pe care le-a încheiat şi pe care le execută, de riscurile pe care şi le asumă, de voinţa altor persoane şi adesea de hazard. Ele sunt rezultatul unor acte libere, nu al voinţei unei autorităţi. Cu alte cuvinte, veniturile nu sunt consecinţa unei ,,distribuiri’’ sau ,,redistribuiri’’; ele nu provin dintr-o voinţă superioară de a remite fiecărui membru al societăţii o parte sau un element dintr-un ,,întreg’’ destinat împărţirii în cadrul societăţii respective. Ceea ce în manualele de altă dată se numea ,,redistribuire’’ nu este, de fapt, ,,redistribuire’’, deoarece veniturile individuale, realizate în principal în formă bănească, nu constituie în societăţile moderne un ,,stoc’’ aflat, de exemplu, în depozitul unui templu, unde aşteaptă să fie repartizat celor în drept, ci constituie valorile economice create în mod liber şi dobândite de fiecare individ prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale. Este însă evident că acest ,,stoc’’ poate exista în mintea economiştilor şi a politicienilor familiarizaţi cu statistica, deoarece totalul ,,fluxurilor’’ de venituri individuale poate fi calculat cu creionul pe hârtie, deşi aceasta nu înseamnă că cifra respectivă are un corespondent într-un ,,stoc’’ real.

Veniturile obţinute prin actele de schimb libere ale indivizilor sunt contraprestaţia obţinută de ei pentru o prestaţie realizată în virtutea unor contracte încheiate cu alţi indivizi, în funcţie de condiţiile pieţei; fiecare individ obţine de la alţi indivizi, pentru contribuţia sa, o cantitate de bani sau de bunuri care depinde de valoarea pe care ceilalţi membri ai societăţii o atribuie contribuţiei sale. Aceste relaţii sunt întemeiate, aşadar, pe cunoscutele principii din dreptul roman: do ut des; do ut facias; facio ut des; facto ut facias.

Aceste expresii juridice, vechi de peste două mii de ani, sintetizează morala economiei de piaţă pe care F. Hayek o discută pe larg în lucrările sale. În acest tip de economie, fiecare individ primeşte pentru ceea ce vinde sau ceea ce face ceva ce partenerul său consideră a fi valoarea bunului sau a serviciului pe care el îl oferă pe piaţă. Ca urmare, demonstrează convingător Hayek, sintagma ,,justiţie socială’’ nu are nici o semnificaţie reală, chiar dacă se presupune că politicienii paternalişti au cele mai bune intenții posibile. “Justiția socială”, avertizează el, este un miraj. Căci, piața nu recompensează un merit ipotetic. Ea nu are o funcţie morală, ci una economică: piaţa face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă şi au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piaţa îndeplineşte acest rol este efectuarea liberă de tranzacţii cu bunuri sau servicii: aceste tranzacţii constituie modalitatea prin care un individ se arată capabil să ofere altor indivizi un bun sau un serviciu pe care aceştia din urmă îl consideră suficient de util astfel încât să fie dispuşi să plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv. Existenţa unui asemenea mecanism este esenţială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunităţile umane mici, nu există nici o modalitate ,,obiectivă’’ sau ,,ştiinţifică’’ de măsurare a “adevăratului merit”, “adevăratei valori” sau “adevăratei nevoi” a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societăţii. Or, indiferent de preocuparea sa faţă de soarta semenilor, mintea unui om nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă complet înţelegerii şi memoriei unui singur om. În aceste condiţii, ceea ce contează din punct de vedere social şi economic este ca un individ care are nevoie de un bun sau serviciu să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţul format pe piaţa liberă este una ”codificată”, dar în aşa fel încât toţi cei intersaţi ştiu să o decodifice.

Prin urmare, este preferabil ca grija carităţii, în situaţiile în care aceasta este realmente necesară pentru ajutarea persoanele nevoiaşe, să fie lăsată în seama persoanelor care își dăruiesc banii conform propriilor valori şi criterii. Ele sunt singurele care pot decide în cunoştiinţă de cauză care dintre semenii lor merită să fie ajutaţi şi care nu, după cum tot ele sunt singurele care pot face aceasta în conformitate cu sentimentele şi principiile lor morale. Nimeni nu cheltuiește banii altora cu mai mult discernământ decât banii proprii și doar ajutorul orientat de sentimente şi principii morale și acordat în mod liber poate atenua suferința umană, atât cât este omeneşte posibil. Totuşi, beneficiarii ajutorului trebuie, la rândul lor, să se străduiască să înceteze să fie dependenţi de mila publică.

Pericolul autoritarist al paternalismului politic

Procesul numit în vechile manuale ,,redistribuire’’ nu este, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ a ceea ce fusese deja ,,distribuit’’, ci pur şi simplu o distribuire în mod autoritar a veniturilor obţinute prin mijloace economice, adică prin muncă şi prin schimb de bunuri şi servicii. Această distribuire autoritară se face prin voinţa puterii publice, indiferent că ea este una dictatorială, ori aleasă în mod democratic, respectiv că reflectă decizia majorităţii sau nu. Cu alte cuvinte, este vorba pur şi simplu despre o înlocuire a mijloacelor economice de creare a veniturilor prin mijloace politice de spoliere a unor indivizi şi de căpătuire a altor indivizi, care sunt stimulaţi în modul acesta să devină ,,vânători de rente’’.

Această ingerinţă a statului implică întotdeauna un act de constrângere: impunerea unui impozit sau a altei prelevări obligatorii. Constrângerea şi ameninţarea cu folosirea forţei sunt implicate de faptul că, prin definiţie, impozitul este o sumă de bani plătită statului fără nici o contraprestaţie contractuală din partea acestuia şi independent de modul în care acesta din urmă foloseşte banii ̶ pur şi simplu în virtutea puterii sale, care este copleşitoare în raport cu individul (,,statul Leviatan’’ ̶ Th. Hobbes).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro




















793 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version