Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce nu poate exista cercetare în România

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 6 noiembrie 2018, 11:33 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala
eza mea este următoarea: în România nu poate exista cercetare ştiinţifică. Atenţie: nu că nu există, din diverse motive (între care pe primul loc ar fi subfinanţarea), ci că nu poate exista. Prin asta vreau să spun că există o raţiune principială – mai puternică decât orice context – care face ca cercetare ştiinţifică să fie inexistentă în România. Bineînţeles, o asemenea afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că în România nu există tineri (sau mai puţin tineri) talentaţi, sau că nu există oameni care îşi fac treaba cu onestitate acolo unde se află (şi uneori se află în domenii ce presupun o muncă specializată şi care cere multă acribie). Talente şi dedicaţie există – în mod natural – oriunde; însă doar ele singure nu duc în mod direct (şi nici în mod necesar) la cercetare. Pot exista şi personalităţi extraordinare – în domeniul meu i-aş putea cita pe Constantin Noica, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae – capabili să instituie (sau să reaşeze) domenii întregi ale cunoaşterii, însă ei sunt mai curânt spirite renascentiste decât cecrcetători în accepţiunea curentă a termenului. La fel, pot exista intelectuali cu bune conexiuni în Occident care – acolo sau pentru acolo – fac cercetare; problema e aceea că aici activitatea lor e irelevantă. Şi e irelevantă exact din raţiunile care face cu neputinţă cercetarea.

Primul lucru asupra căruia se cuvine să mă opresc e obiecţia contextuală: dacă ar fi mai mulţi bani, ar fi şi cecrcetare. Aşa cum e acum, bugetul cercetării e ridicol, se împrăştie parte în administraţie, parte într-o puzderie de proiecte şi nu se adună în nimic semnificativ. Banii fac diferenţa: la sume adevărate, oamenii dedicaţi şi-ar găsi motivaţia şi mecanismul ar începe să funcţioneze. Ei bine, nu; n-ar funcţiona. Mai mulţi bani n-ar însemna decât mai multă risipă. Imaginaţi-vă un unghi: pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul ce uneşte dreptele care-l alcătuiesc, distanţa dintre acestea creşte. La fel şi cu investiţia în cercetare: pe măsură ce ar fi mai mare, ar creşte proporţional producţia de inutilităţi şi de rebuturi. Cred că un mic exerciţiu de imaginaţie ne-ar ajuta să înţelegem ce s-ar întâmpla: mai întâi şi mai întâi, banii ar ajunge – după aceleaşi criterii (stabilite de aceleaşi comisii) – la aceiaşi oameni. Morala: s-ar apuca să le ridice case nepoţilor (copiii şi i-au aranjat din proiectele deja existente). Apoi ar spori – apocaliptic – producţia de “volume de texte din proiecte şi conferinţe”. Deja se editează mii (pe care nu le citeşte nimeni şi care – în strivitoarea lor majoritate – nu au nici o difuzare, dar care folosesc în diverse “punctaje”); s-ar scoate milioane. Fiecare departament al fiecărei facultăţi din ţară ar deveni un depozit de asemenea maculatură. După cum e de aşteptat, temele ar fi dintre cele mai “interesante”: “Imaginea sculer-matriţerului în poezia proletcultistă”, “Răscoala de la 1888 oglindită în presa educaţională din Sălaj”, “Noi perspective în învăţământul incluziv” etc. – lucruri sublime în patetica lor inutilitate. CV-urile s-ar lungi kilometric: fiecare ar trece sute de articole (publicate prin asemenea “volume”) pe an (reluate cu alt titlu, bucăţi fără noimă din doctorat, fragmente din licenţele studenţilor etc.). Oameni care nu scriu un rând ar avea “punctaje” astronomice ca “organizatori de evenimente” (pe banii din proiecte) şi “coordonatori de (asemenea) volume” – eventual de Festschrift-uri dedicate lor înşile. Şi, evident, familii întregi ar face sejururi “de studii” în cele mai pitoreşti colţuri ale planetei. Finalmente, pe acest teren, mai mulţi bani înseamnă creşterea inflaţiei imposturii academice. E vreun secret pentru cineva acest lucru?! O, nu – o să mi se spună – mai mulţi bani înseamnă şi faptul că, după ce satură toţi aceştia, mai rămâne ceva şi pentru cei mici (şi/sau cei oneşti), care vor face treabă bună pe felia lor. Da, aşa e, însă – finalmente – care ar fi costurile unei asemenea întreprinderi? Fie-mi permis să (mai) enunţ o conjectură: rata de performaţă a unui asemenea proiect naţional ar fi cam de 5 %. Acum, cred că nu trebuie să fii un cercetător specializat ca să-ţi dai seama de faptul că a investi o sută de lei pentru a te alege cu cinci lei (nu să ai o dobândă de cinci lei, ci să rămâi doar cu cinci lei) nu e o afacere bună. Cred că toată lumea, începând cu instanţele Ministerului, ştie acest lucru şi vede în aceste proiecte doar o maşinărie de tocat nişte firfirei, cu care fidelizezi nişte oameni (de aceea sunt mereu aceeaşi), în vreme ce grosul alocat de Bruxelles cercetării se duce (şi se împrăştie la fel de eficient) în alte sectoare, dintre multele deficitare în România. Concluzia e, mai întâi, aceea că în actuala organizare a cercetării româneşti nu se poate realiza nimic şi, în al doilea rând, că decidentul (politico-administrativ) nu are nici un interes să schimbe această organizare.

Cauza acestui dispreţ nu stă doar faptul că oamenii politici şi cei din înalta administraţie au un caracter veros şi o cultură din ce în ce mai precară, ci (şi) într-un lucru banal de simplu: de câte ori au nevoie, în activitatea lor, de un obiect (echipament, consumabile, softuri etc.) sau de o expertiză de calitate, o cumpără de afară, sau de la o firmă care o aduce din afară. Cu atât mai mult dacă au ei înşişi, ca persoane particulare, nevoie de ceva – şcolarizare pentru copii, cursuri de formare (de la care să rămână cu ceva), tratamente medicale, diverse lucruri prin casă, cărţi – tot ceea ce e ţinut a avea calitate se obţine din străinătate. Altfel spus, atunci când cineva are nevoie de calitate, apelează la o sursă externă. Or, calitatea este – în lumea actuală – exact produsul cercetării. Dacă decidentul asupra rosturilor cercetării de la noi nu apelează la produse româneşti (atunci când are nevoie de ceva mai deosebit), înseamnă – dincolo de orice discurs – că pentru el cercetarea românească este inexistentă. La fel ca cei mai mulţi compatrioţi ai noştri şi el asociază cuvântul “românesc” cu lipsa de calitate, iar pe “nemţesc”, “american” sau “european” cu garanţia funcţionării excelente. Din punctul lui de vedere (la fel ca pentru mulţi alţii, în domeniul lor), a se ocupa de cercetarea românească e o sursă de venit – ca oricare alta – care-i aduce banii necesari pentru a profita de calitatea din alte părţi. Bineînţeles, acest cinism tacit (ce dă pe de lături doar între prieteni) nu exclude inflamarea patriotică, recursul la Vuia şi la Coandă şi – în anumite cazuri – nici o undă protocronistă (mai uşoară la unii, mai apăsată la alţii). Dar, în ciuda tuturor acestora, omul în cauză ştie foarte clar unde sunt lucrurile de calitate pe care şi le doreşte şi ce trebuie să facă pentru a ajunge la ele.

Bun, dacă situaţia este aceasta, atunci de ce continuăm să vorbim de cercetare, de necesitatea şi de dificultăţile ei? De ce nu recurgem, pur şi simplu, la importul a tot ceea ce ne este necesar? La a doua întrebare răspunsul e foarte simplu: deoarece nu putem importa de toate pentru toţi, pentru că a importa înseamnă a da bani în afară. Şi nu avem (niciodată) atâtea resurse câte ne sunt dorinţele. De aceea lucrurile de calitate (din afară) sunt doar pentru unii, restul trebuie să se mulţumească cu lucruri de slabă calitate din import (de regulă nu din ţări europene) sau din producţie proprie. La prima întrebare răspunsul cel mai la îndemână e următorul: cercetarea ne e fixată în diverse “foi de parcurs” şi “obiective” stabilite de instituţiile europene. Cercetarea este unul din “motoarele” dezvoltării Europei Occidentale; acolo i se înţelege importanţa şi, ca atare, normativizarea ei în educaţie şi economie e considerată a fi parte din “proiectul european” la care ţările estice au aderat. Nu ştiu cum stau lucrurile în celelalte ţări din zona noastră, însă mi se pare destul clar că pentru noi, românii, motorul dezvoltării – dacă e vreunul – îl constituie imitaţia. Cercetarea este un dat al modernităţii, iar noi am descoperit modernitatea târziu şi, inevitabil, pentru a ne racorda la lumea dezvoltată, am ales scurtătura. Or drumul cel mai simplu e – întotdeauna – acela de a copia reuşita altora (mizând pe faptul că, de la un anumit moment, “transplantul” acesta va începe să funcţioneze în noul context). Acesta e, în fond, modelul cultural pe care l-a descris, critic, Titu Maiorescu sub numele de “teoria formelor fără fond” şi, încrezător, Eugen Lovinescu sub numele de “sincronicitate”. Numai că faptul de a copia are două neajunsuri: primul dintre ele e caracterul secund al rezultatelor lui. A lucra, mereu, “sub licenţă” e şi o modalitate de a-ţi aminti de dependenţa pe care o ai faţă de alţii. De unde al doilea neajuns: răbufnirea orgoliilor fie sub forma apologiei înapoierii văzută ca mai strânsă proximitate cu puritatea originară, fie la modul răsturnării dependenţei prin afirmarea unui primat (cel mai adesea principial) al originarului autohton asupra elementelor preluate din altă parte. Primul ţine de revenirea romantismului (înţeles ca curent ideologic) într-o societate ce se confruntă cu problemele modernităţii; al doilea de teoriile protocroniste ce ne bântuie la răstimpuri. Şi încă un lucru: cercetarea presupune investiţii, organizare, muncă şi – mai ales – timp (în care reuşitele se decantează lent din masa eşecurilor). Cu imitaţia mergi, mereu, la sigur. Acest mimetism generalizat e soclul pe care creşte în voie impostura pe care-o vedem punctual: atunci când cu toţii copiem “modelul european”, parcă faptul de a-ţi copia tema înainte de oră sau – ceva mai încolo – a plagia o carte întreagă nu mai e un lucru atât de grav. Mai e, evident, şi faptul că că cel căruia i se raportează vrea rezultate imediate: nimeni nu-şi pune problema că – poate – abia a şaptea (sau a şaptezecea) încercare dă un rezultat realmente semnificativ. Aşa că, “pentru a nu avea probleme”, oamenii declară ce li se cere şi “performanţele” se aglutinează în statisticile diverselor instituţii. Şi acolo rămân de-a pururi. Ceea ce noi numim “cercetare” e o maşină de produs falsuri şi de umflat statistici birocratice.

Am văzut că, pe de o parte, adevărata cercetare duce la dezvoltare, pe de alta finalitatea ei o reprezintă calitatea. Felul în care dezvoltarea şi calitatea se întâlnesc în experienţa noastră cotidiană îl reprezintă diversitatea. Cercetarea nu dă naştere unui singur tip de nou, ci unei multitudini de lucruri diverse care au ca efect cumulativ schimbarea contextelor de viaţă şi, odată cu ele, a modului oamenilor de a gândi. Cercetarea, care duce la o multitudine de produse de calitate schimbă lumea printr-o permanentă deplasare a sensurilor. Lucruri care ieri erau certe – pentru că ţineau de anumite contexte (şi de reperele fizice care le făceau cu putinţă) – astăzi sunt problematice şi lucruri care ieri păreau a sta sub semnul întrebării (sau al mirării), astăzi sunt întru totul rezolvate. Aceasta vrea să spună că modernitatea – pe care o antrenează inovaţia (ca produs al cercetării) – dislocă în permanenţă tradiţia bazată pe reiterarea unor modele ancestrale. De aceea, oricât de ciudat ar părea, nouă nu place nici modernitatea, nici inovaţia şi nici vectorul lor – cercetarea. Toate ne bulversează, ne scot din făgăşurile cu care suntem obişnuiţi şi ne aruncă într-un orizont de incertitudini cu care nu suntem pregătiţi a ne confrunta. Dar vrem şi noi un beneficiu al modernităţii, singurul care e accesibil în mod nemijlocit săracului: vrem să avem mai mult (din orice). Mai exact, vrem să rămânem la fel, în aceleaşi tipare ancestrale, dar să avem mai multe, să nu mai fim la mila împrejurărilor, a stăpânilor şi a vecinilor răuvoitori, ci să ne putem oricând retrage pe moşia noastră (într-o casă “ca-n revisă”), să ne putem baza pe cămara noastră, pe conturile noastre şi pe toată bogăţia etalată în faţa ochilor noştri. Dincolo de această de multitudine de lucruri, pe care le cumpărăm, am prefera să trăim aşa cum ştim noi, “aşa cum s-a trăit din moşi-strămoşi”. Pentru noi dezvoltarea e o nesfârşită paradă a bogăţiei, nu o schimbare a felului de a fi şi de a privi lumea. Cred că acesta e sensul exact al conservatorismului românesc: un personaj, îmbrăcat în cele scumpe haine (dar cu o inevitabilă cruce de aur la gât pe un lanţ ca cel de bicicletă), coborând dintr-o maşină de lux, luând mici cu mâna şi tăvălindu-i prin muştar, iar apoi ţopăind asudat într-o horă neaoşă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




















680 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version