Puncte cheie:
- Nu este o surpriză anunţul că Angela Merkel nu va mai candida la şefia CDU, la congresul din decembrie al principalului partid de guvernământ din Germania, şi nici că acesta este ultimul ei mandat de cancelar. Presupuneam de ceva vreme apropierea acestui moment;
- În fond, vorbim despre începutul sfârşitului erei Merkel încă de după alegerile din septembrie 2017 şi mai ales după dificultatea de a forma cabinetul Merkel IV (şapte luni de negocieri dure şi o „Mare Coaliţie” CDU-CSU-SPD care abia a întrunit 51% la votul de învestitură în Bundestag!), deşi performanţa ei politică este mai mult decât remarcabilă;
- Chiar şi astăzi, la 18 ani de când conduce CDU (2000) şi 13 ani de când conduce guvernul de la Berlin (2005), Merkel continuă să fie prima opţiune politică în preferinţele germanilor, cu un suport popular de aproximativ 27%. Mai întâlnim în altă democraţie occidentală o asemenea stabilitate?;
- Nu numai că vorbim de începutul sfârşitului erei Merkel, dar teza pe care am mai susţinut-o acum câteva luni şi asupra căreia revin este că Angela Merkel nu va rezista în actualul mandat până la alegerile din septembrie 2021, urmând să demisioneze înainte de termen, poate chiar anul viitor, în urma presiunilor tot mai mari din partid, pentru a lăsa locul altui cancelar (bineînţeles viitorul lider al CDU, ales în decembrie) şi implicit pentru a da acestuia/acesteia şansa de a guverna şi de a încerca să menţină CDU la guvernare, după următoarele alegeri generale;
- Pe fondul scăderii CDU/CSU şi mai ales a SPD, confirmată şi de alegerile regionale recente din Bavaria şi Hessen, creşterea AfD (Alternativa pentru Germania, partid radical naţionalist, anti-UE) a devenit evidentă. AfD este în acest moment peste SPD, deci al doilea partid al Germaniei, cotat în jur de 17%, şi totodată liderul oficial al opoziţiei din Bundestag. AfD va continua cu siguranţă să crească în lunile şi anii care urmează, în primul rând pentru că, din cauza refuzului liberalilor (FDP) de a intra în Guvernul Merkel IV, partidului extremist AfD i s-a oferit şansa de a deveni principalul partid de opoziţie, capitalizând aproape automat mare parte din erodarea guvernării. „Marea Coaliţie” nu trebuia refăcută în primăvara acestui an. Un guvern CDU-CSU-FDP ar fi dat o altă direcţie de evoluţie în sistemul politic german. Iar FDP nu a câştigat nimic rămânând în opoziţie, în umbra AfD. Ar putea astfel câştiga Alternativa pentru Germania alegerile generale din 2021? Da, şi nu numai strict teoretic, ci şi practic, există varianta ca Alternativa să prindă un „val bun” şi să se ridice la peste 25%, moment din care vor începe marile probleme politice în Germania şi în Uniunea Europeană;
- Cum va arăta sfârşitul guvernului Merkel IV? Aproape previzibil: dinamica îngrijorătoare a sondajelor o va determina pe Andrea Nahles, noul lider social-democrat, să ceară ieşirea SPD de la guvernare şi intrarea în opoziţie pentru rebranduirea şi reinventarea politică a stângii germane, ceea ce va lăsa guvernul Merkel IV fără o majoritate parlamentară şi va forţa fie formarea unei noi coaliţii (greu de crezut), fie alegeri anticipate, fie demisia cancelarului actual;
- Nu este exclus ca demisia Angelei Merkel din funcţia de cancelar să se producă înaintea alegerilor europene din mai 2019, adică în timpul chinuitei preşedinţii româneşti a Consiliului UE, atât în speranţa de a da un impuls electoral pentru PPE cu o figură nouă la Berlin cât şi pentru a creşte şansele lui Manfred Weber la preşedinţia Comisiei Europene, ceea ce ar da însă peste cap agenda politică de la Bruxelles şi ar arunca ultimele luni ale mandatului comisiei Juncker în haos şi în luptă pentru succesiune, respectiv pentru rearanjarea majorităţii în Parlamentul European. Se anunţă o „minunată” preşedinţie românească a Consiliului UE, cu Brexitul în 29 martie, alegerile europene între 23-26 mai, o posibilă criză de guvern la Berlin, una a datoriilor Italiei, cu lumea în stradă în România apărând statul de drept şi independenţa justiţiei împotriva iniţiativelor coaliţiei majoritare PSD-ALDE care favorizează infractorii, cu creşterea deficitului bugetar şi măsuri populiste în anul alegerilor prezidenţiale şi cu înrăutăţirea perspectivelor economice la nivel european şi mondial. Se anunţă „furtuna perfectă” în 2019;
- Pentru Uniunea Europeană, căderea guvernului Merkel IV va însemna oprirea oricărei tentative de reformă până la clarificarea noilor opţiuni strategice ale Germaniei, lăsându-l pe preşedintele Macron şi Planul său pentru „refondarea” UE în aer;
- Foarte posibil, noul cancelar de la Berlin va vorbi mai puţin despre integrare europeană şi mai mult despre interesele naţionale ale Germaniei, va fi mai autoritar, mai protecţionist şi mai naţionalist, pentru a concura cu naţionalismul AfD (reacţia este tipică, a se vedea ce s-a întâmplat cu conservatorii britanici care au încercat să blocheze ascensiunea UKIP preluându-le, de fapt, temele) şi va începe redefinirea politicii externe a Germaniei pe alte considerente, ale unilateralismului, forţei economice şi politice şi tranzacţionalismului, în spiritul „erei Trump”;
- Abia atunci vor avea criticii de ieri şi de astăzi ai Angelei Merkel un termen de comparaţie şi o înţelegere mai corectă a situaţiei, dar ar putea fi, desigur, prea târziu. Au prins unii acum curaj în Europa? Se pregătesc grecii şi polonezii să ceară sute de miliarde desăgubiri de război din partea Germaniei? Ridiculizează Orbán Germania şi democraţiile liberale, cochetând cu Rusia şi China? Guvernul Italiei stă pe un munte de datorii şi strigă Italy First? Câtă naivitate! Nu ştiu, săracii, ce poate să urmeze în Europa. Nu numai că nu vor primi de la Berlin niciun euro despăgubiri pentru războiul de acum 80 de ani, dar vor scădea şi fondurile de coeziune ale UE, va apărea şi controlul la frontierele Germaniei, se va închide şi piaţa muncii pentru străini, se vor reduce şi investiţiile străine, iar în cazul unei noi crize a datoriilor Germania nu va mai compensa nimic nimănui, contemplând pe muzică de Bach falimentul de stat al ţărilor respective, după principiul la modă „fiecare pentru el”. Dacă toate lumea vede şi consideră normale naţionalismul şi protecţionismul la lucru în Ungaria, Polonia, Cehia, Grecia, Italia etc., puţini îşi imaginează deocamdată aceste că aceste politici pot fi într-o zi preluate la fel de „legitim” şi de Germania, cu alte mijloace şi cu alte puteri bineînţeles, şi că abia de atunci va începe cu adevărat răul în Europa. Că până acum a fost prea bine.
*
Aş începe cu un mesaj pentru virulenţii critici de ieri şi de astăzi ai Angelei Merkel. Pentru cei care, de la Atena la Varşovia şi de la Roma la Budapesta sau Bucureşti, preluând lozinci facile din surse media de doi bani, cel mai probabil infestate de propaganda rusească, cred şi strigă că „Angela Merkel a distrus Uniunea Europeană” şi „trebuie să plece cât mai repede de la cancelaria Germaniei”. O vorbă veche spune:ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple!Puţină răbdare şi vom vedea cu toţii „schimbarea la faţă” a Germaniei. Peste ani, vom regreta „era Merkel” şi ne vom aminti ce bine (ne)-a fost în deceniile acestea. Atunci când vom vedea la lucru Germania intrată şi ea, în spiritul vremurilor pe care începem să le trăim, într-un fel de „eră Trump”, vom înţelege tentaţia naţionalismului, suveranităţii şi iliberalismului de astăzi în cu totul altă lumină. Pentru că nu numai Donald ştie să spună „America First”, au învăţat şi alţii repede (de la Roma la Budapesta), dar, de ce nu?, poate îşi aminteşte şi Germania ce bine ştia odată să zică, pe limba ei,Germany First…Adică să apară o generaţie de lideri mai tineri, fără memorie istorică, o generaţie care să promită electoral un „Deutschland über alles” actualizat într-o formulă pentru secolul XXI, ale cărei rezultate s-ar putea să nu fie chiar pe placul europenilor.
Desigur, Angela Merkel va pleca din fruntea guvernului de la Berlin, mai repede chiar de 2021.Oricine va veni după ea, va trebui să fie altfel, adică un cancelar mai puţin „european” şi mult „mai german”, pentru a face faţă noilor provocări electorale.Vom vedea cum poate arăta cealaltă faţă a Germaniei, naţionalistă şi protecţionistă, anti-europeană şi iliberală. Căci zilele unei asemenea feţe a Germaniei au mai fost şi se pot oricând întoarce. Ceea ce altora li se pare îngăduit şi firesc (naţionalismul la polonezi, unguri, greci, italieni etc.) se crede că este inacceptabil şi imposibil să reapară în Germania, care ar fi datoare să susţină Proiectul European la nesfârşit şi să fie criticată pentru toate problemele de pe continent, în timp ce o mulţime de politicieni şi guverne naţionale fie fură din banii europeni, fie sunt incompetenţi şi dau vina pe Uniunea Europeană pentru eşecurile lor, fie pur şi simplu se hrănesc politic şi electoral prin critici la adresa Germaniei şi Bruxellesului, pe ideea că „dă bine” şi se obţin mandate în capitalele lor.
Pentru România şi periferia Uniunii Europene, putem anticipa că o schimbare de ton a politicii de la Berlin nu va fi de bun augur.Intrarea Europei într-o nouă eră a naţionalismului şi protecţionismului va reduce contribuţia marilor economii la Proiectul European, va limita drastic mobilitatea oamenilor, va diminua oportunităţile de carieră, studii şi afaceri precum şi deschiderea reciprocă a celor 27 de ţări, pe toate componentele de analiză (piaţa muncii, educaţie, business etc.), va scumpi produsele şi serviciile şi va creşte şi mai mult distanţa între ţările dezvoltate şi cele mai puţin competitive, iar cei puternici vor începe să impună diferite lucruri celor mai slabi, odată ce nivelul politic şi decizional supranaţional de la Bruxelles va pierde din relevanţă, în favoarea guvernelor naţionale. Nici aderarea României la Zona Euro, de exemplu, nu se va mai realiza vreodată, precedentul Greciei fiind cea mai simplă şi confortabilă scuză în acest sens, pentru a ţine nucleul economiilor centrale închis.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
