Începutul meu retoric nu se referă la regimurile simbolico-imaginare al unei „uși” ferecate. Nici nu doresc să construiesc un întreg edificiu argumentativ, retoric despre semnificația libertății sau nu vreau în niciun caz să vă scriu azi despre întrebările fără răspuns pe care le tot adâncesc în mine, așa cum Dante e scufundat în Lethe de către Matilda, ca să dea uitării și ce nu-i de dat.
E vorba de o ușă, o ușă dintr-o fotografie, la care stau și mă holbez de ceva timp, încercând din răsputeri să înțeleg cum stă ea închisă, cum a stat și cum arăta ea deschisă, atunci când peste noi toți s-a prăvălit iadul, cu focul și pucioasa lui blestemată? E vorba despre ușile ferecate ale „Colectivului” despre care mulți am uitat deja prinși în focul destinului individual, despre focul care a pârjolit zeci de tineri și inimile altor sute de apropiați. Nu, n-am fost în Colectiv, deși aș fi putut; nu, n-am știut pe nimeni din Colectiv, deși aș fi putut; nu, n-am avut pe nimeni în Colectiv, cu toate că și asta ar fi fost posibil. Însă, cumva, într-un fel pe care voi încerca să îl explic cât pot de bine pentru a mă justifica, Colectivul face parte din mine. Nu minimalizez niciun moment drama fără cuvinte a celor care au trecut prin Colectiv, tineri morți, arși sau trecuți prin iadul acela sau familii deopotrivă, carora inima le va fumega până la moarte. Dimpotrivă, îmi ipostaziez o situație de confruntare, încerc să mi-o imaginez ca și cum aș fi în fața lor, nu ca și cum aș fi scăpat de acolo, fapt imposibil de făcut, ci ca și cum aș sta față în față cu copiii aceia și cu părinții lor și tot ce îmi pot reprezenta este o imensă rușine. E ca și cum trăiesc un sentiment de vinovăție, de rușine că eu am o viață firească, fără drame, fără suferințe, fără amintiri traumatizante, că am uitat de Colectiv, adică de cei care au murit sau au fost carbonizați fără nicio vină și, MAI ales, că, după trei ani, nimeni nu și-a asumat răspunderea de a face gesturile și pașii suficienți în explicarea dramei imense și în recunoașterea responsabililor. Niciunul dintre cei care aveau responsabilități, înainte, în timpul și după Colectiv, nu au putut să le spună celor rămași: „Mi-e rușine de ce s-a întâmplat la Colectiv! Intru în pământ că ați suferit atât de mult și că eu n-am putut face nimic ca să evit asta!” Știu, e patetic, e simplist, e rudimentar-afectiv, dar eu asta simt, și dacă m-aș putea întâlni cu victimele de la Colectiv, eu asta le-aș spune, cu toate că eu nu am avut nicio cădere directă. Dar asta înseamnă o mare rușine colectivă, căci despre asta este vorba, despre o imensă responsabilitate rușinoasă colectivă, căci există și rușine colectivă asumată individual.
Mă holbez la ușa închisă acum a Colectivului din fotografia (fără autor) găsită pesite-ul realitatea.netși observ în detaliu o micro-realitate, care descrie în fond un micro-univers românesc. Undeva, într-o zonă industrială din anii 80, într-un decor realist-socialist, la capătul unui gang format din clădiri de beton gri, cu geamuri de hală și cu pereți scorojiți sau colorați cu desene graffiti, cu cerul acoperit de eternele cabluri interminabile, văd intrarea de container a Colectivului, spoită în portocaliu, ca o apocalipsă ce se vrea veselă, dar care anunță și amintește o dramă de nedescris. Pentru mine, aceasta este intrarea în România, doar intrarea. Ușa de container a Colectivului este pentru mine imaginea unei intrări într-o dramă mai mare, care este cea a României de zeci de ani și care de-abia după Colectiv a început să se vadă mai bine. Nu cred că este o chestiune de actualitate politică și nici nu merită redus totul la politică, ci ar trebui să proiectez la un nivel mai mare această ușă închisă, adică la un fel de abandon al nostru, al fiecăruia, ce ne-am lăsat purtați de răul cel mai mic, de „merge și așa”, de compromisul cu cei din jur, cu aproapele nostru, de compromisul cu noi înșine, neluându-ne în seamă, neavând încredere, trântind ușa în speranța că totul va trece, că timpul le va rezolva pe toate. Da, politicienii sunt fantomele noastre care se plimbă în spatele ușii zăvorâte, consumându-ne, au fost și sunt proiecțiile masei critice căreia ne-am supus în spirit democratic, care se bucură ascuns că nu li s-a întâmplat lor nimic, neștiind că ei ard mocnit, că sunt aproape de a fi carbonizați fără să știe, anesteziați prin alimentarea permanentă a egoismului și indiferenței. Nu e un cancer exclusiv românesc dar parcă aici a produs cele mai multe victime. Atunci când spun unui străin că România traversează o criză profundă a sărăciei, subculturii, educației, migrației, lipsei valorilor în funcții reprezentative, adică a mediocrității și tiraniei clasei politice, cu rare excepții, mă întreabă: „Este o țară sigură?”, adică nu riscă el nimic, reducând totul la potențialitatea dramei sale și la riscurile la care s-ar expune dacă ar vizita România? Este o pragmatică individuală, nicidecum una sistemică, adică a securității imediate, personale. Nu e neapărat nefiresc. Este însă nefiresc firescul și banalizarea răului, adică a anomaliei, a absurdului social care devine banalitate a cotidianului. Am fost reduși la un soi de schizofrenică banalitate a existenței, între firescul anomaliei sociale, și salvarea individuală. Experimentul social care a avut rezultat în România este acesta, privit prin ochii unei largi alegorii colective, unde răul în formele sale subiacente, precum corupție, minciună, trădare, amânare și chiar uitare, a devenit banal, coexistent vieții noastre cotidiene. Acceptabilitate, indiferență, tragism retoric, pasivitate, blazare, individualism… Avem iluzia că extirpăm răul social fără urmări din viața noastră privată, care este în fond o extensie a celei sociale sau invers.
Spectacolul dramatic pe care îl văd în spatele ușii zăvorâte a Colectivului, numit extins „România”, are partea lui de dramă ascunsă, mascată în spatele unor aparențe coafate bine, spoite precum ușa clubului. Este drama copiilor fără nicio șansă la educație din vina unui sistem prăbușit moralemente, a satului românesc care nu are viitor fiindcă tinerii au migrat din cauze economice, a orașelor acoperite de gunoaie, poluate și unde singurele refugii de iluzorie libertate au devenit mallurile și TV-urile, a fracturilor sociale iremediabile între tineri corporatiști închiși în „open space-uri” care oferă iluzia libertății ca autonomie și muncitori care stau robotizați ziua întreagă „la bandă”, a bătrânilor care trăiesc drama abandonului și a lipsei unui tratament medical, a oamenilor care nu au nicio perspectivă economică decentă sau a celor care mor cu zile în spitale lispite de condiții minime, adică o dramă a lipsei de demnitate. În spatele ușilor ferecate ale României colective prea mulți oameni care nu au reușit să fugă încă trăiesc nedemn, fără nicio perspectivă de a fi salvați. Plutește peste ei umbra unei morți salvatoare, în aceast tablou de gang spoit și sordid.
Știu, textul meu e o lamentație patetică, lacrimogenă, contra-productivă, și aceasta specific românească, însă nicicum nerealistă. E o solidaritate a abandonului care mă rușinează în România. Aproape nimeni în jurul meu, printre apropiații mei, nu sunt părtași la drama colectivă a României, adică nu-și asumă compromisul imoralității publice, a lipsei de demnitate a celor din imediata lor apropiere. Cu toate acestea, suntem responsabili de această dramă colectivă din care ieșim cu toții învinși fiindcă suntem victimele inconștiente ale aceluiași gen de imoralitate. Putem trăi demn între pereții camerei noastre, dar colectivul mai mare ne va distruge mai devreme sau mai târziu pentru că el face parte din ființa noastră, el e în noi și nu va putea fi extirpat.
Soluțiile? Soluția?
Nu cred în soluții colective, ci doar în una individuală. O știu bine și nici măcar nu trebuie să fie argumentată, căci nu e o soluție practică, la care de altfel nu mă pricep. Este o soluție unică, ce ține de opțiunea personală de a alege mereu calea cea mai grea, nicicând calea cea ușoară. Nu este vorba despre egoism, narcisism sau despre a fugi de opțiunea implicării. Este soluția grea de a refuza statutul de învins și de a încerca cu orice preț să deschid ușa zăvorâtă prea bine, adică de a face totul ca și cum ar fi ultimul lucru înainte de ultima suflare. N-am reușit aproape niciodată să o fac, nu m-am salvat de nimic și totuși. Mi-e teribil de rușine față de oamenii care au fost arși în Colectiv, față de părinții care și-au pierdut copiii în Colectiv pentru că societatea mea colectivă nu le-a oferit încă, nici măcar după trei ani, niciun răspuns la drama lor, ca să încerce măcar să le redea, dacă nu demnitatea ucisă, măcar o speranță că suferința lor n-a fost în zadar, deși azi îmi pare că a fost. De-aș avea puterea le-aș umple mâinile de lacrimi cerându-le iertare pentru cei ce nu au demnitatea, moralitatea sau știința să le-o ceară și pentru vina pe care o resimt, fără a avea direct legătură cu Colectivul. Vina nu este întotdeauna directă, ci ea este la capătul lung, aproape imperceptibil al unui interminabil lanț de compromisuri mai mari sau mai mici, dacă există o ierarhizare.
Toți suntem la capătul gangului care dă în ușa de container portocaliu. E zăvorâtă bine și înăuntru de-abia mai respiră milioane de români. „Scapă cine poate!” nu ne mai folosește la nimic, atunci când de ușa pe care scrie România nu vei putea scăpa în realitate niciodată. E nevoie de ceva mult mai mare, mult mai profund, care ar trebui să înceapă totuși simplu, cu adevărul.
Citeste intreg articolul si comenteaza pecontributors.ro
