Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

”Să vezi un om, să-i auzi vocea și să încerci să-i înțelegi sufletul.” Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu (VIDEO)

de Lucian Popescu     Contributors.ro
Luni, 15 octombrie 2018, 14:14 Actualitate | Opinii


Catalin Dorian Florescu
Foto: Hotnews
Barbatul care aduce fericirea, scris de  Cătălin Dorian Florescu, este un roman atat de bun, încât nu cred sa existe altă rețetă de a-l fi scris decat aceea a unui sacrificiu de sine, o renunțare la eul și la gandirea de autor și rămânerea în postura unui observator. Nu un observator pasiv, ci unul viu, care trăiește in interiorul poveștilor sale și care descrie fapte, locuri, timpuri și personaje perfect autentice. Iar daca personajele nu sunt înregistrate oficial în realitatea noastră simplă și banală, cea în care traim de obicei, asta nu le scade cu nimic autenticitatea.

Modul meu de a scrie nu vine dintr-o pasivitate, nu va veni niciodată dintr-o orbire față de lume, dintr-o lipsă de emoții, dintr-o lipsă de empatie. Din contra, este lupta pentru mine însumi, pentru a rămâne viu, și a ieși pe stradă și a vedea suferința umană sau frumusețea umană, un copil sau un cerșetor. Unui om în vârstă, care a lucrat o viață, îi vâd zbârciturile mâinii, ale pielii, feței, corpul transformat de muncă. – Cătălin Dorian Florescu

Romanul Bărbatul care aduce fericirea a apărut în 2016 la editura C.H. Beck din Munchen și în 2018 la editura Humanitas, în traducerea Marianei  Bărbulescu.

Cumpara romanul cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

__________________________

După ce am citit romanul dvs. mi-am pus întrebarea, cum creați această magie, cum de reușiți povești atât de captivante? Spuneați că nu folosiți tehnici de scriitură, dar cred că vă folosiți de un fel de operațiuni magice. Și, mai întâi, cred că e vorba de a crea autenticitate în scrierile dvs. Nu vreți ca povestirile  să fie doar coerente, să fie doar verosimile, ci să fie și autentice. Așa că, în scrierile dvs, geografia este întotdeauna de o mare precizie. Dacă mă duc la New York cred că pot să mă iau după romanul dvs și să mă orientez acolo…

Cu toate că New Yorkul s-a transformat mult. Romanul Bărbatul care aduce fericirea începe cu o sută de ani în urmă. Iar New York-ul este cunoscut pentru faptul că se transformă în continuu. Chiar oamenii care au copilărit acolo uneori nu mai recunosc peisajul, pentru că pământul e scump și se construiește enorm de mult. De fapt, există un loc pe care l-ați mai recunoaște, este ghetto-ul emigranților, locul unde începe povestea, la 1 ianuarie 1899. În acest ghetto locuiau sute de mii de emigranți europeni, plecați din Europa din cauza foametei sau pentru că erau urmăriți, cum ar fi evreii din Rusia – pogroamele, foametea – irlandezii, italienii. Ei stăteau în acel ghetto care astăzi se cheamă cartierul Lowery Side și unde acum locuiesc foarte mulți artiști, pentru că prețurile sunt încă oarecum acceptabile. Acest loc l-ați recunoaște, pentru că încă mai există acele clădiri, blocuri de 3-4-5 etaje, în care erau băgați toți – trăiau în camere îmbâcsite și mureau, și se iubeau, aduceau copii pe lume, lucrau în acele apartamente. Acest loc s-ar mai putea recunoaște.

Scriitorul Julian Barnes povestea că atunci când s-a angajat la revista New Yorker, existau niște editori care îi verificau cu acribie faptele din articolele pe care le scria. Într-unul dintre articolele sale povestea un vis, în care un unchi al lui îi vorbea, iar editorii i-au verificat până și visul, dacă chiar putea să aibă visul acela, dacă unchiul a existat…

Pentru mine a scrie acest roman a înseamnat să descriu o epocă și să descriu eroii romanului – copii ai timpurilor lor – oameni facând tot ce e posibil ca să supraviețuiască. Unii devin eroi, și merg spre bine, alții devin ticăloși și fac rău. Este o decizie a mea, proprie, o responsabilitate. Eu doar descriu într-un roman, am încredere în descriere, nu pretind ceva. Acest roman începe cu un băiat – el, mai târziu, va fi bunicul protagonistului, cel ce povestește – care se află la 1 ianuarie 1899, pe un frig crâncen, în portul din New York. Pentru a descrie această scenă trebuia să-mi dau seama care era culisa vieții sale. Cum trăia în ghetto? Și am mers atât de departe încât am vrut să aflu cum era vremea la 1 ianuarie 1899. Poate fi văzut ca un surplus sau nu, pe mine m-a ajutat. Există date meteorologice pe Internet care merg până prin 1870, în ceea ce privește coasta de est a Americii, dar și New York-ul. Lipseau însă aceste luni de care vorbesc, nu existau în datele de pe internet. Am intrat în contact cu meteorologi din New York, dar nici ei nu au găsit cum era și a trebuit să devin membru pe site-ul New York Times. Am plătit suma de bani și am găsit un articol de pe 1 ianuarie 1899. Marea deschidere a romanului e scena cu acest băiat în portul din New York, de pe East River – sunt două râuri, Hudson și East River. El se uită cum nava orașului New York scoate morții din ghettoul înghețat. Am găsit in New York Times un articol în care se descria cum era vremea cu o zi înainte, de Revelion. Venise un vânt puternic, un viscol și o zăpadă imensă, care acoperise străzile și avenue-urile orașului New York. Am știut atunci că scena de intrare în roman sau de deschidere, uvertura, este albă. Este frig, este ger, iar acel băiat este amenințat, pentru că în ghettou se murea de toate, de tuberculoză, de holeră – apa, laptele erau contaminate – de foamete, de violență. Știam că acel băiat care stă acolo – un băiat de pe stradă, care vinde ziare – este amenințat, nu de toate aceste lucruri, ci, pur și simplu, de vreme, de frig. Uitându-se spre nava unde sunt duși copiii morți, copii de vârsta lui, decide că el nu va ajunge niciodată pe acea navă și va face totul, chiar și lucrurile cele mai groaznice pentru a nu ajunge pe acea navă. Aceasta a fost ca o deschidere la șah scena inițială. Pentru această scenă am vrut să aflu cum a fost vremea, pentru că la New York poate fi și cald în ianuarie.

Sunt două locuri în care se desfășoară acțiunea în prima jumătate a romanului, New York și zona brațelor Dunării. Și-n amândouă râurile – la New York e East River, la Sulina e Dunărea – sunt un fel de apă a Sâmbetei, sunt ape impure,  își poartă morții. E o simetrie…

Într-adevăr, avem câteva paralelisme printre care și acesta al râului, al fluviului de care vorbiți. Sunt două râuri, dar râurile aduc și viață, permit oamenilor să se hrănească, îi spală, le permit oamenilor, de sute de ani, să facă comerț. Și-n același timp aveți dreptate, da, duc și impurități. Deci este, într-un fel, pentru mine, si un roman al râurilor, al apei, care este benefică sau malefică, depinde cum vedem. În miturile antichității, râul despărțea tarâmul celor vii de tărâmul celor morți și treceai dincolo cu barca, acolo unde, după aceea, erai pierdut în tărâmul morților. Râul poate să unifice, dar poate să și despartă, desigur. Așa cum și Dunărea era o graniță, atunci.

În toate romanele dvs, aveți tema dezrădăcinării, a căutării identității, a imigrantului în căutarea de sine.  Dar, parcă în romanul acesta tema e dusă și mai departe, bunicul lui Ray chiar nu știe cine e și își asumă orice identitate i se propune de catre destin.

Da, aveți dreptate, acest băiat, care e ceea ce americanii spun street wise, are înțelepciunea străzii, va supraviețui la totul, la orice frig, la orice foamete. Este un oportunist, el nu știe de unde vine din Europa, fiind in ghetto îi cunoaște pe italieni, îi cunoaște pe evreii din Galicia și Rusia și știe idiș, îi cunoaște pe irlandezi și știe engleza irlandezilor. Își improvizează viața, trebuie să supraviețuiască, trebuie să mănânce. Când o mamă irlandeză îi dă de mâncare, spune că se numește Paddy și-i povestește exact ce vrea ea să audă, viața lui în Irlanda. Și când o altă mamă e italiancă, spune că se cheamă Pasquale, și își povestește viața în Italia. E un emigrant gol, dezgolit de totul, oportunist, așa cum și eu, și tatăl, și mama mea am fost, într-un fel, oportuniști, când în 1982, trecând din Italia spre Germania cu mașina noastră, o Dacia amărâtă, încărcată cu vârf, am dormit o noapte în Zürich și am hotărât să rămânen acolo. E acel oportunism al emigrantului care-și caută un loc unde să poată trăi în siguranță, ceea ce pentru mine înseamnă și-n demnitate, și am rămas acolo. Povestea de dragoste cu Elveția, cu al doilea acasă se creează după aceea, prin implicarea în viață, în societate, prin faptul că societatea te acceptă și-ți deschide brațele, ceea ce s-a întâmplat cu mine în Elveția. Mi-am creat un al doilea acasă. Așa si el, trebuie să trăiască acolo unde este și să aibă grijă, fără să știe de unde vine. El spune la un moment dat: poate că am căzut de pe lună. Nu are nici tată, nici mamă. Prin toate romanele mele este acest fir roșu, într-adevăr. Nu l-am creat ca tehnică, ci se creează atunci când rămâi foarte aproape de tine și față de tema vieții tale.

Primul meu roman s-a chemat Vremea minunilor și povestea despre un tată, o mamă și fiul – tatăl meu, mama mea și eu – plecând din România spre o viață mai bună. O odisee a tatălui cu fiul, în ’76. Tatăl meu și cu mine am ajuns la Roma, de acolo la New York. Tatăl meu și-a dat seama că visul american nu va deveni realitate pentru el, am trăit într-un Brooklyn urât, violent, murdar, și a plecat cu mine înapoi în spatele Cortinei de fier. Ne găseam în ‘77, cu o lună inainte de cutremurul cel mare, din nou, în fața ușii de la blocul de pe strada Gării din Timișoara și sunam la ușa mamei care a deschis ușa și a rămas perplexă. A doua oară, cu cinci ani mai târziu, am plecat toți trei și am rămas în Elveția. Motivul nostru era boala mea, singurul care mai putea să te ajute să ieși din totalitarism.

Descriu în aceast prim roman, dorința unei familii mici, un nucleu de societate, de a duce o viață mai bună – este întotdeauna vorba de o viață mai demnă – să nu-ți fie frică și să nu-ți fie foame, cele două mari dimensiuni existențiale, care de fapt țin lumea în mișcare și-n ziua de astăzi. După acest roman, am avut acest cordon roșu prin toate cărțile mele, Zaira, Maseurul orb, Iacob se hotărăște să iubească. Eroii mei, sau omul în general, sunt periclitați, fac parte dintr-o specie periclitată. Întotdeauna vine o catastrofă, o foamete. În Iacob se hotărăște să iubească vine Armata Roșie, trece prin Banat spre Berlin, și-i ia pe toți nemții, inclusiv pe Iacob – cel care se hotărăște să iubească și nu să urască – și vrea să-l deporteze, dar el supraviețuiește, pentru că are această capacitate să iubească și este iubit de alții care-l ascund. Maseurul orb este un personaj incredibil de lângă Arad care avea o bibliotecă de 30000 de cărți și, fiind orb, le citise pe toate cu ajutorul oamenilor. În cele din urmă este vorba de reziliența umană, de capacitatea de a rezista și de a supraviețui, în pofida primejdiilor și de a crea civilizație. Iacob se hotărăște să iubească, Iacob beschliesst zu lieben ar fi în germană, arată cum a venit cu 300 de ani în urmă familia lui Iacob, în câmpia bănățeană, venind din Alsacia și Lorena, marea emigrație spre est atunci, în căutarea unui pământ unde să-și poate face o casă, să poată face un sat. Au venit pe Dunăre, dacă nu mureau în Dunăre, mureau în câmpia bănățeană pentru că existau multe boli atunci. Ei, acești oameni din vestul Europei au ajuns acolo și au creat acele sate care se găsesc și astăzi în jurul Timișoarei, pentru că proiectarea fericirii se găsea spre est și nu spre vest, ca acum. Si acest lucru îl descriu prin familia lui Iacob, pe o perioada de 300 de ani. E vorba de reziliență, de căutarea acelui loc în care să trăiești în siguranță, cu toate că eroii mei, desigur, cum au găsit acel loc, cum îl pierd iară. Este foarte greu să-l ții pentru mult timp și trebuie să ți-l construiești tot timpul, aproape zinic, și să lupți pentru el. Că este o luptă politică, că este economică, că este una socială, că e vorba de prieteni sau de literatura pe care vrei s-o faci ca să nu amuțești în emigrație, că vrei să fii un om politic, să te dedici politicii – nu mă refer la politician, mă refer la faptul de a gândi politic și a te implica în viața socială – e egal. Importantă e acea reziliență de a spune că am o demnitate și vreau să creez ceva.

Ați scris un prim articol dintr-un șir de articole despre București, pe site-ul Deutsche Welle, în care spuneți: „Ca-n vremurile totalitarismului, Bucureștiul este pe punctul de a se transforma în fantomă, în anumite zone. Durerile fantomă sunt tot mai acut rersimțite”. Și-n articolul acesta vedeți Bucureștiul lipsit de memorie, un oraș trecut printr-o ruptură care și-a pierdut identitatea, ca un fel de emigrant.

Aveți dreptate, nu m-am gândit la această chestie, Bucureștiul ca un fel de emigrant în propria țară, de fapt. Ca să știe cei care ne ascultă și ne văd despre ce este vorba: am venit anul trecut cu o bursă la București, aveam o temă, o idee, dar putea să se întâmple oriunde altundeva în țară. Aveam nevoie de o casă, de o stradă. Munca de cercetare la Bărbatul care aduce fericirea, muncă care e esențială pentru mine, aici, în București, a ținut doi ani jumate. Când intri în viață și începi să cauți, să fii curios și să pui întrebări, să vorbești cu oamenii și să te uiți de jur împrejur, minunându-te că ceea ce vezi există, este posibil, vezi frumusețea și urâciunea în același timp. Nu fac judecăți, nu spun cât e de groaznic sau nu, ci adun, adun, ca o prismă care are multe fețe prin care se vede realitatea. Ajungând la București, vâzând o anumită stradă, nu voi spune care, dintr-o anumită piață, mi-am dat seama că voi scrie aici despre București, ca voi scrie un roman. Acțiunea mea o voi muta aici.

Eu fiind timișorean, bănățean, Bucureștiul pentru mine era un loc agasant. Luam mașina și plecam prin țară, până anul trecut. Începând de anul trecut am o relație foarte intimă cu Bucureștiul, fără să-l iubesc neapărat, dar știu atât de multe lucruri pentru că am citit, i-am cutreierat străzile, ceea ce am făcut și-n New York pentru Bărbatul care aduce fericirea. Văd Bucureștiul ca foarte contradictoriu, are părți intime, frumoase, ascunse în spatele blocurilor, are zone încă puțin pătate, dar are și partea cealaltă. Uneori sunt una lîngă alta și atunci te doare într-adevăr sufletul. Are părți care se transformă în fantome, case care cad, nu mai sunt decât puțini ani ca să le salvezi, cartiere care au dispărut, știm foarte bine, Uranus, Mihai Vodă, distruse de totalitarism, de voința unei singure persoane, biserici dispărute unde au rămas goluri. Biserica Enei, așa cred că se cheamă, cea din spate de la Arhitectură, a fost distrusă în 77, a fost trasă jos noaptea, cu lanțuri, există trei fotografii făcute noaptea, unde acum e numai un gol. E un cazinou, un grup de copaci. Apoi, cimitire mutate, sate dispărute. Am aflat toate aceste lucruri și da, văd Bucureștiul așa, ca o parte care dispare, ca o parte care se transformă într-un mod haotic care nu este frumos și o parte care încă, încă, ca reziliența omului, încearcă mai departe, să existe, să se opună distrugerii.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro


















322 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version