Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Selfize se auto. Despre desființarea filologiei clasice de la Iași

de Alexander Baumgarten     Contributors.ro
Vineri, 12 octombrie 2018, 18:12 Actualitate | Opinii


Alexander Baumgarten
Foto: Arhiva personala
Vestea pe care a comunicat-o societății noastre domnul profesor Codrin Liviu Cuțitaru prin articolul domniei sale din Monitorul de Iași (consultabil aici) a năucit și a stârnit suficientă revoltă ca să mai fie necesar să însoțim o reacție deja comună cu un simplu asentiment. E vorba de faptul că la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a fost decisă intrarea în lichidare a secției de limbi clasice. Urmarea ar fi faptul că la această universitate, în cel mult trei ani academici, predarea limbii latine și a limbii grecești vechi va înceta. Pentru că această universitate este una dintre cele mai mari și mai de prestigiu instituții de învățământ superior din România, alături de Universitatea din București, de cea din Cluj și de cea din Timișoara, care încă predau aceste studii, și pentru că, după știința mea, nu mai există alte universități care să predea sub forma unei specializări autonome aceste discipline, reiese în mod consecvent că vor rămâne în România doar trei centre unde filologia clasică supraviețuiește.

Simplul protest împotriva unui asemenea fapt nu este suficient și nici nu mai este, cred, foarte important să protestăm, de vreme ce decizia a fost asumată. A protesta împotriva unei asemenea măsuri în sens simplu înseamnă a formula o expresie nostalgică asupra vremurilor în care predarea acestor discipline în universitățile României avusese o anumită importanță în construcția noastră identitară și, eventual, înseamnă a remarca, cinic și pe bună dreptate, coincidența acestei măsuri cu centenarul statului căruia îi rezervăm impozitele muncii noastre. Din acest motiv, nu îmi propun să protestez, ci cred că este mult mai util pentru nivelul discuției publice asupra importanței acestor studii să propun și să argumentez o serie de teze asupra valorii filologiei clasice în construcția noastră spirituală și să pun în evidență consecințele care vor urma din restrângerea unor asemenea studii. Pentru aceasta, primul pas ar fi să încadrez evenimentul, al doilea – să îl judec din perspectiva încadrării lui, al treilea să enumăr consecințele amintite. În al patrulea rând, vreau să transform o amintire într-o adresare colegială celor care au decis suprimarea la Iași a acestor studii.

1. Încadrarea. Guvernele noastre din ultimii 30 de ani au luptat metodic împotriva limbilor clasice. Primul pas a fost eliminarea acestor limbi, din rațiuni de economie financiară și posesie tribală asupra planurilor de învățământ, de la secțiile colaterale celor de filologie clasică din universități. Juriștii, biologii, istoricii, filosofii și teologii au asumat ignorarea acestor surse și instrumente ale științelor lor în perioada anilor 1990-2000, pentru ca mulți dintre ei să le reinventeze pe cont propriu atât cât au putut, cu absolvenți cu dublă specializare, în propriile secții și facultăți. Apoi, intervențiile miniștrilor învățământului au lovit treptat aceste discipline, prin restrângerea drastică a orelor preuniversitare cu acest profil, apoi prin neîncrederea tot mai mare manifestată față de secțiile universitare care pregăteau profesori de latină și de greacă, incriminate de minister că au studenți puțini și sunt nerentabile financiar. Acuza este un sofism, deoarece scăderea orelor de profil din nivelul preuniversitar este cauza principală a scăderii atractivității acestor secții. Apoi, refuzul constant al ministerului sau tergiversarea indefinită și pervertirea ideii de ierarhizare a universităților a împiedicat și mai mult valorizarea acestui domeniu, predat numai în universitățile de anvergură și tradiție ale României. Toate aceste măsuri au loc într-un context european și american care contrazice total această direcție: fenomenul restrângerii studiului filologiei clasice în România este un caz atipic și straniu față de constanta preocupare a liceelor și universităților cu un nivel decent de civilizație și de reflecție matură asupra efectelor negative ale masificării învățământului pentru păstrarea riguroasă a acestor studii.
Să lărgim însă contextul. România ultimelor trei secole a înregistrat preocupări față de predarea în particular a limbii latine dintr-un motiv la fel de atipic ca și atitudinea contemporanilor noștri: am promovat limba latină ca să alimentăm o identitate națională revendicată între popoarele latine. E un caz particular de instrumentalizare, benefic și important, dar care nu poate fi transformat în invocare a unui motiv valabil universal de studiere a limbii latine. Sigur că merită să studiem latina ca să aflăm ce limbă vorbim și să înțelegem (întrucâtva!) „cine suntem”, dar nu în primul rând. Să lărgim contextul mai departe. Ultimii patru sute de ani ai Europei au însemnat o despărțire lentă de limba latină, cu accelerații diferite ale diferitelor științe, și înlocuirea ei cu vernacularele. Acest fenomen poate fi încadrat în unul mai general, pe care îl numim „modernitate”, și despre care știm că și-a construit o identitate zugrăvind în culori sinistre și acoperind cu ocară cei o mie de ani precedenți, pe care i-a numit „Ev mediu” și i-a evocat cel mai adesea drept ceva tenebros. Știm astăzi destul de bine că această optică este una profund nedreaptă, și că redescoperirea culturii (latine, grecești, arabe, iudaice) a acelei epoci poate însemna o rejudecare a modernității noastre, și mai ales că această rejudecare poate fi una culturală, dar și surprinzător de geopolitică (aș spune, din această perspectivă, că o bună înțelegere a contribuției latinilor și arabilor la universitățile medievale poate da motive suficiente pentru a înțelege mai corect și mai profund invazia în Europa a Asiei Mici). Dar, dacă judecarea modernității potrivit modului în care ea își reprezintă Evul Mediu trece și prin înțelegerea treptatei separări a modernității față de latinitate și dacă unii europeni (de pildă, noi) procedăm în completă neorânduială în această atitudine blocată deja în universități civilizate, reiese o concluzie simplă: că mefiența față de limbile clasice arată incapacitatea civilizației românești de a asimila și de a depăși modernitatea, în timp ce alte zone ale acestei Europe moderne cultivă cel puțin instinctul acestei asimilări și depășiri păstrându-și atenția trează asupra filologiei clasice.

2. Cu aceasta am trecut deja la formularea tezei mele principale: că pot înțelege despărțirea noastră de limbile clasice ca pe o dovadă a incapacității României de a parcurge și de a depăși critic cultura modernă. Există un aspect particular al acestei teze. Când modernitatea europeană a privit spre limba latină, ea a păstrat din valorificarea ei numai aspectul ei clasic: adică, latina a rămas o vreme importantă – de pildă pentru umaniști și renascentiști – dar numai pentru faptul că invoca antichitatea romană, iar gramaticienii puteau da drept rigoare a limbii latine ablativele instrumentale cu rol de complement instrumental sau indirect folosind pasaje din opera lui Caesar. Și noi ne-o reprezentăm cel mai adesea astăzi așa. După părerea mea, însă, când discutăm raportul dintre, pe de o parte, nașterea și identitatea lumii moderne și, pe de altă parte, limba latină, avem în vedere mai ales această dimensiune antichizantă. În schimb, motivul negării treptate a limbii latine în lumea modernă nu a fost antichitatea, ci paradigma științei medievale de expresie universitară și latină pe care lumea modernă făcea efortul să o depășească pentru a se putea mândri cu o diferență specifică și, prin urmare, o identitate proprie. De aici ar rezulta o idee foarte simplă: că destinul secțiilor de filologie clasică poate fi înțeles pentru secolul XXI și în România, și oriunde într-o universitate dedicată cu adevărat studiului (și nu politicii sau chiverniselii provinciale) în funcție de modul în care identitatea lumii moderne ajunge la o conștiință de sine suficientă pentru a se împăca cu strămoșul ei proxim, adică cu știința și limba universităților medievale. Aceasta înseamnă, desigur, a înțelege că idei precum raportul nemediat dintre suflet și transcendent, echivalarea oricărui bun sub aspectul unui preț, acceptarea în antropologie a universului infinit și omogen, negarea existenței unui principiu ierarhic de ordonare a realității, apelul la hermeneutica surselor (nu doar sacre) în modul unei metode universale de înțelegere a sensului culturii sunt idei tipic moderne ale căror premise și mai ales alternative au fost gândite în Evul mediu (latin, dar cu rădăcini și alternative grecești, ebraice și arabe). Și încă și mai simplu: când vom simți nevoia rediscutării critice a acestor idei, vom vota bucuroși revenirea limbilor clasice în universitățile care acum le alungă.
Este destul de firesc ca cititorii articolului meu să bombăne nemulțumiți, sperând de la mine o apologie a limbii latine lipsită de elucubrațiile de mai sus. Le reamintesc politicos și cu un zâmbet cald că termenul însuși de elucubratio a avut un sens foarte decent și firesc în universitățile Evului Mediu târziu, până chiar spre epoca Luminilor, când el a însemnat „iluminare, clarificare” și a denumit un gen academic al dizertațiilor doctorale. El a căzut, desigur, în derizoriu abia când nici instituția organizatoare a elucubrațiilor nu a mai fost receptată potrivit intenției sale originare. La rândul meu, prefer aceste elucubrații dintr-un motiv simplu: sunt convins că lumina intelectului este cu atât mai clară, cu cât gradul de universalitate al desemnării cauzelor este mai înalt, deoarece (știm) orice cauză primă este mai influentă asupra cauzatului său decât o cauză universală secundă. De aceea, nu identific cauza prigonirii limbilor clasice din România nici în slaba noastră simțire identitară, nici în măreția unei limbi antice, ci prefer să o raportez la cel mai universal nivel pe care îl pot imagina în acest caz, adică parcursul sinuos al civilizației Europene prin ceea ce numim „modernitate”. O asemenea perspectivă ar putea să ne oblige chiar să înțelegem că între ritmul construirii autostrăzilor din România (aproape identic cursului Rhonului, care incredibili lenitate influit, cum spunea Caesar) și această constantă prigoană la adresa filologiei clasice există legături subterane, dar ferme, pe care o gândire atentă le-ar putea asocia și cu altele, precum lipsa de apetit în construcția unui stat de drept, uriașul sofism recent al intenției de schimbare a constituției (unde trecerea unui principiu al tradiției – existent și cultivabil inerent în morală – spre domeniul politicii secularizează și mai mult viața noastră modernă distrugând fundamentele ei tradiționale, în loc să pună la adăpost tradiția însăși, cum părea să ne inducă în eroare chemarea la vot), sau lupta recentă a ministeriaților contra marilor universități din România, porniți să slăbească energia urcării în clasamentele internaționale ale acestora.

3. Aceasta este judecata mea. Poate greșesc, propunând genuri ultime de încadrare ale unui fenomen mult mai meschin și mai îngust, legat de o simplă măsură temporară. Oricare ar fi însă încadrarea corectă, oricât de puțin am avea dreptul să apelăm o filosofie a istoriei pentru a înțelege un fenomen, consecințele pot fi totuși gândite și ele rămân aceleași. A scoate afară din universități latina și greacă poate conduce la: a) formarea unor generații de intelectuali care sunt expuși indefinit confuziilor mentale, deoarece limbile modernității sunt rezultatul cunoscut al unui infinit număr de glisări, imprecizii, confuzii, metaforizări și ridiculizări ale unor concepte denumite clar și univoc în limbile originare în care s-au născut. La limită, degradarea înțelegerii structurilor exprimării conceptuale originate în limbile clasice poate nimici capacitatea studenților noștri de a exprima propoziții cu subordonate până la nivelul unei exprimări bazate preponderent pe emoticoane; b) crearea unor cercetători în toate domeniile unde limbile clasice au vreo importanță care vor fi complet inapți în a-și concura colegii care au absolvit universități ce au păstrat aceste discipline. Vom cere inutil de la acești intelectuali pregătiți superficial să publice în locuri consacrate internațional ale științei, pentru că ei nu vor avea adâncimea necesară a înțelegerii și gândirii; c) cantonarea României, din punctul de vedere al educației, într-o etapă de imposibilitate de depășire a unui mimetism strâmb și autocontradictoriu a tot ce se petrece în universitățile din fluxul principal al cunoașterii internaționale; d) imposibilitatea generațiilor următoare de intelectuali absolvenți ai universităților care au prigonit limbile clasice de a avea acces la sursele comune culturii din care se revendică. Adică, atunci când colegii lor scandinavi vor scanda corect pe Horațiu, ei vor trăi scandalul neputinței de a-l mai citi corect, potrivit surselor literare, pe Văcărescu. e) nu e nimic apocaliptic, totuși, aici. Averroes credea că dispariția culturii reflexive într-o parte locuită a pământului nu este o catastrofă, ci mișcările cerului generează în mod spontan apariția ei în altă parte, lăsând sporadic supraviețuitori. Tradusă în termenii veștii de la Iași, ideea lui Averroes înseamnă: dacă totuși decidenții nu vor merge până la capăt, adică să elimine și din biblioteci manualele de limbi clasice și întreaga literatură aferentă, în mod natural ele vor reveni într-o altă generație fără prea mult scandal, prin firescul naturii cercetătoare a omului. Așadar, deocamdata vom păstra studiul declinărilor și a bunei înțelegeri a textelor clasice, patristice și medievale în celelalte mari universități ale României și, la nevoie, ne vom retrage între salcâmi (din lemnul cărora ne putem deja face o corabie) și le vom transmite sub forma unor școli private și, din acest motiv, probabil foarte atractive.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



















1433 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version