Ibisul sacru african și prima testare a evoluției

de Constantin Crânganu     Contributors.ro
Vineri, 12 octombrie 2018, 11:23 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews
Georges Cuvier (1769 – 1832) este considerat părintele fondator al paleontologiei, un geniu printre genii: a fost primul care a impus și a dovedit extincția speciilor produsă de catastrofe, o idee respinsă mai târziu de Darwin, dar dovedită fără niciun dubiu de familia Alvarez în 1980[1]; a descoperit că Mezozoicul a fost era reptilelor;  a numit mastodontul; a numit fosila Pterodactylus și a recunoscut-o ca reprezentând o reptilă zburătoare; a identificat corect mosasaurul ca fiind o șopârlă acvatică gigantică; a fost printre primii geologi care au folosit fosilele pentru corelarea faunistică a rocilor; a identificat corect scheletul unui animal ciudat din Peru ca reprezentând un leneș (animal), dar nu unul care trăiește prin arbori, ci leneșul de sol (ground sloth), dispărut din America acum 10,000 de ani.

Când Cuvier a murit, în 1832, tânărul Darwin era la bordul vasului Beagle, navigând către America de Sud. „Originea speciilor” urma să apară peste 27 ani. Dar asta nu înseamnă că ideea evoluției nu plutea în aerul intelectual al epocii pre-darwiniene. Un recent eseu, publicat de cercetători din Australia și Noua Zeelandă, aduce în lumină prima testare a ideii evoluționiste în cadrul unei dezbateri faimoase între Georges Cuvier și Jean-Baptiste Lamarck, care avut loc în 1802 în fața membrilor Academiei Franceze.[2]

Ce s-a întâmplat?

În 1798, armata franceză, condusă de Napoleon Bonaparte, a invadat Egiptul și a rămas acolo până în 1801. Timp de trei ani, francezii au „colectat” și trimis în Franța multe obiecte culturale și de istorie naturală, inclusiv Rosetta Stone, care-i va permite lui Champollion să descifreze hieroglifele egiptene (Ironic, piatra va fi confiscată de armata britanică după capitularea franceză de la Alexandria și transportată la Londra în 1802, unde se găsește și în prezent).

Printre prăzile de război ajunse în Franța,  mumiile s-au bucurat de un interes public deosebit. Pe lângă cele umane, au fost trimise la Paris și depozitate în noua secție de egiptologie, deschisă special la Muzeul Luvru, numeroase mumii de animale și păsări: pisici, șacali, câini, crocodili, șerpi, ibis și alte păsări.

Un interes aparte au stârnit mumiile ibisului sacru african Threskiornis aethiopicus (Figura 1), o pasăre inexistentă în Europa. Pentru egiptenii din antichitate, ibisul era o pasăre sfântă pentru că simboliza pe zeul Thoth, cel care, printre alte atribuții, menținea Universul, judeca morții și veghea asupra înțelepciunii și scrisului. Dată fiind valoarea religioasă a păsării, egiptenii au mumificat o mulțime: se estimează că complexul de catacombe de la Tuna el-Gebel conține patru milioane mumii de ibis sacru. Unele au fost înfășurate în pânză de in, altele plasate în sicrie de lemn, sigilate în vase de ceramică sau îmbălsămate cu rășină (Figura 2).

Figura 1. Ibisul sacru African (stânga)  și reprezentarea simbolică a zeului Thoth cu cap negru de ibis (dreapta).

Figura 2.  Mumii ale ibisului sacru african. (A) Vase de ceramică pline și goale din catacombele Saqqara, Egipt; (B) Ibis sacru mumificat în pânză; (C) O mumie bine conservată, deși neînvelită – capul și aripile sunt clar vizibile; (D) O mumie de Ibis sacru îmbălsămată cu rășină (Sursa: Fig. 2 din Curtis et al., 2018)

La sfârșitul anilor 1700, majoritatea acestor mumii au fost confundate cu o rudă apropiată: barza cu ci0c galben (Mycteria ibis). Eroarea era datorată probabil inexistenței în muzeele europene a unor exemplare corect identificate ale păsării sacre.

Cuvier a avut posibilitatea să studieze două mumii de ibis aduse din Egipt la Muséum national d’Histoire naturelle din Paris (situat pe actuala stradă Cuvier). Comparând mumiile cu colecția muzeului de berze cu ciocul galben, Cuvier nu numai că a identificat corect mumiile ca aparținând unor ibiși sacri africani, dar a mers un pas mai departe. Pentru că nu a putut detecta diferențe între scheletele păsărilor mumificate cu 2000 – 3000 ani în urmă și cele ale suratele lor moderne din delta Nilului, Cuvier a concluzionat că: Nu se poate detecta o diferență mai mare între aceste creaturi și cele pe care le vedem, decât cea dintre mumiile umane și scheletele oamenilor de astăzi. Încrezător în măsurătorile sale, Cuvier nu era dispus să accepte posibilitatea unei evoluții a ibișilor în ultimele două-trei milenii.

Această descoperire a avut loc pe fundalul elaborării în 1798 a principiului său despre „corelația părților” – Cuvier credea că toate componentele unui organism sunt adânc interdependente și perfect adaptate în așa fel că, la toate speciile, funcționarea fiecărei părți a corpului trebuie să fie corelată cu celelalte, altfel specia nu se poate susține.

După corelarea părților, Cuvier a făcut pasul următor: speciile sunt fixe și nicio evoluție n-a avut loc pentru că fiecare specie este bazată pe o formă ideală a cărei schimbare în timp nu este posibilă. Pentru Cuvier, existau suficiente dovezi care atestau cicluri de creație și distrugere („catastrofe”) a formelor de viață prin extincții globale de tipul potopurilor. Teoria catastrofistă propusă de Cuvier a căzut în desuetudine după apariția teoriei evoluției continui și gradate, în care extincțiile, deși bine documentate geologic, sunt atribuite competiției cu urmași modificați sau faptului cu unele specii devin mai eficiente în procesul adaptării, supraviețuirii și reproducerii.

În toată cartea lui Darwin din 1859 (Originea speciilor) se găsește un singur pasaj despre  dispariție bruscă a unei specii: e vorba de amoniți (moluște străvechi), care au pierit odată cu dinozaurii și alte 75% din speciile existente la sfârșitul Cretacicului datorită catastrofei cosmice produse de asteroidul Chicxulub. Fiind doar un geolog amator, fără a avea profesionalismul lui Cuvier, Darwin n-a putut oferi ca explicație pentru exterminarea totală a amoniților decât o inocentă și superbă  exclamație: „wonderfully sudden”!!!

Reabilitarea triumfală a teoriei catastrofiste  propuse de Georges Cuvier a trebuit să aștepte anul 1980 când familia Alvarez (tată și fiu) au dovedit că dispariția subită a dinozaurilor la sfârșitul Cretacicului nu a fost provocată, conform lui Charles Darwin, de o „competiție cu urmași modificați” sau din cauză că dinozaurii, împreună cu 75% din toate speciile existente nu au fost „eficienți în procesul în procesul adaptării, supraviețuirii și reproducerii”.

Revenind la ibisul sacru african, al doilea personaj important al discuției de față este Jean-Baptiste Lamarck (1744 – 1829), coleg de muzeu al lui Cuvier. Spre deosebire de mult mai celebrul său coleg, Lamarck nu credea în fixitatea speciilor. Cu peste o jumătate de secol înaintea lui Darwin, el a propus un tip de evoluție a speciilor printr-o transmutație continuă și lentă de-a lungul timpului, în care schimbările sunt imperceptibile, dar se acumulează de la o generație la alta, producând un progres de la simplu la complex. Mai târziu, aceste idei au fost publicate de Lamarck în 1829 în cartea sa Philosophie Zoologique.

Date fiind opiniile divergente ale lui Cuvier și Lamarck în legătură cu lipsa diferențelor perceptibile dintre ibișiii antici și cei moderni, o primă testare a evoluției a avut loc în 1802 în fața Academiei Franceze, sub forma unei dezbateri la care au participat Cuvier, Lamarck și Contele de Lacépède, un cunoscut naturalist, evoluționist timpuriu și suporter al transmutației speciilor.[3] După prezentarea mumiilor ibișilor, Lacépède a remarcat că aceste animale sunt perfect similare cu cele de azi. O remarcă devastatoare  pentru Lamarck.

Cuvier a argumentat, pe baza măsurătorilor sale minuțioase, că, în ciuda scurgerii unui lung interval de timp (2000 – 3000 ani), scheletele ibișilor prezervate ca mumii nu diferă de cele ale ibișilor contemporani. Ergo, nu se poate vorbi despre o posibilă evoluție, iar „fixitatea speciilor” este demonstrată.

Argumentația lui Lamarck a premers celei a lui Darwin de peste cinci decenii: pentru ca evoluția unei specii să devină evidentă, condițiile de climă și mediu trebuie să se schimbe în perioade de timp mai lungi de 2-3 milenii.

În replică, Cuvier a negat că evoluția ar deveni posibilă dacă s-ar considera perioade de timp mai lungi de câteva milenii. Să nu uităm contextul dezbaterii: în 1802, vârsta reală a Pământului nu era cea de azi, ci o necunoscută dominată de vârsta biblică, în jurul a 4000 ani. Așa că, din punctul de vedere al lui Cuvier, 2000-3000 ani erau o perioadă de timp rezonabilă pentru ca evoluția să aibă loc.

Prima testare a evoluției într-o dezbatere publică a fost câștigată clar de Cuvier.

Vor urma „Marea dezbatere” din 1830, între Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, (un suporter al lui Lamarck) și „Dezbaterea Oxford”, din 1860, între biologul Thomas Henry Huxley (poreclit „buldogul lui Darwin) și episcopul Samuel Wilberforce, după care teoria evoluției își începe cariera triumfală.

Concluzii

Cuvier nu a fost convins de argumentele lui Lamarck și a continuat să studieze ibișii sacri africani și să afirme natura lor imuabilă, un argument imbatabil pentru „fixitatea speciilor”.

Poziția sa față de ideile evoluționiste lamarckiene a rămas neschimbată și, după moartea lui Lamarck din 1829, Cuvier a publicat un elogiu ranchiunos la adresa fostului său coleg de muzeu:



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

















840 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version