Puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

• În anul Centenarului, nu e uşoară observaţia că România de după 1900 nu a avut, de fapt, o „generaţie de aur”, care să se confunde cu triumful absolut al unei naţiuni, cu recunoaşterea internaţională şi gloria incontestabilă de a fi adus demnitatea, valorile morale şi prosperitatea ţării la nivelul aşteptărilor şi aspiraţiilor cele mai înalte ale cetăţenilor săi, întrunind deopotrivă admiraţia internă şi externă;
• Ceea ce America îşi numeşte, cu mândrie, Greatest Generation (cohorta născută între 1915-1925, care a trecut, la vârsta copilăriei sau adolescenţei, prin Great Depression în anii 29-32, a luptat în al Doilea Război Mondial, a eliberat lumea şi a făcut apoi posibil American Dream în anii 50-60, un model de viaţă şi de societate care a inspirat generaţii întregi de pe alte continente), are corespondent şi în alte ţări ale lumii, chiar dacă proporţiile, resursele şi gloria trebuie ajustate, de bună seamă, la nivelul posibilităţilor ţărilor respective. Generaţia Japoniei de după 1945 şi generaţia germanilor născuţi după 1940, care au fost educate, după război, în spiritul modestiei, pacifismului, responsabilităţii împovărătoare a trecutului dar şi ambiţiei teribile de a se ridica de la pământ, reconstruind din temelii aceste ţări ruinate de delirul imperial şi ideologic al generaţiilor care le-au precedat, sau chiar generaţiile rezistenţei anti-comuniste din Ungaria, Cehia şi Polonia (aflate la maturitate între 1956-1968-1977-1980) pot fi şi ele incluse în această panoplie de onoare a generaţiilor spre care noii veniţi pot privi cu recunoştinţă sau ca la adevărate modele;
• Marile succese politice ale României de la 1918, despre care ne place să vorbim în această perioadă, şi modernizările ulterioare din economie, instituţii şi cultură se asociază cu o generaţie născută între 1865-1885, aflată în 1918 şi ulterior la maturitate politică (Regele Ferdinand I, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Alexandru-Vaida Voevod, Alexandru Lapedatu, Iuliu Hossu, Pan Halippa, Take Ionescu, Nicolae Titulescu şi mulţi alţii), nicidecum cu generaţiile născute după 1900, cu care, din păcate, putem asocia mai ales naşterea mişcărilor extremiste, derapajele ideologice grave, crimele şi violenţa politică, respectiv prăbuşirea ţării, după 1938, în cele patru regimuri dictatoriale (dictatura carlistă, statul naţional-legionar, regimul militar antonescian şi regimul comunist) care aveau să se succeadă până în 1989, fără ca vreo generaţie (definită aici în termenii unei mase critice articulate programatic la nivelul societăţii, nu a câtorva excepţii izolate) să li se opună semnificativ?;
• Fac parte din generaţia 1965-1975, pe care o definesc între aceste borne pentru că este generaţia României aflată astăzi la deplină maturitate, nici tânără, nici „în vârstă”, care are amintirea şi experienţa conştientizată a comunismului (prin care a trecut în copilărie şi adolescenţă) dar care şi-a făcut studiile universitare sau şi-a început cariera profesională imediat după 1989. O generaţie în principiu liberală şi pro-occidentală, care asigură nucleul clasei mijlocii actuale din România, ajunsă astăzi la vârsta medie şi la potenţialul ei maxim (profesional, intelectual, economic şi, poate, politic). Este, desigur, un concept relativ, improvizat, iar limitele ei (1965 şi 1975) sunt, bineînţeles, şi ele relative, putând varia cu câţiva ani în sus sau în jos. Mă feresc de etichete precum X sau Y. O scurtă reflecţie asupra „misiunii” generaţiei mele, asupra momentului ei politic (care a trecut sau n-a venit?), asupra „sacrificării politice” sau nu a acestei generaţii aflate cu un picior în comunism (deci gata compromisă) şi cu celălalt în capitalism, dar şi a tentaţiei revoluţionare, uşor utopice dar cu siguranţă binevenite ca demers, a făuririi „omului nou”, civico-hipsterist, desigur protestatar, cu laptopul deschis la cafenea în centru, conectat pe toate reţelele sociale, nu foarte citit (şi mă refer la cărţi, la fundamente) dar oricum informat rapid şi în sinteză de pe Facebook, care aspiră să preia frâiele ţării la vârste de 25-30 de ani şi să dea flit „depăşiţilor”, o astfel de reflecţie onestă cred deci că se cuvine a fi făcută, acum, în anul Centenarului.

*

Peste câteva zile voi împlini 48 de ani, constat că deja nu mai pot fi un „om nou” printre „oamenii noi” şi m-am gândit să ies doar pentru un moment din zona preocupărilor de politică internaţională, scriind un text pe care îl dedic colegilor mei de generaţie şi pe care îl voi încheia cu o întrebare, la care chiar aştept răspuns.

Generaţia 1965-1975, să zicem aşa, cu aproximările inevitabile. O generaţie care a copilărit în comunism suficient cât să şi-l amintească bine (măcar 14-15 ani sau mai mult) dar a studiat în universităţi după 1989 şi, bineînţeles, şi-a construit aspiraţiile, carierele sau afacerile începând cu primii ani ai libertăţilor, democraţiei şi capitalismului românesc, aşa cum au fost ele atunci, cu lipsuri, crize dar şi oportunităţi, în anii 90.

Este nucleul clasei mijlocii actuale a României, o generaţie în principiu liberală şi pro-occidentală.O parte, ştim bine, au plecat în Occident. Cu ei, generaţia noastră ar fi fost şi mai puternică, şi mai creativă, şi cu certitudine am fi putut face mai mult pentru România. Numai pe cei pe care i-am întâlnit şi cunoscut în Canada, cât am fost diplomat la Toronto, să-i fi avut astăzi în ţară şi calitatea societăţii noastre ar fi fost puţin mai bună. O generaţie în care, totuşi, mulţi şi-au văzut carierele profesionale împlinite sau businessurile bine puse pe picioare, chiar şi cei rămaşi aici, o generaţie activă, care munceşte şi călătoreşte peste tot în lume, consumă dar şi produce, trăieşte relativ bine (sau oricum mult mai bine decât ar fi sperat în copilărie) dar, oarecum paradoxal,o generaţie care nu şi-a spus cuvântul în politica ţării. De ce?

Un fost coleg de facultate îmi spunea recent că i se pare că generaţia noastră a fost „sărită” nedrept din succesiunea marilor generaţii decizionale (din politica înaltă, din managementul instituţional de vârf etc.), care scriu, practic, istoria unei ţări. Are şi nu are dreptate. Să încercăm să vedem de ce.

Deşi este astăzi la deplină maturitate profesională şi intelectuală, generaţia de mijloc a României este „prinsă” politic între o generaţie care s-a format şi a ocupat primele poziţii înainte de 1989, care are conexiuni şi solidarităţi ce răzbat din regimul anterior şi care se lasă greu dusă de la putere (vă propun să nu dăm exemple), şi generaţia rebelă şi contestatară a celor născuţi după 1990 sau, în fine, în ultimul deceniu al comunismului, „oamenii noi” care se pregătesc energic şi fără prea multe scrupule să preia frâiele. O foarte tânără deputată PNL-istă ne explica nu demult „eşecul decreţeilor” şi de ce trebuie să urmeze rapid la conducere cei care nu au copilărit în comunism.

Generaţia 1965-1975 nu a dat încă Preşedinţi ai Republicii sau Academiei, nici prea-fericiţi Patriarhi,a dat însă câţiva (puţini) rectori de universităţi, a dat mulţi profesionişti ajunşi acum la momentul recunoaşterii interne şi internaţionale, în toate domeniile, mulţi manageri de companii private care duc ţara înainte şi produc valoare adăugată. În principiu, generaţia noastră a făcut carieră sau bani.Nu prea a făcut politică la vârf, chiar dacă a avut opţiuni politice şi uneori a activat la niveluri joase în partide, nu s-a aflat la conducerea unor instituţii fundamentale şi cu certitudine nu a condus cu adevărat România niciodată.Nu a lăsat „istorie” în urma ei, dacă ne referim aici la marile momente politice ale unei naţiuni. O vor face direct tinerii care cresc acum?

Această generaţie a dat însă în ultimii zece ani şi şase prim-miniştri(greu de spus că ei au deţinut şi puterea politică reală în sistem, dacă ne raportăm la contextele cunoscute), care au rezistat destul de puţin în funcţii: Emil Boc, Mihai-Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dacian Cioloş, Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose. Niciunul nu a avut un mandat complet, aşa cum au avut în trecut Văcăroiu, Năstase sau Tăriceanu. Fiecare dintre aceştia a însemnat la vremea respectivăo speranţăpentru partidele lor cel puţin, unii dintre ei chiar şi pentru mulţi români neimplicaţi politic şi pentru împrospătarea clasei politice, speranţă confirmată sau nu. Unii s-au retras din politică, alţii continuă mediocru, iar Dacian Cioloş se anunţă liderul politic al României deceniului următor. E mult, e puţin pentru o generaţie de mijloc?

Nu ştiu şi nu pot să spun dacă a fost o generaţie „sacrificată” sau dacă cei care au astăzi în jur de 45-50 de ani au ales conştient să stea deoparte de politică, de funcţii înalte de conducere şi să facă altceva, ştiind că sunt şi vor fiîntotdeauna „prea tineri sau prea bătrâni să intre în politică”.Vezi, îmi spune colegul de facultate, asta este, nouă ni s-a spus tot timpul că suntem prea tineri să preluăm cârma, să mai aşteptăm să ne vină rândul, până ne-am trezit că ni se spune că suntem prea bătrâni şi vin „oamenii noi”…

În mod cert nu am fost o „generaţie măreaţă”, aşa cum nu au fost nici cele de dinaintea noastră. Am acţionat individual, căutând soluţii pe cont propriu, neavând încredere unii în alţii şi nici în stat, societate, comunitate. Condiţiile istorice au fost cum au fost, dar să nu ne plângem, putea fi mai rău. Nu am fost noi şi nu suntem pentru Româniathe Greatest Generationpe care a avut-o America secolului trecut. Dar mai mult puteam face, asta e clar, pentru această ţară, şi poate încă nu e târziu.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro