În istoria sa modernă, România s-a aflat de mai multe ori în situaţii dramatice, care i-au pus în pericol existenţa ca stat. Aceste catastrofe au putut fi totuşi depăşite, aşa cum s-a întâmplat în 1907 – când ţărănimea ajunsă la capătul răbdării s-a răsculat, iar autorităţile au înăbuşit răscola în sânge; în 1918 – când Germania şi Austro-Ungaria au ocupat cea mai mare parte a ţării, inclusiv capitala, iar România a fost nevoită să încheie pace separată cu puterile centrale; în 1940 – când România a pierdut fără nici o rezistenţă o treime din teritoriu; în 1944 – când armata roşie a invadat ţara, instaurând un regim comunist prosovietic şi antinaţional; în 1989 – când regimul naţional-comunsit s-a prăbuşit într-o baie de sânge. Soluţia a fost, de fiecare dată, reluarea şi intensificarea eforturilor de implementare a elementelor definitorii ale civilizaţiei occidentale: statul de drept, democraţia, economia bazată pe proprietatea privată, libertăţile individuale, raţionalitatea critică, ştiinţa. Aceste elemente nu sunt naturale, ci produsul unei lungi evoluţii istorice, începute prin revoluţia papală din secolele XI-XIII şi continuate prin marile revoluţii democratice din secolele XVII-XVIII. În cazul României, care s-a modernizat târziu şi incomplet, iar apoi a fost ţinută de către regimul comunist o jumătate de secol într-o izolare aproape totală, revenirea la civilizaţia occidentală necesită, printre altele,adoptarea monedei europene unice şi continuarea reformelor structurale de natură să ducă la finalizarea tranziţiei la economia de piaţă.
1. Introducere
La nivel global, atitudinile care prevalează în prezent sunt prudenţa şi scepticismul. În discursurile oficialităţilor şi în articolele de presă, se exprimă temeri serioase cu privire la escaladarea războiului comercial dintre SUA şi China, la poziţia SUA în negocierile cu privire la revizuirea ,,Acodului Nord-American de Comerţ Liber” (NAFTA), mai precis la încercările SUA de a limita importurile din Canada şi Mexic, la conflictul comercial dintre SUA şi UE etc. La rândul lor, pieţele financiare sunt sceptice, atât din cauza amintitului pericol al izbucnirii unui război comercial global, cât şi a altor riscuri importante (inclusiv cele geopolitice, cum ar fi cele create de decizia administraţiei americane de a retrage SUA din acordul nulcear cu Iranul, care a afectat deja stabilitatea globală și ameninţă să perturbe grav ordinea mondială). Este posibil ca războaiele comerciale să fie evitate, însă conflictele şi tensiunile de genul celor menţionate au un impact puternic asupra atitudinii faţă de risc a investitorilor internaţionali, ceea ce îngreunează relansarea economiei globale.
În Europa, perspectivele reformării rapide a zonei euro nu sunt nici ele foarte optimiste. La summitul zonei euro din iunie 2018, au fost adoptate unele decizii importante în direcția finalizării ,,Uniunii Bancare’’ și a consolidării ,,Mecanismului European de Stabilitate’’ (European Stability Mechanism, ESM), însă ,,Uniunea Economică şi Monetară Europeană’’ (UEM) (Economic and Monetary Union, EMU) rămâne o construcţie neterminată şi vulnerabilă la șocuri. Vom reveni asupra acestei probleme.
Aici menţionăm doar că situaţia economică a uniunii este totuşi încurajatoare. Rata inflaţiei nominale a fost în luna august 2,0%, iar rata inflaţiei de bază (core inflation), 1%. Creşterea prognozată a PIB este 2,4% în 2018, 2% în 2019 şi 1,6% în 2020, ceea ce creează îngrijorări cu privire la dinamica pe termen mediu a economiei europene. În luna iunie, rata şomajului în UEM a fost 8,2%, cea mai mică din 2008. Volumul creditelor bancare acordate întreprinderilor şi populaţiei a continuat însă să scadă, deşi cererea de credite a crescut pentru toate categoriile de credite. Politica de relaxare cantitativă (Quantitative Easing, QE), dusă de Banca Centrală Europeană (BCE) în ultimii ani,pare a fi ajuns la limitele sale inerente: alimentarea cu lichidităţi a economiei prin cumpărarea de titluri publice şi private a ajuns la cifra de 4,57 miliarde euro, ceea ce arată că o politică monetară stimulativă nu este suficientă pentru promovarea creşterii economice.
2. Reforma UEM şi riscurile stagnării acesteia
Ca întotdeauna în istoria sa modernă, soarta României depinde în primul rând de raporturile de forţă din Europa. Iar la nivel european, principala schimbare care are loc în prezent este finalizarea reformei UEM.
Moneda unică este una dintre realizările cele mai mai concrete ale Europei. Ea a contribuit la integrarea economiilor ţărilor membre și la apropierea cetățenilor europeni, însă a reprezentat dintotdeauna mult mai mult decât un proiect monetar. UEM a fost concepută ca o modalitate de asigurare a prosperităţii, inclusiv pentru ţările care vor adera la ea în viitor. Această capacitate de a genera prosperitate a fost pusă la încercare de criza financiară şi economică, care a relevat deficienţele funcţionale ale UEM. Astfel, s-a constatat că aceasta este o uniune monetară incompletă, care nu oferă suficientă stabilitate şi protecţie împotriva şocurilor şi destule oportunităţi statelor membre. Ca urmare, atât documentele oficiale, cât şi dezbaterile care au loc în cadrul reuniunilor ştiinţifice şi, în general în literatura economică şi presa internaţională, subliniază că finalizarea construcţiei UEM este susceptibilă să mărească rezistenţa acesteia la şocuri şi, de asemenea, să faciliteze şi să stimuleze statelele membre UE să continue reformele economice necesare pentru a adopta euro.
În ultimul timp, s-au înregistrat unele progrese în această direcţie, cum ar fi crearea amintitului ESM, care oferă sprijin financiar statelor membre care se confruntă sau care sunt ameninţate de probleme financiare grave şi care, de aceea, nu se mai pot împrumuta de pe pieţele financiare internaţionale. De asemenea, este în curs de finalizare ,,Uniunea Bancară’’ (Banking Union, BU), care a instituit un nou sistem comun de supraveghere prudenţială și rezoluție bancară. În sfârşit, continuă procesul de unificare a pieţelor de capital (Capital Markets Union, CMU), proces menit să creeze un nou sistem financiar, mai puţin dependent de bănci şi mai capabil să divizeze riscurile prin participarea sectorului privat.
Deși este indubitabil că UEM este acum mai puternică, ea continuă să fie grevată de anumite deficienţe funcţionale. În primul rând, această uniune nu este încă în măsură să atenueze disparitățile sociale și economice evidenţiate de criză, pe de o parte, între diferitele state membre ale zonei euro şi, pe de altă parte, în interiorul statelor membre. În al doilea rând, forţele centrifuge cărora le dau naştere aceste decalaje pot avea consecinţe politice grave, inclusiv decizia unor ţări de a ieşi din UE. De aceea, liderii politici şi observatorii lucizi şi responsabili subliniază că dacă nu se iau în timp util măsuri pentru a contracara aceste forțe divergente, ele pot slăbi sprijinul cetățenilor față de moneda euro și ar putea crea, în locul unui consens larg cu privire la viitorul comun al casei europene, atitudini belicoase faţă de provocările cu care se confruntă UE. În fine, deși UEM este mai puternică,ea nu este încă pe deplin rezistentă la șocuri.
În acest context, liderii UE, reuniţi la Roma la 25 martie 2017, s-au angajat să acţioneze pentru ca această uniune să fie puternică şi stabilă, astfel încât să deschidă noi căi pentru creștere economică, coeziune, competitivitate, inovare și comerţ; o uniune care să promoveze o creștere susținută și durabilă, prin investiții, reforme structurale și eforturi către finalizarea UEM; o uniune a economiilor convergente. În documentele oficiale adoptate cu această ocazie, se subliniază că finalizarea UEM nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a asigura o viață mai bună și mai echitabilă tuturor cetățenilor săi, pentru a pregăti zona euro să facă față viitoarelor provocări globale și pentru a permite fiecărui stat membru să prospere. Astfel, un document de reflecţie al Comisiei Europene propune o serie de măsuri concrete pentru aprofundarea UEM (https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/reflection-paper-emu_ro.pdf), însă progresele relativ mici înregistrate până acum îi face pe opozanţi să conteste că există şanse ca acest obiectiv să fie atins în viitorul apropiat.
Problema este că progresele minore în finalizarea UEM generează riscuri majore. Unul dintre acestea este riscul ca ocazia actuală de a face reformele necesare într-o epocă de prosperitate să fie ratată. Într-adevăr, dacă deficienţele zonei euro nu sunt eliminate în această perioadă fastă din punct de vedere economic, iar următoarea criză va izbucni înainte ca edificarea UEM să fie terminată, moneda unică va fi grav afectată. Şi se ştie că memoria colectivă tinde să rețină mai degrabă costurile, decât beneficiile pasivismului.
Un alt risc este o creştere a populismului şi antieuropenismului. Evoluţiile recente arată că aceste fenomene nu sunt marginale, ci au început să se manifeste inclusiv în ţările fondatoare ale UE. Cauzele acestui fenomen sunt multiple, de la efectele negative pe care globalizarea le are asupra unor categorii de populaţie la criza imigraţiei şi la promisiunile electorale ale unor politicieni demagogi. Totuşi, dacă liderii europeni responsabili doresc să evite transformarea acestor tendinţe într-o formă de respingere prin vot a construcţiei europene, aşa cum s-a întâmplat în cazulBrexit-ului, ei trebuie să efectueze rapid reforme curajoase, de natură să dea oamenilor mai multe motive de încredere în UE şi în instituţiile sale. În definitiv, ceea ce îşi doresc oamenii sunt locuri de muncă, creştere economică şi stabilitate.
3. Ţările candidate la intrarea în zona euro şi avantajele monedei unice
După aderarea Lituaniei la 1 ianuarie 2015, procesul de extindere a zonei euro
a stagnat: nici unul dintre statele membre UE din afara zonei euro (Bulgaria, Croația, Polonia, Republica Cehă, România, Suedia şi Ungaria) nu a mai făcut demersuri pentru a intra în zona euro, iar Danemarca a renunţat la adoptarea monedei unice. Cu toate acestea, Bulgaria şi Croaţia şi-au anunţat recent intenţia de a participa la ,,Sistemul Monetar European II’’ (Exchange Rate Mechanism, ERM2), etapă prealabilă pentru la zona euro (http://www.contributors.ro/economie/bulgaria-si-romania-pe-drumul-catre-euro/).
Progresele în direcţia aderării la UEM a ţărilor candidate sunt evaluate prin ,,Rapoartele de convergenţă’ publicate de BCE. Astfel, ultimul ,,Raport…’’ (luna mai, 2018) arată că toate aceste ţări au înregistrat progrese în ceea ce priveşte îndeplinirea celor cinci indicatori cunoscuţi sub denumirea de ,,criteriile de la Maastricht’’ (stabilitatea preţurilor; deficit bugetar şi datorie publică sustenabile; convergenţă durabilă a ratei dobânzii pe termen lung; stabilitatea cursurilor de schimb). Acest document subliniază, de asemenea, că nici o ţară nu face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, că toate au înregistrat progrese în atenuarea dezechilibrelor existente în economiile lor şi că deficitul bugetar s-a redus în toate cazurile, cu excepţia notabilă a României.
Adoptarea euro are indiscutabile avantaje pentru economiile şi popoarele central şi est-europene. Principalul efect pozitiv este stimularea comerţului exterior, ceea ce poate duce la o creştere economică mai rapidă şi, deci, la un nou impuls pentru recuperarea decalajului faţă de ţările dezvoltate, la noi locuri de muncă și la o prosperitate mai mare şi distribuită pe scară mai largă. Un alt avantaj al adoptării euro este eliminarea distorsiunilor monetare rezultate din prevalenţa monedelor străine (dolar, euro) în anumite genuri de tranzacţii interne, în particular în unele operaţiuni de creditare. În fine, există o serie de avantaje indirecte, extrem de importante, deoarece adoptarea euro crează un mediu mai stabil pentru întreaga economie, ceea ce este de natură să atragă investiţiile străine directe. Aceste investiţii duc, la rândul lor, la creşterea mai rapidă a PIB şi la reducerea şomajului, la amplificarea comerţului exterior şi, în final, la creşterea nivelului de trai la standarde europene. La urma urmelor, folosirea unei monede unice contribuie la finalizarea procesului de integrare, adică la revenirea ţărilor central şi est-europene la civilizaţia europeană.
În acest cadru, sintagma esenţială folosită în documentele oficiale ale UE este ,,convergenţa durabilă’’, proces care nu se reduce la îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, ci necesită, de asemenea, eforturi politice şi reforme adecvate la nivel naţional înainte de intrarea în zona euro. De exemplu, în discursul său privind starea Uniunii din 12 septembrie 2018, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, subliniază că ,,succesul uniunii noastre economice și monetare depinde de forța și reziliența economiilor statelor membre. Într-o lume aflată în schimbare rapidă, statele membre trebuie să își îmbunătățească politicile și instituțiiledacă doresc să asigure o prosperitate durabilă pentru cetățenii lor.’’ Iar pentru a sprijini aceste eforturi de reformă, Comisia Europeană a creat în 2015 un instrument de sprijin pentru reforme structurale, care oferă asistenţă tehnică şi financiară ţărilor candidate.
În concluzie, beneficiile aderării la UE ar trebui să fie clare guvernelor și cetățenilor din țările central şi est-europene: un progres economic considerabil ca urmare a participării la piaţa unică europeană, recuperarea treptată a decalajelor faţă de ţările occidentale în ceea ce priveşte nivelul de trai şi, desigur, modernizarea societăţii, inclusiv instituirea economiei de piaţă, deschiderea pieţei forţei de muncă, libera circulaţie a capitalurilor şi comerţul liber, un mediu favorabil afacerilor şi o concurenţă corectă. Iar adevărul este că toate aceste avantaje sunt înţelese de majoritatea europenilor, cu excepţia unor lideri autocraţi sau cu înclinaţii dictatoriale, care îşi închipuie că pot ţine popoarele lor în afara procesului de globalizare şi care, de exemplu, doresc să îşi subordoneze banca centrală şi să stabilească ei nivelul ratelor dobânzilor şi, respectiv modalităţile de rambursare a împrumuturilor pe care le-au luat de la bănci.[1]
Dincolo de toate acestea, rămâne faptul fundamental că UE constituie un centru regional de putere economică şi politică şi o comunitate de valori capabile să promoveze pe continentul european prosperitatea, democraţia, instituţiile independente, domnia legii şi transparenţa. După aderarea ţărilor central şi est-europene la UE, reformele trebuie să continue în aceste ţări, iar UE şi-a dovedit capacitatea de a acţiona ca o constrângere externă eficace şi ca un punct de sprijin puternic pentru a impune reguli comune statelor membre, inclusiv pentru a-i disciplina pe acei politicieni din fostele ţări comuniste care încă nu s-au obişnuit cu regulile democraţiei şi ale domniei legii (exemplu, combaterea corupţiei).
4. România pe drumul către euro: un pas înainte, doi paşi înapoi
România a amânat în repetate rânduri data intrării în uniunea monetară: 2011, 2014, 2015, 2019, 2022. Această inconsecvenţă arată că adoptarea euro nu a fost luată niciodată în serios de autorităţile române. Lipsa unei agende clare în acest scop şi chiar blocarea reformelor economice, administrative, legislative şi politice, după intrarea în UE, dovedesc că elitele româneşti au adoptat de formăaquis-ul comunitar şi vocabularul european, însă aceste achiziţii nu sunt decât artificii menite să convingă societatea românească şi obsevatorii externi că România a iniţiat un proces de însuşire a normelor şi valorilor occidentale. Totuşi, principalele organisme ale UE au început să indice în ultima vreme că nu mai acceptă comportamentul şi explicaţiile duplicitare ale politicienilor români. Rezultatul a fost intensificarea campaniei antieuropene duse de unii reprezentanţi ai statului român şi de susţinătorii lor dinmass-mediadin România.
În perioada 2009-2013, România s-a aflat în procedura de supraveghere pentru deficit bugetar excesiv. În prezent, ea cunoaşte unboomeconomic, cu o creştere a PIB real record pentru perioada post-criză (6,9% în 2017). Această rată de creştere a fost determinată de amplificarea consumului privat ca urmare a politicii fiscale expansioniste şi se estimează că ea va rămâne ridicată şi în 2018. Conform ultimului ,,Raport de convergenţă’’, amintit anterior, România a încetat însă să mai îndeplinească criteriile de convergenţă referitoare la stabilitatea preţurilor şi la rata dobânzii pe termen lung. Criteriile nominale pe care România le mai îndeplineşte sunt cel al cursului de schimb, al deficitului bugetar şi al datoriei publice. Evoluţiile recente sunt însă şi aici cât se poate de îngrijorătoare.(http://www.contributors.ro/economie/bulgaria-si-romania-pe-drumul-catre-euro/).
Nu ne propunem să pledăm aici pentru un anumit termen la care ar trebui ca România să intre în ERM2 şi zona euro. La urma urmelor, stabilirea datei adoptării monedei unice este sarcina şi responsabilitatea recent înfiinţatei ,,Comisii guvernamentale în scopul elaborării planului naţional de adoptare a monedei euro’’. Semnalăm doar că o formă sofisticată de susţinere a amânăriisine diea adoptării euro este evidenţierea condiţiilor foarte severe de care depinde funcţionarea unei zone monetare optime şi, respectiv participarea României la UEM. Condiţiile respective, deşi valabile din punct de vedere teoretic, nu s-au dovedit însă absolut necesare în practică şi, probabil, nu vor fi îndeplinite prea curând. Nici ţările fondatoare ale UEM şi nici ţările care au aderat ulterior la zona euro nu au îndeplinit integral aceste condiţii şi, cu toate acestea, crearea monedei europene unice a fost posibilă şi s-a dovedit capabilă să reziste la criza financiară recentă. Iar în prezent există speranţe că UEM va fi reformată.
5. Remarci finale
La un deceniu de când a devenit membră UE, adoptarea de către România a monedei europene în viitorul previzibil a început să fie pusă în cauză de unii economişti, politicieni şi invitaţi ai unor posturi de televiziune. Atâta vreme cât orientarea proeuropeană a societăţii româneşti a fost foarte fermă, o asemenea poziţie ar fi afectat, desigur, imaginea susţinătorilor săi şi, oricum, ar fi rămas fără ecou în rândul opiniei publice. Nu este, deci, surprinzător, că la data anunţării de către autorităţi a multiplelor termene amintite, presa din România a evitat, în general, subiectul.
În ultima perioadă, la nivel european şi regional a avut loc ascensiunea unor forţe politice populiste, ceea ce a încurajat reapariţia în unele discursuri din spatiul public românesc a accentelor xenofobe, nationaliste, demagogice, anticapitaliste si antioccidentale. În acest context, încercările de a exagera lipsa de pregătire a economiei României şi dezavantajele adoptării euro s-au înmulţit.
Este adevărat că UE a stabilit cerinţe noi privind extinderea zonei euro, ceea ce reflectă faptul că a învăţat din experienţele din trecut, care au demonstrat că o ţară cu grad de dezvoltare economică redus, care aderă la zona euro, poate intra într-un periculos ciclu ,,avânt şi prăbuşire” (boom andbust). Din păcate, aşa cum s-a mai întâmplat şi altă dată în istoria sa modernă, aceste cerinţe surprind România nu numai ,,nepregătită’’, ci şi pornită pe drum diferit de cel al UE şi al altor ţări din regiune. Pentru a corecta această orientare divergentă, este vital ca partea lucidă şi responsabilă a elitelor româneşti să înţeleagă că nu euro ameninţă viitorul României şi că, dimpotrivă, amânarea nejustificată a adoptării euro este contrară intereselor României, deoarece exclude reprezentanţii acesteia de la deciziile privind continuarea construcţiei europene şi încurajează forţele antireformiste şi izolaţioniste din societatea românească.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
