Până la urmă, lecţia acestui referendum este destul de clară: există o limită – pe care omul obişnuit o percepe difuz, dar o percepe – în construcţia mediatică a realităţii. Faptul de a transplanta în România o problemă (care poate e reală – mai ales în anumite medii – în Anglia, America sau Canada) şi de-a declanşa apoi, în numele ei, un “război preventiv” care “să mobilizeze întreaga societate” s-a dovedit a fi ceva la care oamenii nu au marşat. Cu adâncă tristeţe, însă adevărul e acesta: problemele Americii lui Trump, ale Canadei lui Justin Trudeau şi ale Angliei Doamnei May nu sunt şi cele ale României. România alte probleme, poate de neînţeles pentru aceşti domni, precum mizeria vieţii materiale a (prea) multor concetăţeni de-ai noştri, extinderea analfabetismului efectiv (zeci de mii de elevi fie nu vin deloc la şcoală, fie dispar rapid din statistici), slaba pătrundere a canalizării (şi, pe cale de consecinţă, a igienei) în rural, demantelarea sistemului sanitar, transportul (în condiţii şi în timp medieval/e/), incultura agresivă şi multe altele – ca să nu mai vorbim de corupţia şi grobianismul care au infestat ceea ce se vrea a fi “high life”-ul autohton. E bine, când din aceste probleme vor rămâne doar urme prin manualele de istorie (pentru a periodiza timpurile recente), atunci – probabil – atenţia publică se va putea focaliza şi pe isprăvi sexuale şi pe judecata acestora. Dar, până atunci, a vrea să faci din aceste teme punctuml focal al preocupărilor noastre ţine de o tristă inadecvare. Iar a face dintr-o inadecvare măsura socialului, revine la a-l scoate pe acesta din matca lui firească.
Am asistat la unele lucruri pe care s-ar cuveni să le gândim mai bine: şi pentru a răspunde problemelor reale pe care le manifestă (adesea prin ricoşeu), şi pentru a ne feri de derivele la care ele pot duce.
1. Platonismul conspiraţionist.Ne-am obişnuit prea mult – şi suntem mereu antrenaţi – să ignorăm realitatea efectivă în care trăim în numele unei “realităţi” secunde. Nu contează ce se vede, asta e o pură iluzie, “adevărul” e că se manevrează în culise. Doar nişte iniţiaţi se pricep la mersul lucrurilor, căci totul e obscur, difuz, contradictoriu. Jocurile le fac nişte “stăpâni” oculţi, pe care nu-i vedem, ci doar îi bănuim în semnele pe care ni le dezvăluie nişte “tribuni” vigilenţi. Cine sunt aceşti “stăpâni”? Acum sunt “eurocraţii”, “Bruxelles-ul”, “corectitudinea politică”, “şcoala de la Frankfurt”, “homosexualii”, “multiculturalismul” şi ce mai vreţi. Bine, dar acestea sunt raţiunile pentru care în România trenurile au o viteză medie de 48 de kilometri pe oră? D-l Necolaiciuc a devalizat CFR-ul la indicaţiile “ocultei” homosexuale mondiale? D-l Mazăre a ruinat Constanţa urmând pas cu pas teoriile lui Adorno şi Marcuse? Totuşi, a-mi cere să gândesc în felul acesta înseamnă a-mi cere să refuz concretul în care trăiesc. Altfel spus, să accept mizeria ce mă inundă (inclusiv cea morală) în numele unui “război sfânt” de natură religioasă şi metafizică pe care nu-l pot câştiga decât radicalizându-mă mereu. Adică devenind tot mai insesibil la ce se vede şi tot mai “bine orientat” în nevăzut.
2. Deturnarea teologică.Nu ştiu cum judecă alţii lucrurile acestea, dar mie unuia mi se pare că ele ţin de deturnarea “spirituală” a clasicului nostru eşec al modernizării. Pentru încă odată ne-am împotmolit; am ajuns la un prag al neputinţei care are nevoie de explicaţii “de alt ordin” şi, mai ales, de reactualizarea teoriei victimare. Noi am vrut, am încercat, fiecare luat în parte şi-a făcut treaba (aşa pretindem cu toţii, mai ales cei “cu probleme”), dar – însumând – n-a ieşit mare lucru. De ce? Pentru că “şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi”. Şi asta din cauza multelor păcate pe care – din spirit de “generozitate creştină” – le-am tolerat. De pildă homosexualitatea. Dar furtul nu e un păcat? E doar o “strategie de supravieţuire” aici, “între imperii”? Minciuna şi “mărturia strâmbă” care iradiază nociv în media şi se afirmă în faţa justiţiei nu sunt şi ele păcate? Tentativa de-a submina instituţiile dreptăţii publice nu o ofensă făţişă la adresa Judecătorului din ceruri? Păcatul nostru e păcatul toleranţei – al bunătăţii pasive – sau cel al faptei (cuvântului şi gândului) care strică lumea – adică al unui rău pe care-l propagăm activ? “Pâinea mea e pentru mine o problemă materială, însă pâinea aproapelui meu e o problemă spirituală” spunea Nikolai Berdiaev. Disponibilitatea sufletească, altruismul şi generozitatea oamenilor care cred cu adevărat nu pot fi adunate pentru a schimba ceva în concret? Căci doar atunci când ea e efectivă şi accesibilă tuturor, transformându-le viaţa în bine, schimbarea mărturiseşte gândul bun care a animat-o. Ne-am fi aşteptat ca acesta să fie mesajul Bisericilor.
3. Purismul.A sta în mizerie şi a te concentra, nombrilist, doar pe “luminile lăuntrice” nu e nimic altceva decât o modalitate de a sublima negarea realităţii. Ideea e că cu cât mizeria efectivă va fi mai mare, cu atât metanoialăuntrică e mai amplă. Altfel spus: “cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Faptul că noi nu trăim ca occidentalii nu ne deranjează, ba – dimpotrivă – ne bucură. Căci acolo, în prosperitatea lor, e “Babilonul”; aici – în sărăcia şi nevoile noastre – e “Grădina Maicii Domnului”. Asta e “teologie politică”, sau doar banala justificare a faptului că “strugurii la care nu ajungem sunt prea acri”? Chiar trebuie să celebrăm eşecul pentru a ne “converti” lăuntric? Negând civilizaţia şi prosperitatea ne înălţăm deasupra lor sau cădem în barbarie (agrementată teologic)? Nimeni nu spune că lumea dezvoltată nu are probleme, însă – pentru a le cunoaşte şi pentru a învăţa să le facem faţă – trebuie, mai întâi, să ne dezvoltăm. Altminteri, avem ceva din pateticul adolescenţilor care, trăind pe banii părinţilor, acuză declamator vârsta matură de platitudine şi compromis. Purismul – adică faptul de a-ţi lua propria bună credinţă drept garanţie a adevărului pe care-l spui – e, după cum bine se ştie, o prerogativă a adolescenţei.
4. Transplantul ideologic.Purismulacesta conţine în el “saltul calitativ” care se dispensează de “acumularea cantitativă”. Altfel spus, fără să schimbăm nimic în lumea noastră efectivă, devenim – doar “transformându-ne spiritual” egalii (dacă nu cumva superiorii şi ghizii) celor mari. Pentru că nu ştim cum să ne explicăm ascensiunea unui personaj grotesc ca Trump şi nici permanentizarea în funcţie a unor oameni şi partide în Estul European, vorbim – oximoronic! – de “revoluţia conservatoare”. Ce e aceasta? O revoluţie cât se poate de clasică, ce critică “materialismul capitalist” în numele exigenţelor unei “majorităţi morale”. Poate că aşa se explică ciudatul melanj de teme de stânga şi de dreapta pe care le afirmă. E cât se poate de adevărat că e iluzoriu să luăm capitalismul drept raiul pe pământ (deşi, după câţi îşi părăsesc originile pentru a-l integra, s-ar putea pune un bemol acestei afirmaţii), însă – cred – ar trebui mai întâi să-l realizăm pentru a-l putea critica. Or, aici în Est, noi am devenit foarte vocali pe la jumătatea drumului. Asta vrea să spună că nu ne-am dozat bine forţele şi efortul şi, da, că valul de încredere pe care au fost cu putinţă reformele primelor decenii post-comuniste şi-a pierdut puterea. “Revoluţia conservatoare” nu e decât semnul faptului că nu mai ştim nici cum să înaintăm, nici cum să ne întoarcem înapoi.
5. Majoritatea morală.Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu unul am avut impresia că toată această desfăşurare de forţe – disproporţionată faţă de cauza ei (o ultraminoritate, de altminteri discretă) – a avut menirea de-a crea “un nou val” şi, pe creasta lui, un partid radical. Bătălia pentru “familia tradiţională” era doar una de ariergardă; ar fi urmat – şi poate vor urma – altele: “pentru viaţă” (adică împotriva avorturilor), “pentru fidelitate” (adică împotriva legăturilor extraconjugale), “pentru adevăr” (adică împotriva modernismelor – inclusiv a darwinismului) etc. Lucrurile acestea, luate în parte, nu înseamnă prea mult; dar sensul lor e explicit odată ce sunt cumulate. Rezultanta tuturor e militarizarea creştină a societăţii, mobilizarea în numele credinţei a potenţialului ofensiv al unei populaţii pe care disperarea a făcut-o pasivă şi defensivă. Înţeleg bine că problema sensului e una (din ce în ce mai) acută în lumea contemporană, însă experienţa ne arată că genul acesta de “curente mobilizatoare” a sfârşit – invariabil – prin a antrena în catastrofă popoarele care le-au îmbrăţişat. En passant, câţiva “tribuni” – pe care actualele partide fie îi ignoră, fie nu le acordă importanţa “pe care o merită” – ar fi devenit “lideri” ai “schimbării”. Judecând cel puţin după cei pe care i-am văzut, nu putem zice decât că rezultatul referendumului a atestat nu doar maturitatea electoratului, ci şi adevăratul lui conservatorism. Majoritatea efectivă nu vrea nici această schimbare şi nici aceşti (autoproclamaţi) lideri.
6. Inventarea tradiţiei.Tema acestui referendum a fost – cum se ştie – “familia tradiţională”. S-a vorbit mult de familie (ca “uniunea, liber consimţită, dintre un bărbat şi o femeie”), însă foarte puţin – deşi ar fi meritat cu prisosinţă – despre tradiţie şi tradiţionalism. Necesitatea modernizării în lumea noastră ne face să uităm că modernizarea are (şi) un efect destructiv şi nivelant. Lucruri pe care le credeam stabile se dezagregă cu o viteză uimitoare, lăsânt în urmă vidul kitsch-ului şi al poluării. Oricine rătăceşte prin satele noastre “tradiţionale” se va lovi – pe lângă cvasi-absenţa tuturor serviciilor moderne – de construcţii halucinante, de câmpuri de dezmembrare a maşinilor, de second-hand-uri de tot soiul (inclusiv ABC-urile ce vând marfă stătută, cărată la răstimpuri de la supermarket-ul cel mai apropiat) şi de tineri butonându-şi smartphone-urile. Ce e tradiţional în toate acestea? O să se spună, nu asta e, ci casele vechi, îmbrăcamintea decentă, “cămara bunicii”, gastronomia rurală etc. Numai că, onest vorbind, nici acestea nu au mai mult de 60 de ani. Majoritatea caselor din satele noastre au fost construite începând cu anii ’60 când, pe de o parte, au devenit accesibile (atât ca preţ, cât şi ca distribuţie) materialele de construcţie şi s-a introdus munca salarială în rural (fapt ce le-a permis oamenilor să le cumpere). Schimbarea topografiei caselor a antrenat schimbarea întregului mod de viaţă al ţăranilor, poate chiar mai radical decât colectivizarea impusă. Gastronomia s-a diversificat incredibil pentru generaţiile precedente şi hainele s-au schimbat cu cele de la “Universal”. Cam asta e. Lumea “tradiţională” la care se raportează tinerii de azi e lumea bunicilor lor, adică – în fapt – una destul de modernă. Dar şi lumea părinţilor şi a bunicilor noştri era modernă în raport cu cea care a precedat-o: să ne gândim doar la generalizarea şcolarizării în rural (sigur, nu urmată de toţi), la introducerea serviciilor medicale, la trecerea de la brăzdarul de lemn la cel de fier – lucruri care se petrec, aproape sincron, la finele secolului XIX şi începutul secolului XX. Unde e “tradiţia”? Poate în timpul imemorial care le precedă. Însă, oare, am fi capabili să ne întoarcem în acel timp (altfel decât la nivelul unei nostalgii romantice)? Şi mai avem acces la el altfel decât (re)construindu-l ca pe un “paradis” al “bunului creştin” opus valului transformator al modernităţii? Nu e şi “tradiţia” tot un construct?
7. Disensiunea.Mai e un lucru ce trebuie meţionat: s-a spus că acest referendum ne-a dezbinat în anul Centenarului. Mă tem că orice temă publică ne va dezbina în aceeaşi manieră. Prea ne-am obişnuit cu talk-show-urile televiziunilor ce dramatizează orice subiect ca pe un meci de wrestling într-o bodegă de cartier. E limpede că lipsite de pasionalitate, de furie, de agresivitate şi (chiar) de invectivă majoritatea discursurilor publice nu ar fi nimic altceva decât o tristă logoree, sub nivelul discuţiilor dintre blocuri şi din pieţe. Asta spune două lucruri: mai întâi ceva despre cei cărora le încredinţăm conducerea treburilor publice, care (prea adesea) sunt personaje ridicole, incapabile să se exprime coerent şi care, tot prin aceasta, mărturisesc că nu au înţelegerea adecvată a problemelor de care s-ar cuveni să se ocupe. În al doilea rând spun ceva despre şcoala acestei ţări, care e incapabilă să-i înveţe pe copii faptul de a înţelege, a iubi şi a admira binele, adevărul şi frumosul. Dacă tot ceea ce ne “mobilizează” e adunarea gregară, schimonosirea, reducerea la sloganuri care se cer zbierate cu muşchii gâtului încordaţi şi desfiinţarea preopinentului, atunci înseamnă că şcoala noastră a încetat – de facto – să existe. Înseamnă că ne întoarcem într-o “tradiţie” în care singurele “adevăruri” sunt lucrurile colportate în familie şi în clan. Iar acum, familia pare a fi alcătuită nu atât din mama şi tata (prinşi – dacă nu plecaţi – cu lucrul lor), cât din televizor şi smartphone…
