Un mare filozof al secolului XX, Karl Popper (1902-1994), a imaginat un format de dezbatere pentru uz didactic care îi poartă numele și care e folosit azi în școli din întreaga lume, inclusiv în România.
Partea cea mai interesantă în acest tip de dezbatere este că echipele care urmează să pledeze pro și contra unei ”moțiuni”, unei afirmații date, nu se formează prin libera alegere a concurenților, în raport cu convingerile fiecăruia, ci prin tragere la sorți.
Unii i-au reproșat filozofului că în acest fel i-am antrena pe elevi pentru un soi de ”avocățeală”, pentru a susține lucruri în care nu cred. Popper a răspuns însă că tocmai aici rezidă elementul cheie al formatului propus de el, care nu reprezintă doar un exercițiu de dexteritate argumentativă ci, în primul rând, unul de empatie: să te poți pune în pielea celui care crede altceva decât tine, să încerci să privești lumea cu ochii lui.
Mai face însă Popper o precizare crucială: că în formatul acesta de dezbatere trebuie evitate teme care aduc atingere convingerilor intime ale persoanelor, precum credințele religioase sau orientările sexuale.
Mă îndoiesc că inițiatorii actualului referendum din România sau susținătorii acestuia îl vor fi citit sau înțeles pe Popper.
Mă veți întreba, poate, ce legătură e între o metodă pedagogică de instruire a elevilor și una politică de a-i chema pe cetățeni să decidă într-o chestiune controversată. Are. Și în cazul dezbaterii școlare și în cel al referendumului atât tema cât și formatul sunt date din exterior – de către profesori și cei care, ca și Popper, au imaginat diverse forme de desfășurare, în primul, de către cadrul legal, inițiatori și organizatori, în cel din urmă. Lucrul acesta nu este deloc lipsit de importanță. Din contră: e esențial. Pentru că și într-un caz și în celălalt, așa cum ne avertizează Popper, e dezirabil să fim foarte atenți la efectele pe care le putem declanșa printr-o alegere inadecvată a temei în raport cu formatul.
Am publicat pe 2 octombrie, tot înContributors, un articol despre referendumul de pe 6-7 octombrie, încercând să atrag atenția că această chemare la vot nu este doar în mod ridicol inutilă ci și inoportună și, prin urmările antrenate, nocivă. Am încercat să dialoghez cu comentatorii acestui articol – îmi păstrez naivitatea, indispensabilă pentru încrederea de care am nevoie pentru a scrie și publica, că nu sunt toți trolli sau postaci și că mare parte dintre ei sunt la fel de sinceri cum am fost și eu când am scris textul cu pricina. Fără acest pact de încredere reciprocă orice comunicare publică devine de prisos.
Am întâlnit frecvent, în aceste comentarii, ideea, exprimată implicit sau explicit, că există două ”tabere” care își vor disputa victoria pe 6 și 7 octombrie. Felul în care spațiul public a luat foc de controverse tema ”familiei tradiționale” pare să confirme o atare intuiție.
Vreau să fiu limpede și răspicat: aceste două tabere nu există. Mai precis, nu au existat până la inițiativa nefericită de a lansa acest referendum.
Ce e în joc, de fapt? Protejarea societății? Dacă am pus chestiunea în termenii ăștia, deja am postulat un ”inamic” care o amenință. În fapt, votanții sunt chemați să-și exprime atitudinea față de LGBT, față de homosexualitatea gay în particular.
Din câte mi-am dat seama, discutând cu persoane diverse, există – exsta – o multitudine de poziționări legate de această temă indubitabil controversată. De la cele radical împotrivă – ”Ar trebui vârâți la pușcărie”, ca pe vremea lui Ceaușescu și, în perioada postdecembristă, până în 2001 -, până la cele extrem de permisive – ”De ce să nu aibă și ei dreptul de a-și serba nunta în public, cu lumânări și buchet de mireasă?”
Personal, mă situez, ca și, cred, mare parte dintre concetățenii mei, undeva între aceste extreme. Sunt întâi de toate conștient de faptul că opiniile personale au rădăcini adânci, pentru fiecare dintre noi, de ordin cultural – vizând propria noastră formare – și emoțional, așa că, în măsura în care nu sunt dăunătoare celorlalți, trebuie respectate în fiecare caz în parte. O ”negociere” 100% rațională a lor e imposibilă: suntem, ca oameni, ”animale raționale”, însă nu putem trăi fără emoțiile și credințele care ne însoțesc pas cu pas.
Mă situez, ziceam, undeva pe la mijloc. Foarte pe scurt: consider că și cuplurile stabile homosexuale ar trebui, legal, să capete un statut juridic care să le protejeze relația. (Am cunoscut astfel de cupluri în care existau relații mult mai armonioase decât în o sumedenie de căsnicii heterosexuale, ”tradiționale”). Consider totodată că, în plan simbolic, cel puțin în România – extrem de atașată de valorile simbolice – a boteza acest statut ”căsătorie” este inadecvat. Este, din punctul meu de vedere, o dilemă pur terminologică, însă cu consecințe simbolice majore (ideea de ”concurență”, de ”uzurpare” etc.) Cât privește chestiunea adopției, sunt, ca mulți alții, mai degrabă indecis. Consider că în România adopția a fost și a rămas o dureroasă stringență practică – cum asigurăm soluțiile cele mai bune, realist vorbind, pentru noianul de copii abandonați pe care statul se dovedește incapabil să îi crească într-o formă acceptabilă? Ca orice chestiune practică, ea necesită o rezolvare eficientă de același ordin, nu una ”ideologică”. Mă rog, aspectul colateral al adopțiilor este, pentru mine cel puțin, extrem de complicat.
Și acum, înapoi la referendum. Acesta, prin însuși ”formatul” său, cu DA versus NU, transformă o problemă sensibilă și nuanțată în confruntarea dintre două ”tabere”: pro și contra LGBT. Este ceea ce au făcut politicienii noștri și fac în continuare de doi ani încoace: să spargă societatea românească în ”tabere” opozabile – statul și ”statul paralel”, majoritatea și minoritatea, puterea legitim aleasă și protestatarii față de modul de a guverna al acesteia, românii din țară și cei din diaspora etc., etc.
Refuz să intru în acest joc destructiv. Iar faptul că acest referendum a reușit să contrapună tocmai cele două teme pe care Popper recomanda să le abordăm cu prudență – religia și sexualitatea – mă umple de oroare. Să jubilăm dacă religia va câștiga bătălia cu sexualitatea? Sau viceversa? E un joc iresponsabil, pe care nu am de gând să îl joc.
Cât despre ”datoria civică” de a vota la fiecare plebiscitare, aceasta e o mare confuzie în care, mărturisesc, ca votant conștiincios, m-am aflat și eu ani buni, până să înțeleg că între alegeri și referendumuri e o deosebire radicală. În cazul alegerilor ești chemat să-ți exprimi opțiunea dintr-o ofertă politică. Nici ritmul, nici tema alegerilor nu stau la îndemâna factorilor politici: ambele sunt stabilite prin lege. Votând, indiferent cu cine, îți exprimi solidaritatea nu numai față de democrație – un cuvânt demonetizat din nefericire prin uz impropriu și abuz terminologic în România postdecembristă – ci și față de statul de drept, față de ordinea politică pe care o instituie legea. Referendumul, dimpotrivă, reprezintă o posibilitate legală, ce impune doar anumite condiții minimale (în privința asta, vă rog să vă reamintiți ce dispute infernale s-au purtat în clasa noastră politică, după cum a bătut vântul, privind pragul electoral necesar validării). Momentul și tema sunt la libera alegere a inițiatorilor. Ca atare, cum am mai spus-o, nu este doar un drept, ci chiar o datorie cetățenească de a-ți manifesta acordul sau dezacordul față de acestea. Pentru mine, deopotrivă tema și momentul sunt inoportun alese. Asta voi ”vota” pe 6 și 7 octombrie.
