Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Referendum-ul pentru redefinirea familiei, lumea postmodernă şi ieşirea din religie

de Doru Valentin Căstăian     Contributors.ro
Miercuri, 3 octombrie 2018, 8:50 Actualitate | Opinii


Doru Valentin Castaian
Foto: Arhiva personala

Multă indignare şi pufniri autoîndreptăţite au curs zilele acestea prin media cu privire la tema care, vrem, nu vrem, este cu adevărat cartoful fierbinte al momentului, poticneala care ne adună în bule impenetrabile, ne încinge, ne învrăjbeşte şi ne umple de stupefacţie în faţa orbirii celorlalţi. Întotdeauna a celorlalţi. Prea puţină empatie, prea puţină atenţie benevolentă la posibilitatea ca, în miezul discursului celuilalt, să existe, totuşi, sâmburi de adevăr, sau intuiţii adânci pe care le-am putea, la o adică, respecta (notez aici excepţiile remarcabile şi luminoase ale articolelor scrise de Andrada Ilisan[1], Andrei Găitanaru[2], Mihai Maci[3] sau Alexandra Mercescu[4]). Acuzaţii de prostie îndreptate spre ceilalţi (deşi, statistic si sociologic, e greu ca proştii să fie în totalitate în tabăra cealaltă). De asemenea, nicio încercare de a decela cauzele profunde, structurale sau condiţiile epistemice şi ontologice ale “conflictului” (pe care le aproximam în altă parte[5], într-un articol pe care l-am scris data trecută când românii s-au încins în jurul acestei teme). Trebuie să recunosc, însă, că nivelul maxim de inflamare a fost atins probabil pe reţelele de socializare, unde şi cele mai paşnice şi mai echilibrate bule s-au încins şi au început să troznească a explozie. Riscând să fiu acuzat că aş fi baba care se piaptănă atunci când ţara arde (chiar arde?), voi încerca să spun în cele ce urmează câteva vorbe despre ceea ce consider a reprezenta cauzele structurale profunde cărora un conflict punctual le este epitom şi reflexie. Pe scurt, două vorbe despre lumea care face posibile referendumuri privind redefinirea noţiunii de familie. Desigur, discuţiile purtate în logica ereziei şi a erorii au rostul lor indenegabil într-o democraţie. Atâta doar că, în ultimă analiză, poziţionările logice şi psihologice ale indivizilor sunt doar simptomele unor conflicte culturale tectonice, de adâncime, ale unor opţiuni pe care societăţile le fac inconştient, mutant şi mutagen, la scară istorică. Logica lui „s-a mers prea departe, e momentul să ne oprim” poate fi instructivă pedagogic şi sociologic, dar ea este ineficace şi slabă explicativ, pentru că, pe de o parte, nu ne putem niciodată “opri” pur şi simplu, iar pe de altă parte, plasează cauzele conflictului la nivelul cel mai superficial, chiar dacă cel mai spectaculos. Evident, nu pretind să epuizez pozibilităţile unei asemenea abordări, de fapt este sigur că ratez aspecte fundamentale. Rândurile care urmează sunt doar un semn făcut către o direcţie explicativă insuficient explorată şi o invitaţie la dialog.

Religia

Pentru unii este deja o umbră a trecutului, o fantomă care bântuie, împiedicând cu umorile ei spectrale eliberarea raţiunii şi marşul glorios către o lume a omului. Pentru alţii e depozitara şi protectoarea adevărurilor supreme, spectaculos intangibilă într-o lume modernă care pune la dispoziţia detractorilor miriade de posibilităţi de atac. Pentru alţii, miza e în altă parte şi doar naivitatea epistemică şi politică ne poate face s-o luăm în serios ca factor explicativ atunci când aruncăm o privire către conflictele lumii noastre. Ceea ce cred eu este rezumat limpede de Mark C. Taylor care scrie, în After God:

„Nu putem înţelege lumea de azi dacă nu înţelegem religia. Niciodată n-a fost religia mai puternică sau mai periculoasă decât azi.  Nemaifiind închisă în biserici, sinagogi sau moschee, religia a ieşit pe străzi, umplând căile aeriene şi reţelele cu imagini şi mesaje care creează conflicte fatale, care ameninţă să scape de sub control… Religia nu se întoarce pentru că religia nu a plecat nici un moment.”[6]

Dacă Taylor are dreptate, devine imperativ necesar să „înţelegem religia”, să sondăm fenomenologic în logica ei operaţională, aceea care o face imposibil de ucis sau de surmontat. Mai mult, am ajuns la momentul, crede Taylor, în care nu mai putem ignora fenomenul religios şi nici nu mai putem amâna să (ne) punem întrebarea fundamentală cu privire la esenţa religiei.

Tot în After God, Taylor riscă şi o definiţie a religiei:

Religia este o reţea emergentă, complexă şi adaptativă de simboluri, mituri şi ritualuri care, pe de o parte propune tipare (schemata) de simţire, gândire şi acţiune care dau vieţii sens şi scop, iar pe de altă parte distruge, dislocă şi desfigurează orice figură stabilizatoare.[7]

Definirea religiei ca reţea, în termenii teoriei complexităţii, deschide, după cum voi încerca să arăt, căi cu adevărat fertile pentru a înţelege logica conflictelor care apar azi în zonele de întâlnire a flancurilor religios şi secular. Să vedem, însă, care sunt caracteristicile unei reţele adaptative emergente (RAE).[8]

a)     Reţelele adaptative complexe emergente (RAE) sunt compuse din mai multe părţi diferite care nu sunt autonome şi care sunt legate în diferite feluri. Aceste legături sau relaţii determină identitatea specifică şi caracteristicile membrilor şi componentelor reţelei.

b)     RAE prezintă  autoorganizare spontană, care complică relaţia dintre interioritate şi exterioritate astfel încât linia care se presupune că le separă devine evanescentă. Cu alte cuvinte, reţelele sunt mai degrabă deschise decât închise. La fel ca elementele individuale care le compun, reţelele (networks) care alcătuiesc încrengături (webs) complexe sunt codependente şi coevoluează prin interacţiuni complexe.

c)     Într-o RAE, întregul este mai mult decât suma părţilor. Întregul şi părţile sunt co-emergente şi fiecare devine ceea ce este numai în raport cu celălalt element şi prin el. Asta înseamnă că nu există indivizi separaţi de comunităţi şi invers.

d)     Întregul emerge pornind de la părţi, dar nu este reductibil la ele. Prin urmare, funcţionarea întregului nu poate fi înţeleasă printr-o analiză reducţionistă. Din moment ce RAE sunt structuri holiste, nu pot fi înţelese prin analiza părţilor lor.

e)     Agenţii individuali sau componentele RAE acţionează întotdeauna în interiorul unor parametri care descriu constrângerile care decurg din poziţia lor în reţea. Autonomia completă sau libertatea totală sunt iluzorii.

f)      Din moment ce încrengăturile (webs) formate din reţele interconectate (networks) evoluează în timp, fiecare configuraţie este condiţionată de istoria reţelei. RAE are, prin urmare, o memorie.

g)     Diversele componente pot interacţiona atât în serie cât şi în paralel pentru a genera efecte secvenţiale cât şi simultane. Asta înseamnă că nu există o relaţie simplă şi directă între o singură cauză şi un singur efect. Interacţiunile pot fi atât liniare cât şi neliniare.

h)     Complexitatea relaţiilor dintre membrii reţelei creează bucle de răspuns pozitiv (positive feed-back loops) care se deplasează departe de echilibru.

i)      Pe măsură ce sunt accelerate buclele de răspuns, RAE se apropie de o anumită condiţie critică de auto-organizare (self-organized criticality) în care un eveniment minor poate avea efecte catastrofale la nivel sistemic.

j)      Efectele catastrofale nu sunt cauzate de factori externi (exogeni), ci reprezintă o funcţie a multiplicităţii relaţiilor.

k)     Din moment ce asemenea catastrofe sunt sistemice şi, prin urmare, de neevitat, dezvoltarea nu este continuă. Perioadele de stabilitate sunt întrerupte de perioade de instabilitate care sunt întotdeauna distructive, dar care pot fi şi productive dacă apar la timp adaptările necesare.

Dacă am descris pe larg caracteristicile reţelelor emergente adaptative, asta se întâmplă pentru că fiecare dintre aceste trăsături este esenţială pentru înţelegerea dinamicilor care stau la baza ciocnirilor inevitabile dintr-o lume în care religia nu îşi mai află cu uşurinţă locul, dar pe care fatalmente n-o poate părăsi şi pe care o structurează agresiv. Dacă admitem caracterizarea făcută de Taylor, va trebui să concedem deopotrivă că:

i)                religia creştină (despre ea va fi în special vorba în ceea ce urmează) este un dispozitiv complex, de tip încrengătură, care corelează reţele diverse (teologice, comunitare, economice), având ca funcţie fundamentală codificarea cunoaşterii, comportamentelor, afectelor şi intuiţilor morale. La nivel funcţional, ea se comportă ca un mecanism menit să facă faţă devenirii, să ofere coduri utile şi repere fixe în raport cu orice proces care ar putea surveni în interiorul lumii.

ii)              în calitate de structură complexă (structură de structuri), religia ascunde exact dinamica pe care trebuie s-o îmblânzească. Propunând un model pretins anistoric, promiţând implicit că nici un proces şi nicio dinamică n-o va destabiliza fatal şi n- va face superfluă, religia ascunde tocmai natura devenirii ca devenire şi a proceselor ca procese. Ea ascunde tocmai faptul teribil care-i justifică existenţa şi anume că nu există nicio structură care să reziste indefinit şi permanent dinamicii proceselor şi devenirii destructurante. Promiţând victoria asupra a tot ceea ce curge veşnic, ea împiedică tocmai gândirea devenirii ca devenire.



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro





















824 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version