Toată lumea vorbește acum despre referendum – cu vivacitate, cu nervozitate, cu patos. Ți-e și frică să mai intri pe vreo rețea de socializare.

Liviu PapadimaFoto: Arhiva personala

Mie tema asta mi-a stârnit o curiozitate. Nu mai reușesc să-mi amintesc exact la câte plebiscitări am participat. Și, ca tot omul, mă duc pe Wikipedia, care, cu generozitate, îmi oferă o listă a referendumurilor organizate de româniab origine. Iat-o:

10 – 14 mai 1864 – Aprobarea Constituției din 1864; 2 – 8 aprilie 1866 – Aprobarea lui Carol I ca domnitor al Principatelor Unite; 24 februarie 1938 – Aprobarea Constituției României adoptată la inițiativa lui Carol al II-lea; 2 – 5 martie 1941 – Aprobarea politicii generalului Ion Antonescu; 9 – 16 noiembrie 1941 – Al doilea plebiscit pentru aprobarea politicii mareșalului Ion Antonescu; 23 noiembrie 1986 – Aprobarea reducerii cu 5% a armamentelor, efectivelor și cheltuielilor militare; 8 decembrie 1991 – Aprobarea Constituției României; 18 – 19 noiembrie 2003 – Aprobarea revizuirii Constituției României; 19 mai 2007 – Referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu; 25 noiembrie 2007 – Referendumul privind introducerea votului uninominal; 22 noiembrie 2009 – Referendumul privind parlamentul unicameral și reducerea numărului de parlamentari; 29 iulie 2012 – Referendum pentru demiterea președintelui României; 6 și 7 octombrie 2018 – Referendumul de modificare a articolului 48 din Constituția României.

Sper că lista e exactă și completă. Pentru că, în ea însăși, e deosebit de instructivă.

Întâi de toate: ce chestiuni au fost supuse unui referendum în istoria românilor? Cu prioritate, actul juridic fundamental, Constituția țării, sau revizuiri ample ale acestuia (1864, 1938, 1991, 2003). Însă nu de fiecare dată. Nu sunt ratificate prin referendum, de pildă, Constituția din 1866, considerată cea dintâi lege fundamentală modernă a României și cea mai longevivă, cea din 1923, crucială pentru reglementările statului de drept subsecvente Marii Uniri și nici cele trei emise în timpul regimului comunist (1948, 1952 și 1965). Constituția din 1938, în schimb, care legitimează regimul dictaturii regale, este plebiscitată.

A doua chestiune supusă votului popular în mai multe rânduri a fost schimbarea la vârf a puterii, în 1866, 2007 și 2012. Iată cum descrie Caragiale confirmarea plebiscitară a îndepărtării de la domnie a lui Alexandru Ioan Cuza de către ”monstruoasa coaliție”, la 11 februarie 1866, și a aducerii la tron a lui Carol I: ”Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi și noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 Fevruarie. De câte ori ieșeam de la școală, iscăleam toțida, și fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în orașul meu natal!” (i.e. Ploiești,Grand Hotel ”Victoria Română”). Lăsând la o parte modul în care se va fi desfășurat – mărturia lui Caragiale trebuie luată și ea, ca orice vine din partea unui scriitor care amestecă realitatea cu ficțiunea,cum grano salis– cert este că organizatorii și-au atins obiectivul politic. Nu același lucru s-a întâmplat, precum se știe, cu cele două referendumuri de demitere a președintelui Traian Băsescu, care au eșuat – deși au produs traume legale și morale deloc neglijabile, precum, în 2012, tentativa de a-i considera pe românii din diaspora ca ”neromâni”.

După cum se vede, nu există o legătură nemijlocită între tipurile de regim politic și recursul la referendum. Regimul parlamentar și monarhia constituțională l-au utilizat cu parcimonie – în 64 de ani, de numai două ori – ca și, de altfel, modificările aduse legii fundamentale. În schimb, dictaturile antebelice, cea carlistă și cea antonesciană, s-au folosit de el cu brio, de trei ori în numai trei ani. Dictatura comunistă s-a arătat și ea rezervată în a recurge la votul popular, nu însă și în privința reformelor constituționale, legea fundamentală fiind schimbată de trei ori în numai 17 ani. Abia către declinul regimului ceaușist, leaderii – sau doar leaderul? – acestuia par să fi prins gustul de a înscena o largă susținere populară, supunând votului obștesc chestiuni precum reducerea cheltuielilor militare sub 5 %. (În 1989 pare să fi existat o a doua inițiativă referendară, neconcretizată, privind interzicerea datoriilor externe). Cine, în afară de activul militar, și-ar fi dorit mai mulți bani pentru armată într-o Românie sărăcită, în 1986, până la pragul disperării? Dar nici măcar militarii de carieră sau rudele lor nu au putut vota ”NU” pentru că, dacă memoria nu mă înșală, consultarea ”poporului” s-a făcut pe baza unor liste nominale, alcătuite în instituții, în care trebuia să iscălești – e drept, o singură dată – și să-ți treci datele de buletin. Ideea de a organiza un referendum pe tema datoriilor externe sună încă și mai abitir a farsă politică.

În ”tânăra noastră democrație”, pe de altă parte, s-a recurs la referendum de 10 ori – incluzându-l și pe cel care ne stă în față – în 27 de ani. Ai zice că în curând România se va uni cu Elveția. Utilizând acest instrument legal cu înverșunare în bătăliile politice, am atins chiar performanța de a participa la două referendumuri eșuate pe aceeași temă în numai 5 ani. După cum După cum am reușit și să facem un referendum finalizat cu succes, care a rămas însă neaplicat și acum, la 9 ani distanță, pare tot mai improbabil că va fi aplicat vreodată. Pare că mai nimeni, cel puțin dintre decidenții politici, nu este îngrijorat de demonetizarea căreia a fost supusă constant această formă de manifestare a voinței publice.

Chiar și în comparație cu aceste inițiative exotice, cred că oricine ar recunoaște că referendumul ce urmează să se desfășoare pe 6 și 7 octombrie a.c. este cel mai ”original”, cel mai excentric din istoria românească. Nu mai este vorba despre relații sau structuri de putere – nici măcar, în mod direct, despre bătălii pentru putere -, nici despre politici publice ci despre felul în care românii și-ar dori să funcționeze societatea autohtonă. Noianul de argumente biologice, teologice, sociologice, politologice, antropologice, etice, istorice, culturale, juridice ș.a.m.d. aruncate din belșug în disputele ”pro” și ”contra” ”familiei tradiționale” a ajuns să oblitereze realitatea factuală pură și nudă: românii sunt chemați să spună dacă doresc ca actuala alcătuire a familiei să rămână neschimbată de-a pururea și în vecii vecilor, amin. Ideea de a organiza un referendum despre ceva ce s-ar putea cândva întâmpla – modificarea actualei legislații din România privind căsătoria și familia – e de o bizarerie fără seamăn.

Un referendum nu e nici un sondaj de opinie, nici o dezbatere publică. Un referendum are noimă în virtutea efectelor pe care le antrenează. În teorie, cel puțin. Altminteri, precum am mai spus, politicienii noștri abili au reușit și premiera de a consulta electoratul pe tema modificării structurii parlamentului, lăsând apoi rezultatul să zacă prin sertarele istoriei de aproape un deceniu.

Am avut deci parte și de plebiscitări care s-au topit în neant. Acum urcăm pe o nouă treaptă de rafinare a tinerei noastre democrații: facem referendumuri care nu folosesc la nimic. Să zicem că votul nu atinge cvorumul legal: bani irosiți, dispute aruncate pe fereastră. Să zicem că majoritatea votanților optează pentru ”NU”. Stop joc. La loc comanda. Probabil însă, în condițiile atingerii cvorumului, majoritatea va alege ”DA”. Parlamentul, de această dată, se va precipita să legifereze, punând în acord definiția căsătoriei din Constituție cu cea existentă în legislația organică. Și? Cetățenii vor jubila că au mai pus un zid în calea homosexualilor, al lesbienelor, al bisexualilor și al transsexualilor. Avem astfel șansa de a mai rezista pe baricadele Constituției niște ani sau decenii sub asaltul minorităților sexuale, precum odinioară în filmele western albii asediați în forturile lor de năvala pieilor roșii.

Să fie clar: referendumul la care suntem chemați să participăm nu este despre atașamentul față de valorile tradiționale, este despre teama de viitor. Nu se va schimba nimic în urma lui, din punct de vedere al reglementărilor legale privind funcționarea societății. Ca și până acum, minoritățile sexuale nu își vor putea întemeia o ”familie” recunoscută în plan juridic. În plan moral însă, o eventuală victorie a referendumului va însemna un succes acreditat al spaimei de viitor, de ”ce s-ar putea să se întâmple”.

Nu vreau să fac speculații inepte asupra așa-zisului ”fatalism” românesc, de filieră mioritică. De altminteri, prezentul referendum îl contrazice întru totul. În scenariul contemporan, ciobanul se revoltă împotriva sorții ce, pare-se, i-ar fi fost sortită, și cheamă mioarele la angajament civic. Mă mărginesc să spun că, dincolo de orice scenariu mitologic, recursul la spaimă în discursul politic este una dintre cele mai toxice strategii imaginabile. Nu-mi obosesc cititorii cu exemple din Hitler, din Stalin, din Ceaușescu și din mulți, mulți alți dictatori din toate timpurile și locurile. Importantă este de această dată originea fricii instrumentate politic. Nu mai e vorba nici despre ”Protocoalele Sionului”, nici despre ”puterile imperialiste” sau despre ”dușmanul de la Răsărit” înfruntat de Ceaușescu în ”discursul din balcon” în 1968. E vorba despre Occident, mai concret, despre ”Occidentul de proximitate”, cel căruia îi suntem parteneri în Uniunea Europeană.

În 2007 România a fost primită cu drepturi depline în Uniunea Europeană. (Apropos: nu era cazul să se organizeze un referendum pe această temă? Nu-mi mai amintesc să fi participat la așa ceva.) În orice caz, atitudinea covârșitor pro-europeană a românilor a fost evidentă din capul locului, în sondajele de opinie, pe de o parte, prin absența oricărui organism politic care să se declare fățiș ”eurosceptic”, pe de altă parte. Vreme de mai bine de un deceniu, cât au durat preparativele, mare parte dintre români, în special intelectualitatea, au resimțit dorința de aderare ca pe un fel de nevoie de ”recunoaștere” a statutului nostru dintotdeauna de ”națiune europeană”, deturnat de o paranteză istorică. Pentru majoritatea românilor, intrarea țării lor în UE a însemnat ”revenirea în Europa”.

Numai că, așa cum nu au ezitat să avertizeze câteva minți lucide, Europa nu mai era acolo unde o lăsaserăm la ”despărțire”, înaintea celui de al doilea Război Mondial. Slavă Domnului, aș zice. Tot așa cum, în orice asociere, în cele politice cu precădere, nu e vorba doar despre afinități venite din trecut, ci și, mai ales, despre gânduri comune de viitor. Ca și, de altfel, în căsătorie. Un adevăr care, în anii scurși de la aderare, a început să devină tot mai evident. Stânjenitor de evident. Și, precum se știe, nu numai pentru români. Poate suntem însă singurii care cultivă ipocrizia de a nu mărturisi că ”primejdiile” care ar amenința alcătuirile noastre tradiționale dintr-acolo vin, dinspre Occidentul european și dinspre ”partenerul nostru strategic” de peste ocean. De unde altundeva? Oamenii noștri politici au căpătat obiceiul de a pune la bătaie orice armă, indiferent de consecințe, pentru a-și proteja măruntele lor interese.

Spuneam mai înainte că e un referendum despre spima de viitor. Nu în ultimul rând, cea a lui Liviu Dragnea și a altor acoliți.

Personal sunt dispus să discut cu oricine problema ”familiei tradiționale” după ce această mascaradă politică se va fi încheiat și rănile societale lăsate în urmă se vor fi cicatrizat. O să vă mirați, poate, dar am în această privință opinii mai degrabă conservatoare. Până atunci, însă, refuz să mă fac părtaș, în orice fel, unei cacealmale funeste.

Am considerat în permanență, din 1990 încoace, că e o datorie elementară să mă prezint la fiecare tur de alegeri. Mi-au displăcut sofismele de genul ”ce contează un vot în plus sau în minus” sau ”oricum toți sunt la fel de ticăloși” și multe altele asemenea, pe care le-am auzit din păcate și de la persoane apropiate și dragi. Am considerat că pentru cine vrea să trăiască într-o țară democratică participarea la vot e o datorie elementară. Ca atare, experiența personală a referendumurilor organizate în România din 1990 încoace m-a pus la un moment dat în încucătură. Și nu mi-a fost ușor să înțeleg, în luptă cu propria mea conștiință, că, spre deosebire de competițiile electorale regulate, în cazul referendumurilor este nu numai dreptul, ci și datoria oricărui cetățean să se gândească dacă inițiativa cu pricina are vreun sens sau nu. Altminteri, s-ar putea să mă trezesc convocat să-mi dau cu părerea despre ce ar fi de făcut dacă vor debarca extratereștrii la Las Fierbinți sau ce s-ar fi putut întâmpla dacă Tudor Vladimirescu n-ar fi fost trădat de confrații lui, hăcuit și aruncat într-o fântână. Există trei răspunsuri la un referendum: ”Da”, ”Nu” și ”Mulțumesc, nu e cazul” – toate trei la fel de civice și de legitime.

Citeste intreg articolul si comenteaza pecontributors.ro