Am văzut ieri “All about my mother” / “Todo sobre mi madre” al lui Pedro Almodovar. Un film din 1999 cu doi transsexuali prostituați, unul tată muribund, altul fost șofer de camion, o divă lesbiană, o iubită junkie, trei mame și doi fii. Unul care moare, altul care se naște. O mamă îndurerată, o altă mamă care pictează fake-uri după Chagall și “sora” Rosa, o asistentă socială care lucrează la un adăpost pentru prostituate bătute și agresate și care se îmbolnăvește de SIDA după ce rămînă însărcinată cu transsexualul tată. Și privind filmul și figura lui centrală, luminoasă, amuzantă și tragică,Agrado(“o persoană agreabilă”) – un fost șofer de camion transformat in prostituată cu penis și implant de sîni, – m-am gîndit: ce mult își iubește Almodovar personajele în acest film. Exact cum și le iubește Steinhardt în “Jurnalul fericirii.”
Una dintre scenele mele preferate din “Jurnalul fericirii” e scena cu adventiștii.
Lucrurile se înfățișează în felul următor: adventiștii îl cam disprețuiesc pe popa Petcu din Năieni, “preot de la țară fără cunoștințe teologice superioare” și atunci îi vin de hac citîndu-i cu nemiluita (Steinhardt foloseste cuvintele cu o precizie fascinantă) texte biblice și versete – dovadă a familiarității cu Scriptura, dar și obicei de “clănțău procedurist”. Și sigur, adventistii se uită la popă foarte de sus, fiindcă acesta se încurcă cînd le dă replica, dar și fiindcă “răpus de plictis și mizerie” se dedă “amintirii vinurilor și comîndărilor din satul lui de oameni gospodari”. Dacă mîncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, adventiștii o resping, se așează în genunchi, își ridică brațele și-și aduc jertfa Atotputernicului. “Scena pare artificială, scenografică, – ne spune Steindart – însă din partea “unor oameni străvezii de slabi, înfometați de ani lungi de închisoare” gestul de jertfă e foarte concret.” În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți.”
Hotărît să îi ia apărarea bietului popă în această confruntare dogmatică, Steinhardt începe să invețe pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (“obiectivi și cinstiți tot ei mi le indică” – vedeți?) și ajung, el & preotul să îi combată pe premianți pe propriul lor “teren scriptuar”. Respectărilor oarbe ale Sîmbetei, ei vin cu pasajele fundamentale din II Cor 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Matei 12, 8; Marcu 2, 27 (Fiul Omului este Domnși al Sîmbetei); Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcutăpentru om, iar nu omul pentru sîmbătă), Rom. 14, 6 (Cel ceține ziua oține pentru Domnulși cel ce nuține ziua nu oține pentru Domnul). Colos 2,16 (Nimeni deci sănu văjudece pentru mîncareși băuturăsau cu privire la vreo sărbatoare sau lunănouăsau sîmbete) – “Cu acest din urmă text, in special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenție, bucuroși de biruințele ortodoxiei, dar și admiratori ai tăriei de caracter a sectanților.”
Și urmează scena miraculoasă și admirabilă:
“Cînd suntem scoși la baie, Sîmbăta, adventiștii nu consimt să se spele pe Trup. Pe mîini da, și Sîmbăta, dar nu pe corp. Spectacolul care se repetă săptămînal (suntem în perioada în care direcția penitenciarelor îngăduie aplicarea regulilor de igienă) scoate în evidență două încăpățînări naive și dovedește încă o dată mai mult că nițică dreptate este la fiecare. Încleștarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e – dat fiind suferințele și ocările pe care le dezlănțuiește – și admirabilă. Dar și gardienii nu sunt cu totul greșiți cerîndu-le tuturor deținuților să se îmbăieze. De ce oare nu li se dă adventiștilor posibilitatea să meargă la duș in altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curețenie în pușcării! Cu dușmănia mai poți lupta, birocația însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, si apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zîmbind serafic, asteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. Refuzăm cu toții oferta acum adresată intregului colectiv, apoi și ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă și toată scena se termină cum zic francezii, în queue de poisson. De unde însă, cind sunt în unanimitate, drepslăvitorilor abia dacă li se mai acordă răgazul să se săpuneze fulgerător și să se clătească, dar dacă sunt și adventiști de față, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins și mai mult șederea la baie, dau apă caldă din belșug: dreptslăvitorii pleacă sătui de curățenie și îmbăiați cu adevărat. Cu puțina apă pe care o primim în celulă, renunțind la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller, să se spele ei pe tot corpul Duminică dimineața.”
Sunt jalnici și profund respectabili. Exact același sentiment l-am avut privind la Agrado sau la tatăl rujat care își plînge fiul mort și apoi își sărută cu buzele rujate și muribunde fiul proaspăt născut. Cu cuvintele criticului de film Roger Ebert: “Pedro Almodovar’s films are a struggle between real and fake heartbreak. Between tragedy and soap opera”. Mi se pare o mare reușită să transmiți și să convingi spectatorul de adevărul unei persoane umane din interiorul acestei combinații provocatoare și autosabotante: dintre telenovelă melodramatică drapată în culori vii și artificiale și delicatețea sufletului oricui camionagiu purtător de silicoane.
Acum doi ani, cînd am citit Jurnalul Fericirii, am fost extrem de impresionată de felul cumsecade al acestui om numit Nicolae Steinhardt. Felul lui de-a fi, care răzbește într-un mod miraculos printre rîndurile Jurnalului, mi-a preschimbat inima. De fiecare dată mă cînd recitesc “Jurnalul fericirii” sau “Dăruind vei dobîndi”, mă lasă mască înțelegerea uriașă a lui Steinhardt față de oameni, față de oameni-cu-toate-ale-lor. Ori de cîte ori citesc despre gesturile miraculos de umane din închisoare - cum a învățatTiti Panteade laJohnny Rotarugramatica engleză cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, cît vreme au stat – un an și jumătate – în celule vecine, sau cînd recitesc despre băiatul tînăr din Sibiu care îi oferă firimituri de pîine acolo la Jilava, sfătuindu-l să le sugă încet fiindca conțin apă. (“Și nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apădespre care Hristos zice cădacăa fost dat insetatuluiîn numele Său nu va rămîne fărărăsplată“), sau despreNicolae Balotacare știe liturghia pe de rost. “O rostește acolo, în celulă, neînsoțită de orgă sau cor, de miros de tămîie, de gesturi hieratice, de lumini și culori. În biserici, urzeala subiectului este însoțită de tot ce-l insoțește pentru a predispune, emoționa, covîrși. Dar aici înfrunt textul în toată consistența sa extra-pură. E un joc strîns, așa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos răstignit ne face față. Parcă nici nu avem soluția de a scapa de priveliște ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spectacolul torturii, sa asistăm la crucificare.” – mă întreb cu cea mai mare seriozitate, cum transferăm dovezile acestea înălțătoare în traiul nostru cotidian, cum transfer soluțiile dintr-un loc într-altul? Cum facem să refacem jocul acesta strîns în care e posibil schimbul de umanitate? Cum pot sta laolaltă în libertate transsexualul camionagiu și creștinul din CpF?
Pe Facebook, zilele astea, pare că jocul nu e deloc strîns așa cum e în cartea și în închisoarea lui Steinhardt. Oamenii se detestă cu înflăcărare unii pe alții. Acolo în închisoare, oamenii sunt frați între ei. Afară, afară în libertate, rîd cumplit unii de alții fără să se apere intre ei. Afară e prilej să se dușmănească reciproc. Dar acolo, înăuntru, în condițiile de temniță (în condiții de suferință) nu mai rămîne loc pentru prostii, pentru nimicuri, pentru rîs, aroganță, dispreț sau batjocură. Suferința eliberează scena de efecte secundare, rămîn oamenii în inima lor goală. Felul în care stau adventistii aceia în pielea goală, cu mîinile impreunate peste piept, zîmbind serafic mă umple de afecțiune. La fel cum m-a umplut de afecțiune felul în care Agrado travestitul își enumeră pe scenă, în fața publicului, operațiile ei estetice care au transformat-o din bărbat în femeie cu penis. Felul în care Steinhardt înțelege fix ce trebuie înțeles despre acei oameni, că sunt “jalnici, caraghioși și profund respectabil”. Asta e treaba, dacă mă întrebați pe mine, omul devine profund respectabil cu cît e mai jalnic. Acolo unde condițiile de existență sunt drastice, omul e plin de adevăr, iar felul lui de-a fi țipător ori jalnic, e profund respectabil. Ce bine că a trăit Steinhardt, îmi zic mereu, ce bine ca a fost acolo la Jilava, să îi vadă pe slăbanogii ăia serafici și pe popa Petcu, refuzînd să îsi batjocorească “adversarii” de Scriptură, și pe colegii de celulă cedîndu-si puțina apă ca sa iși poată spăla și adventiștii corpul lor Duminica. Mă tot gîndesc, suferința clătește omul de toate zorzoanele secundare rostului lui în lume (de mîndrie și vanitate, în principal) și îi dă prilejul să făptuiască esențialul: să fie cumsecade. Și în loc să sară la gîtul celuilalt, să îi sară în ajutor. Almodovar procedează taman invers. El încarcă scena umanității de cît mai multe zorzoane, cît mai multă culoare și cît mai multă stridență și te lasă să verifici (și să te verifici) dacă ești capabil să treci testul Celuilalt. Îl poți vedea de-adevăratelea pe Celălalt? Cu toate ale lui? Chiar și cînd poartă culorițipătoare? Poți să nu îi sari la gît?
La fel e și cu rusul Mihalkov. Vă amintiți ce se întreabă în legătură cu Stolz și Oblomov povestitorul din film? “Cum se potînțelege oameniiăștia doi, a cărorîntreagăexistență, fiecare caracteristică, este un protest evidentîmpotriva modului de a trăi al celuilalt? Se pare căeste un adevăr statornicit căaceastădeosebire izbitoareși contrastantănu este o piedicăin calea afecțiunii.”
Alt regizor care își iubește personajele. Îi place la nebunie să pună laolaltă oameni diferiți, dar nu a pentru a sabota, ci pentru a completa judecata despre realitate. Așa îi alătură pe generalul Kotov și pe Mitia în “Soare nemilos”, așa îi alătură pe șoferul rus și pe păstorul mongol în “Urga”, așa îi alătură pe Stolz și pe Oblomov în ecranizarea după Goncearov. Mihalkov e un romantic și un idealist astfel că e tolerant cu echivocul și ambivalența. Și caută să pună această ambivalență în lumină în relațiile dintre oameni. Îl iubește pe Oblomov. Dar îl iubește și pe Stolz. Nici unul nu e complet bun, complet rău. La Mihalkov nu poți alege un singur personaj. Sunt compleți împreună, adevărul nu e într-o parte în detrimentul celeilalte. Nu poți alege ușor între Oblomov și Stolz. Occidentalul vs rusofilul, materialism vs metafizică, vitalitate vs contemplație, tipul de succes vs inadaptatul, modernul vs conservatorul. Trebuie să se completeze reciproc și nu să se distrugă.
O chestie pe care o spune Oblomov al lui Goncearov:
“De ce or mai fi scriind scriitorii ăștia”, întreabă Oblomov?
Și i se răspunde că “pentru adevăr, pentru a zugravi cît mai viu oamenii, leit caîn viață”.
Și atunci Oblomov spune:
“De ce s-or mai fi ostenind atît? Pentru plăcerea lor, pentru satisfacția de a vedea, că pe oricine ar înfățisa ei, reușesc să-l redea leit? Numai că din toate astea lipsește viața, lipseste înțelegerea, simpatia - ceea ce la voi se cheamă umanitate. E numai vanitate. Zugrăvesc un hoț, o femeie pierdută, ca și cum i-ar prinde pe stradă și i-ar duce la închisoare. În povestirile lor nu se simt “lacrimi ascunse”, ci numai rîsul brutal izbucnind pe față, răutatea… poți sa zugrăvești un hoț, o femeie pierdută, un prost inșelat, dar nu trebuie să uiți omul. Unde-i iubirea de om? Gîndirea devine fecundă prin iubire. Întindeți o mînă de ajutor omului căzut ca să-l ridicați, ori plîngeți amar de mila lui, dacă nu mai e nimic de făcut pentru el, dar nu-l batjocoriți! Iubiți-l, nu uitați să vă recunoașteți și pe voi în el și purtați-vă cu el ca și cu voi înșivă.”
- Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
