Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre eficiența durabilă a mișcărilor civice de protest

de Andrei Musetescu     Contributors.ro
Luni, 3 septembrie 2018, 8:18 Actualitate | Opinii


Andrei Musetescu
Foto: Arhiva personala

Mișcările civice de protest [1] desfășurate în ultimii ani în țara noastră și rezultatele obținute reprezintă imboldul inițial pentru scrierea acestui text. Cu particularitățile lor, protestele civice din Bulgaria, Coreea de Sud („Candlelight Struggle”), Egipt (Piața Tahrir), Grecia, Polonia, Spania („Indignados”), SUA („Occupy Wall Street”), Turcia (Piața Taksim), Ucraina sau Ungaria au avut și ele contribuția lor.

Majoritatea mișcărilor civice de protest sunt eterogene și solidare. Diferențele, asperitățile și tensiunile rămân temporar ascunse datorită preeminenței și urgenței sarcinii de a îndeplini un obiectiv comun. Expresia „rămân temporar ascunse” nu indică existența vreunei intenții explicite, a unor decizii prealabile în acest sens. Foarte probabil, solidaritatea se naște spontan și este rațională din perspectiva maximizării șanselor de reușită.

Diversitatea opțiunilor individuale în ceea ce privește soluțiile acceptabile în perioada post-proteste este provizoriu ignorată. Predominante rămân agenda și mesajele generale ce exprimă setul de schimbări dezirabile. Aceasta și pentru că necesara coeziune a grupului protestatar este mai ușor de păstrat prin focalizarea pe țelul comun, dar ar fi foarte probabil periclitată de promovarea unor soluții concrete.

Consecința cea mai evidentă a eterogenității o reprezintă fragilitatea în timp a grupului protestatar. Ea este normală dacă scopul propus a fost atins. Dar fragilitatea se manifestă și atunci când, pentru un motiv sau altul, mișcarea de protest nu și-a atins (încă) obiectivele.

Eventuala revenire a mișcărilor de protest la consistența numerică și de mesaj anterioară, consecință a reactualizării temelor ce au generat protestele inițiale, nu contrazice, cred, teza fragilității.

Odată cu mișcările civice de protest apar și tentative de raliere. Variantele pozitive ale acestora reflectă o convergență substanțială a obiectivelor. Uneori, însă, poate fi vorba doar de dorința de asociere la un eveniment cu impact social și mediatic pozitiv și de obținere a unor beneficii directe sau indirecte.

Mișcările civice de protest evidențiază și un ethos spontan, dar nu neapărat efemer, al fraternității, manifestat prin întrajutorare, solidaritate, egalitate, disponibilitate, optimism și încredere în ceilalți protestatari[2]. O consecință importantă o reprezintă structurarea orizontală a multor mișcări civice de protest.

Protestele din ultimii ani din țara noastră nu au avut și nu au produs lideri. Absența ierarhiei, percepută probabil de participanți ca un element de diferențiere pozitivă și ca o critică implicită a structurilor piramidale contestate, reprezintă, însă, și o limitare. Ea face extrem de dificilă comunicarea directă, în măsura în care este dorită de ambele tabere, cu ținta protestului (decidenții politici), dar și, iarăși în măsura în care este dorită, cu organizații și grupuri de sprijin, inclusiv partide din opoziție.

Este de notat că absența dialogului poate fi utilizată de către guvernanți, atunci când sunt ostili comunicării deoarece o echivalează rudimentar cu cedarea, pentru a prezenta protestele civice ca tulburări grave ale ordinii publice sau ca acțiuni cu agende ascunse subversive, pentru a le contesta legitimitatea și, nu de puține ori, pentru a le reprima.

Inexistența unor structuri ierarhice de autoritate și de reprezentare precum și sancționarea tentativelor de abandonare a acestei formule generează și un impas decizional. În acest context, stabilirea unor coordonate practice, precum locul, ziua și ora, nu pot fi asimilate unor decizii. În cazul multor mișcări de protest nu se adoptă decizii; ele își adaptează spontan mesajele la evenimente externe (îndeosebi la acțiunile puterii politice).

O trăsătură comună multor mișcări civice de protest este orientarea lor anti-partidistă, și, prin extensie, anti-sistem politic. Nu este, desigur, promovată decât marginal o respingere de principiu; adversitatea se referă deschis la partidele și sistemul politic existente în momentul respectiv. Iar poziționarea ostilă partidelor politice deține un statut privilegiat printre sursele de autodefinire (setul de atribute „tari”, definitorii) și de legitimare a protestelor.

Consecințele negative ale respingerii în bloc a partidelor politice prin absenteism electoral sunt astăzi evidente, astfel încât comentarii suplimentare sunt inutile. A vota este important, dar nu reprezintă nicidecum „sfârșitul poveștii”. Monitorizarea activității aleșilor, a calității relației de reprezentare sau presiunea „de jos în sus” pentru promovarea unor proiecte se impun tot mai mult ca la fel de importante. Și lista nu se termină aici!

Convingerea adânc înrădăcinată că „nu avem cu cine vota” este dificil de schimbat. Partidelor politice de opoziție, dezavantajate de o participare electorală redusă, le revine cu siguranță un rol important în contracararea tendinței de dezangajare politică. Dar nu numai lor! Iar pentru ca participarea la vot să fie valorizată pozitiv este nevoie de mult mai mult decât de simple apeluri, declarații de interes sau de bune intenții.

La manifestațiile civice de protest participă, cu siguranță, și membri sau simpatizanți ai partidelor politice. Dar implicarea explicită, în nume propriu, a partidelor politice este frecvent refuzată. În țara noastră, reacțiile negative spontane înregistrate atunci când diverși lideri politici au încercat să participe la proteste indică faptul că există un consens al majorității protestatarilor în legătură cu delimitarea de partide. Rezultatul îl reprezintă și impasul în care se află partidele politice de opoziție în ceea ce privește manifestarea suportului pentru mișcările civice de protest. Iar teama de critici și de reacții vehemente de respingere este o cauză, nu singura, a atitudinilor ezitante, prudente, neconvingătoare ale partidelor.

În ultimii ani a apărut și s-a consolidat o așteptare publică referitoare la înnoirea clasei politice (partide și politicieni). Varianta radicală este reprezentată de cerința imperativă a schimbării din temelii a clasei politice.

Nu cred că poate fi contestată temeinic justețea nevoii de schimbare, inclusiv a partidelor politice. Dar, din nou, nu numai a lor!

Partidele politice și liderii acestora au fost incluse în categoria forțelor ce se opun unei cerințe normale și fundamentale – reformarea clasei politice – pentru realizarea unei bune guvernări. Nemulțumirile referitoare la activitatea politicienilor români sunt îndreptățite, ceea ce nu ar trebui, totuși, să valideze tratarea în bloc, nediferențiată a acestora.

Scepticismul și dezavuarea de plano a tuturor partidelor politice – niciunul „fără pată și prihană”, dar niciunul doar o simplă copie, identică cu oricare altul, a aceluiași unic tipar negativ – se întemeiază pe un maximalism, sau o iluzie, cu foarte probabile efecte (neanticipate) adverse în ceea ce privește capacitatea mișcărilor civice de protest de a sprijini și încuraja necesare schimbări durabile în direcția bunelor practici politice și a bunei guvernări.

Teoretic, cerința schimbării complete a politicii românești (actori, configurație, norme, raporturi, etc.) nu poate fi respinsă ca imposibilă. Nici măcar argumentul lipsei vreunui precedent istoric nu poate fi invocat, pentru că există, în alte epoci și țări, cazuri de acest tip. Dar tocmai existența acestora cred că furnizează un argument important pentru respingerea abordării radicale a înnoirii clasei politice din țara noastră. Pentru că, atunci când a fost înfăptuită, ea a însemnat suferințe, tragedii, costuri sociale și personale imense, fără ca promisa emancipare de racilele trecutului să fie realizată. Dimpotrivă, continuitatea cu practicile opresive din l’ancien regime și apariția unor noi forme de represiune și teroare s-au manifestat rapid și cu putere.

Cred că schimbarea organică a sistemului politic actual este de preferat schimbării prin ruptură. Noul, chiar autentic, nu înseamnă obligatoriu și de la sine mai bun. Există exemple în această privință atât în România cât și în alte țări unde există crize ale partidelor politice tradiționale.

Privite în desfășurare, există mai multe trasee pe care mișcările civice de protest se pot înscrie.

Prima variantă și cea mai frecventă poate fi numită „conservatoare”, deoarece protestul civic rămâne în mare parte ceea ce a fost de la început. Modificări pot apărea (de exemplu, aria de acoperire teritorială sau numărul de participanți), dar ele nu sunt structurale.

Există, însă, și variante ce presupun transformări substanțiale, iar ipoteza acestui text este că acestea determină în mai mare măsură – dar nu de la sine – o amprentă pozitivă durabilă și semnificativă a mișcărilor civice de protest asupra guvernării și a deciziilor politice.

Fără îndoială, nu există vreo obligație ca mișcările civice de protest să se modifice structural. Însăși formularea unui astfel de imperativ ar fi caraghioasă și inutilă. Protestele autentice nu se nasc la comandă și nu se încheie la ordin! Mișcări civice de protest vor continua să existe, unele vor dispărea, după ce au reușit, total sau parțial, ce și-au propus sau fără a avea succes, altele noi se vor naște.

Protestele civice masive, de durată și cu anvergură tematică ar putea însă și să evolueze organic într-una din următoarele direcții[3]:

  • În funcție de gradul de eterogenitate al mișcării civice de protest și de clarificarea principalelor curente distincte din interiorul său, înființarea unuia sau mai multor partide politice noi: Opțiunea pentru această traiectorie este, cel puțin într-o primă etapă, mai ușor și mai probabil de adoptat. Dar dificultățile construirii unui partid competitiv la nivel național nu trebuie subestimate. Nu este vorba doar de resurse sau de activitate organizatorică. Dificilă este, în egală măsură, și dezvoltarea unui program politic coerent, atractiv și multi-tematic, care să depășească limitările firești generate de obiectivele focalizate ale acțiunilor de protest[4].

Există, de asemenea, și riscul amăgirii, al autoînșelării în ceea ce privește sprijinul social și impactul politic datorită favorizării unui cadru de referință închis de tipul „noi și-ai noștri”[5].

Un curs al evenimentelor cu potential contraproductiv important îl reprezintă disputele referitoare la moștenitorul și continuatorul legitim al mișcării de protest originare. Excluderile, anatemele și „dezvăluirile” reprezintă indicatori ai unei asemenea situații disfuncționale.

  • În funcție de gradul de eterogenitate al mișcării civice de protest și de clarificarea principalelor curente distincte din interiorul său, integrarea în unul sau mai multe dintre partidele existente, și anume în cel(e) cu care aria de compatibilitate este cea mai extinsă: Și această opțiune conține necunoscute și riscuri (buna credință reală a părților, soliditatea angajamentelor asumate sau capacitatea de promovare și menținere pe agenda partidului a obiectivelor mișcării civice, etc.).
  • Menținerea statutului inițial al mișcării civice de protest și, ca element de noutate, acceptarea explicită a sprijinului unuia sau mai multor partide politice: La fel ca în celelalte două variante, această cale cere mai mult decât spontaneitate în ceea ce privește mobilizarea și participarea la proteste. Dacă se continuă într-o formă nestructurată – termen ce indică nivelul de organizare internă, nu relevanța acțiunii sau validitatea și coerența mesajelor –, dar se dorește promovarea obiectivelor mișcării și prin alte mijloace, delegarea și reprezentarea devin inevitabile.

În această privință, există și temerea justificată că nu s-ar întruni sprijinul majorității participanților, ceea ce ar însemna sfârșitul mișcării de protest, cel puțin în forma în care aceasta s-a manifestat până în acel moment.

Fiecare din cele trei direcții schițate mai sus reprezintă și oferte politice adresate electoratului, în primul rând celor care sprijină, indiferent în ce mod, mișcarea civică de protest respectivă și agenda publică promovată de aceasta.[6]

Ordinea în care au fost menționate variantele nu reflectă o ierarhizare ascendentă sau descendentă. Fără a fi identice în ceea ce privește conținutul și complexitatea, fiecare dintre ele poate fi superioară celorlalte, dacă, doar în cazul său, sunt respectate exigențele lucrului bine făcut. Iar una din reguli este compararea obiectivă a variantelor din perspectiva câștigurilor și costurilor, a avantajelor și dezavantajelor.

Atât mișcările civice de protest cât și partidele favorabile acestora reprezintă pentru cealaltă parte o oportunitate sau o amenințare. Rezultatul (câștig – câștig, câștig – pierdere, pierdere – câștig sau pierdere – pierdere) depinde atât de procese interne, proprii fiecărei tabere cât și de modalitățile de raportare reciprocă (parteneriat sau competiție).

Tendința de conciliere implicată de ultimele două variante schițate anterior nu este univocă, de la (cel puțin) unele segmente ale mișcării civice de protest la unele partide. Nu este vorba de un cadou făcut partidelor sau de un drept al acestora, consecință a simplului fapt că există și că au sau ar putea avea forță legislativă și executivă.

În același timp, sprijinul acordat unui partid politic, oricum s-ar manifesta și oricare ar fi protagoniștii, nu este ireversibil. Circumstanțe schimbate vor modifica, foarte probabil, situația și partidul poate deveni din aliat o țintă a protestelor civice. Pentru că, precum în cântecul „Les Bourgeois” al lui Jacques Brel, progresiștii de ieri pot fi retrograzii de astăzi.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe

Contributors.ro






















742 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version