Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Scrisoare către un pesedist/o pesedistă

de Liviu Papadima     Contributors.ro
Joi, 16 august 2018, 11:16 Actualitate | Opinii


Liviu Papadima
Foto: Arhiva personala

Dragă domnule, dragă doamnă,

nu te cunosc. Nu știu ce fel de om ești. Poți fi o persoană cumsecade și educată sau nu. Nu contează. Tot ce te rog este să mă asculți puțin.

Te numesc ”pesedist” / ”pesedistă” pentru că fie te regăsești între cadrele active ale partidului, fie ești doar un simplu membru, fie ai votat PSD-ALDE la ultimele alegeri, fie doar simpatizezi cu acest partid, adică îți simți nevoile și speranțele legate de promisiunile lui politice. În oricare din aceste situații, consideră-te, te rog, destinatar al acestei scrisori.

Suntem, știi și tu, într-un an aparte, în care serbăm un secol de la Marea Unire, un eveniment crucial pentru destinul statului român și pentru consolidarea identității cetățenilor săi. 2018 este, totodată, anul unor dezbinări din ce în ce mai profunde și mai dramatice în societatea noastră. Asta se vede cu ochiul liber și ne întristează pe noi toți, indiferent de opțiunile politice ale fiecăruia. Ceea ce ne dezbină este faptul că înțelegem în mod diferit înseși cauzele acestei dezbinări și cum ar putea fi ea rezolvată.

Îngăduie-mi te rog o metaforă, o comparație, pentru ceea ce am să-ți spun în continuare. Am văzut, printre imaginile de la recentele manifestări din Piața Victoriei din București – te rog mult să nu abandonezi lectura dacă ai ajuns aici! – fotografia unei fetițe care își adusese cu ea o vioară. Invocăm cu toții nevoia unei armonii sociale, dar se pare că înțelegem această armonie în moduri foarte diferite, ceea ce face aproape imposibil să mai stăm de vorbă unul cu altul.

Închipuie-ți societatea ca pe o orchestră care vrea să execute o partitură – să aibă, adică, un proiect comun, la care să subscrie toți instrumentiștii. Unul ține în brațe o vioară. Altul un clarinet, un oboi, un contrabas, un violoncel, altul are în față un pian și așa mai departe. Cred că înțelegi ce vreau să spun: armonia, cea muzicală și cea socială, nu se obține când toți cântă otova la același instrument, când vioara, clarinetul, oboiul, contrabasul sau pianul sunt făcute să sune toate la fel.

În politică, asta se cheamă ”pluralism”. El pornește de la constatarea elementară că în aceeași societate avem oameni foarte diferiți – care ”cântă” la ”instrumente” diferite. Diferiți ca bunăstare, educație, profesie, fel de trai, mentalități, chiar temperamente și multe altele. Interesele, nevoile și dorințele lor sunt și ele tot atât de diferite. Pluralismul, indispensabil oricărei democrații, este modalitatea de a da acces la putere, adică, la decizii care îi pot afecta pe toți membrii unei societăți, acestei diversități firești de profiluri umane, de categorii sociale și profesionale, de tipuri diferite de nevoi și aspirații.

Poate că te-ai uitat la televizor la imagini de la demonstrațiile antiguvernamentale din ultima vreme sau ai citit despre ele sau ai auzit comentarii despre ele și te-ai întrebat cu iritare: ”Ce mai vor și ăștia?”

Ăștia sunt poate contrabasul sau oboiul din orchestră și nu clarinetul sau vioara la care știi tu să cânți.

Mi-e greu însă să-mi închipui că te pot entuziasma, de pildă, declarațiile unui director de operă, pentru care cei care cântă altfel ar merita ”cel puțin un glonț în cap.” Sau amenințările unui leader marcant PSD că, dacă ne mai enervează mult acești ”cântă altfel”, aducem ”un milion de oameni și-i călcăm în picioare”. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, și cei care au proferat asemnea afirmații se află printre destinatarii acestei scrisori. Despre asta, însă, ceva mai încolo.

Bănuiesc că analogia mea cu muzica a început să te irite. ”Ce tot bate ăsta câmpii cu ”armonia” când suntem în plin război, când unii încearcă în permanență să răstoarne guvernul și să se pună ei în loc? Asta-i ”muzică”?”

Ei, am atins miezul dureros al chestiunii. Suntem, într-adevăr, într-un fel de război, dacă nu cu arme, cel puțin cu cuvinte și, uneori, cu pietre și tunuri cu apă.

Este o poveste foarte frumoasă a scriitorului ceh Karel Capek cu un război în care trupele se luptă cu înverșunare ani și ani și rămân tot mai puțini supraviețuitori până ce, la un moment dat, cad toți răpuși de osteneală și adorm. Iar când se trezesc încep să se întrebe unul pe altul: mai știe cineva când a început acest război și de ce? Mai știe cineva noi pentru ce luptăm?

Hai să ne amintim măcar asta: cum a început totul. A fost liniște după ce s-a anunțat victoria în alegeri a coaliției PSD-ALDE. A fost de fapt liniște și mai înainte, în timpul alegerilor. Îți reamintesc că au fost primele alegeri din istoria postdecembristă a României care nu au fost contestate de către perdanți. Au participat la ele mai puțin de 2 din 5 români cu drept de vot, ceea ce spune ceva despre încrederea alegătorilor că o formațiune sau alta le-ar putea aduce vreun bine.

Starea de beligeranță s-a instaurat în acea noapte în care guvernul PSD-ALDE a încercat să treacă pe furiș o ordonanță de urgență, faimoasa OUG 13, prin care voia să schimbe pe nepusă masă felul de a gestiona dreptatea în România.

În urma protestelor iscate, ordonanța a fost retrasă, guvernul a fost destituit și numit un altul în loc, tot PSD-ALDE, cum era și firesc. Dar ideea de a modifica legile justiției a rămas o obsesie a coaliției de guvernământ. A mai fost destituit și cel de al doilea guvern, tot de către cei care îl numiseră, nu de către opoziție, din motive până astăzi neclare. Chestiunea legilor justiției a fost mutată în Parlament, sub bagheta – iartă-mi metafora muzicală, din nou! – celui care, în calitate de Ministru al Justiției, fusese destituit în urma eșecului de a promova OUG 13.

Bănuiesc că și tu, ca și mine, nu ești doctor în drept. ”Nu citiți” – le-a reproșat contestatarilor la vremea respectivă de nenumărate ori domnul ministru Iordache. ”Nu vă pricepeți” – le-a repetat ulterior în varii ocazii domnul ministru Toader. E adevărat că de citit citim unii sau alții doar când și când, și nu neapărat texte juridice. E și mai adevărat că la intepretarea legilor nu ne pricepem dacă nu suntem specialiști. Ai tot dreptul să te întrebi, atunci, de ce această obsesie a justiției din partea unor profani în materie?

Pentru că mai e un adevăr care cântărește încă și mai greu decât cele precedente: oamenii nu vor să trăiască într-o societate pe care o resimt ca nedreaptă. Simțul dreptății e coloana vertebrală a unei societăți. Dacă l-ai frânt, societatea cu pricina nu mai poate decât cel mult să se târâie. Simțul dreptății sau al nedreptății nu poate fi legiferat și nu poate fi monopolizat de vreo formațiune sau alta. Necazul e că, de la OUG încoace, formațiunile aflate la putere nu par câtuși de puțin să fi înțeles acest lucru elementar și și-au văzut mai departe de drum ignorând cu desăvârșire opinia celor ultragiați de intențiile lor.

Sunt lucruri care pot fi legiferate fără nicio problemă prin consensul unei simple majorități parlamentare: unii vor zice că sunt bune, alții că sunt rele, dar divergența rămâne la nivelul unei controverse verbale. Urma scapă turma: viitorul va decide dacă au fot oportune sau inoportune. Sunt însă și lucruri care țin de conștiința fiecărui cetățean și peste care nu poți trece cu tăvălugul, lucrurile care aduc atingere reperelor noastre fundamentale, precum simțul proprietății sau al dreptății. OUG 13 și tot ce-a urmat a atins o coardă sensibilă – iarăși muzica! – în societatea românească care s-a tensionat din ce în ce mai tare. Așteptăm să plesnească?

Aș mai putea scrie multe despre importanța mizei războiului care se poartă în momentul de față. Nu vreau să te obosesc cu teorii. Gândește-te doar cum te simți când ai sentimentul că ți-a fost nedreptățit copilul de către un profesor, că agentul de circulație ți-a dat o sancțiune nejustificată, că ai picat la un concurs pentru că n-aveai pile, că funcționarul de la ghișeu n-a vrut să îți rezolve solicitarea pentru că nu ai fost suficient de slugarnic sau nu ai dat șpagă și tot așa. O să te întrebi, poate, ce au situațiile astea de viață curentă cu OUG 13 și legile justiției. Evident că au, și încă cum! Te superi dacă ți se pare că ți s-a făcut o nedreptate personală pentru că sentimentul tău de dreptate explodează, tot așa cum protestatarii vor să-și exprime sentimentul că li se face o mare nedreptate, nu doar lor personal, ci și tuturor concetățenilor lor.

Dragă domnule, dragă doamnă,

mă văd nevoit, în acest punct, să îmi nuanțez adresarea. Aș vrea să vorbesc aici doar cu cei pentru care a fi ”pesedist” sau ”pesedistă” înseamnă a fi cadru activ, eventual chiar cu funcție de conducere, al partidului. Altfel spus, cu cei care-și câștigă existența, direct sau indirect, de pe urma apartenenței la această formațiune politică.

Nu ai de ce să te jenezi de faptul că situația ta materială și perspectivele de carieră depind în bună măsură de ceea ce faci în și pentru organizația în care activezi. România, ca orice țară democratică, are nevoie de politicieni profesioniști. E bine însă să nu uiți din ce fel de formațiune faci parte. Rațiunea de a fi a partidelor politice nu este de a se război între ele pentru preluarea sau menținerea puterii, ci de a-i reprezenta pe cetățeni în structurile de putere. Dacă vei uita acest lucru, se va întâmpla ce se întâmplă deja de multă vreme în România postdecembristă, în care toate sondajele arată, în mod constant, mefiența populației față de partidele politice.

Nimeni nu îți cere să fii erou reformator al formațiunii din care faci parte. Însă cetățenii așteaptă de la membrii clasei politice respectarea unei minime deontologii profesionale. La fel cum de la un doctor aștepți să te vindece chiar dacă nu îi dai șpagă, de la un profesor să îți educe copilul fără să fie nevoie să-i plătești ore de meditații sau de la un judecător să dea un verdict imparțial și corect. Nimic nu poate fi mai distrugător pentru reputația unui politician decât să lase impresia că acționează dintr-un interes strict personal, ce excede marginile profesiunii sale.

Colegi de ai tăi și din ALDE, poate chiar tu însuți sau însăți, au vehiculat frecvent ideea ilegitimității protestelor împotriva acțiunii unui guvern ”ales”. Iartă-mă că o spun pe șleau: e o inepție. În primul rând, știi la fel de bine ca mine că niciun guvern nu e ”ales” prin scrutin popular, ci doar membrii organismelor reprezentative, în primul rând parlamentarii. Ai auzit vreodată strigându-se pe străzi ”Jos Parlamentul”? De ce să lași impresia că ”strada” are o cultură politică mai consistentă decât cea a profesioniștilor? În al doilea rând, ar trebui totuși să recunoști că ideea că democrația este ceva ce se întâmplă o dată la patru ani e descalificantă pentru oricine o susține. Democrația, în modul cel mai evident, e ceva ce se întâmplă zilnic, prin toate manifestările ei: presă liberă, stat de drept, societate civilă, libertatea de a lua atitudine și de a protesta ș.a.m.d. Românii nu pot fi tratați ca o națiune de cârtițe care, o dată la patru ani, ies la lumină să vâre discret un buletin de vot anonim în urnă.

Unii dintre colegii tăi, poate chiar și tu, s-au ostenit cu tot soiul de calcule aritmetice ca să demonstreze că masa demonstranților la proteste antiguvernamentale reprezintă doar o câtime insignifiantă din numărul votanților PSD-ALDE. Ce fel de raționament mai e și ăsta? Cum pot fi comparate niște alegeri, în care îți exprimi o preferință, cu niște proteste ad hoc, în care îți exprimi ferm dezacordul față de anumite politici? Nicăieri nu am auzit vreun politician respectabil care să construiască asemenea sofisme – nici măcar în România, până de curând. Protestele publice nu sunt o ”alegere”, ci semnalul unor tensiuni acumulate în societate. O participare de sute de mii de oameni, în relație cu populația României, e o cifră care ar trebui să pună un politician serios pe gânduri. Sau ar trebui, după tine, să iasă în stradă trei milioane nu știu câți demonstranți plus unul, pentru ca protestul să devină relevant?

Mai e un lucru care pe mine unul mă îngrijorează în jocul ăsta de-a cifrele: el a transmis în spațiul public ideea că societatea românească ar funcționa precum galeriile de fotbal, înfățisând-o ca pe un câmp de bătălie în care cele două tabere își măsoară efectivele și strategiile. E o idee nu numai falsă, ci profund nocivă, pentru că ea, în loc să detensioneze, acutizează tensiunile și așa crescânde.

Dragă domnule activist, dragă doamnă activistă,

permite-mi să închei relatându-ți o experiență personală la care am reflectat ulterior. În 21 decembrie am participat la mitingul împotriva lui Ceaușescu, organizat inițial pentru susținerea dictatorului. Ceaușescu nu a căzut din cauza acestei demonstrații, amplificate ulterior pe 22. A căzut din cauză că regimul pe care în patrona acreditase ideea că un miting de protest împotriva acestuia e inacceptabil și de neconceput. Ceaușescu avea la îndemână suficiente mijloace de forță pentru a dispersa mulțimile și le-a folosit cu brio în noaptea de 21. Însă însuși faptul că o astfel de demonstrație a putut avea loc, în ciuda tuturor eforturilor de prevenire, a scos la lumină, atât pentru cetățeni cât și pentru mare parte dintre politicieni și șefi sau chiar angajați ai instituțiilor de ordine publică, faptul că regimul începuse să colapseze. Restul, știi și tu ce-a fost, atât cât poate ști un cetățean al României. Ți se pare firesc ca actuala putere politică să creeze impresia că ne îndreptăm din nou într-acolo?

Dragă domnule simpatizant, dragă doamnă simpatizantă,

pentru un cadru activ e mai greu de imaginat decât pentru tine că un protestatar care strigă ”Jos Guvernul” sau ”Demisia” poate să nu aibă niciun obiectiv personal concret: nici să se căpătuiască cu vreun post gras, nici să promoveze dovedindu-și fidelitatea față de cine știe ce formațiune opozantă, nici măcar să încaseze cine știe ce răsplată pentru ”prestație”. Nici măcar nu vrea să propună soluții pentru lucrurile împotriva cărora protestează. ”Demisia” sau ”Jos Guvernul” nu sunt soluții: următorul înalt demnitar sau guvern poate bine și mersi să continue acțiunea precedentului, așa cum s-a și văzut în ultimul timp. Sloganuri stereotipe de felul ăsta exprimă doar o dezaprobare apăsată și o speranță că, din punctul de vedere al protestatarilor, lucrurile s-ar putea ameliora.

E drept, ție ți s-a spus în permanență că oamenii ăia sunt vânduți – lui Soros, corporațiilor, statului paralel, mai știu eu cui – și că urmăresc un plan prestabilit. Ba chiar, la ultimul miting, ți s-a spus și care ar fi fost planul: demiterea prin forță a actualului guvern, prin ocuparea clădirii, și instaurarea unei noi puteri. E normal ca toate lucrurile astea să-ți fi creat o mare îngrijorare. Și nimeni n-a putut dovedi că n-ar fi fost adevărate.

Să stăm un pic să ne gândim împreună: poate cineva dovedi că ceva nu există? Dumnezeu, extratereștrii, monstrul din Lochness, conspirațiile mondiale, manifestanții plătiți de Soros, statul paralel, planul de lovitură de stat, orice.

A afirma un lucru de o sută, de o mie de ori nu face afirmația nici cu un dram mai adevărată sau mai falsă. Adevărut nu se obține prin repetiție, ci prin probe.

Privitor la vizitele extratereștrilor există sute de dosare de investigație. Spune-mi, ai auzit de vreun manifestant plătit de Soros identificat până acum?

Îngăduie-ți te rog un moment de reflecție. Dacă te-ai trezi, de pildă, că ești acuzat că ai fi agent al unei organizații teroriste, cum te-ai putea disculpa? Dacă ai fi participant la manifestațiile antiguvernamentale și ți s-ar imputa că ai primit bani de la Soros, cum ai putea demonstra că nu e adevărat? Cum să dovedești că nu te-ai întâlnit vreodată cu un ins care să-ți strecoare un plic cu bani?

În plus, avem acum la dispoziție niște instrumente – presă scrisă, radio, televiziune, internet – care ne dau acces la informație cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Și tot ele ne dau posibilitatea de a minți și de a denatura cum nu s-a mai mințit și denaturat niciodată.

Îți simt deja enervarea. ”Cum adică, acuzi PSD-ul că minte?” Nu. Poate unii chiar cred lucrurile pe care le debitează, n-am de unde să știu. Asta, însă, nu le face mai adevărate.

Ceea ce vreau să-ți spun e simplu în teorie, complicat în practică. În principiu, când cineva face o afirmație, ar trebui să invoce și dovezile care îi dau credibilitate. Așa ar trebui să i se ceară, pentru a fi crezut. Știau asta și țăranii lui Moromete, când dezbăteau vreo chestiune și se lansa celebra întrebare ”Pe ce te bazezi?”

Mă opresc la un singur exemplu flagrant. Am urmărit și eu la televizor cu oroare, ca și tine, scena în care în care doi jandarmi, dintre care o femeie tânără, erau pe punctul de a fi linșați de un grup de huligani din Piața Victoriei. Mi-a tremurat și mie inima, ca și ție, când am aflat că fusese internată la spital cu diagnosticul de ”suspiciune de fractură cervicală”. Poate și tu nu ești medic, cum nu sunt nici eu, dar știm că o fractură de coloană e un traumatism foarte grav. M-am emoționat și eu când l-am ascultat pe purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei spunând că cel mai greu lucru din intreaga operațiune a fost să transmită familiei că femeia s-ar putea să rămână paralizată pe viață. La numai câteva minute Ministra Sănătații declara, tot în direct, din fața spitalului, că femeia se află în afară de orice pericol și că va fi curând externată.

Tu ce înțelegi din toate astea? Că femeia a fost lăsată de izbeliște la spital de către camarazi și conducerea instituției, fără ca nimeni să se intereseze timp de douăsprezece ore dacă suspiciunea s-a confirmat în urma investigațiilor clinice? Că reprezentanții Jandarmeriei chiar au sunat familia să-i transmită astfel de vești îngrozitoare fără să verifice care era diagnosticul cert? Sau că jandarmii știau deja că, slavă Domnului, colega lor e bine, dar au ales să ne emoționeze. Te las pe tine să alegi între o crasă necolegialitate și o crasă minciună.

Poate vei fi văzut și tu, tot la televizor, scena în care jandarmerița bătută bestial, abia scăpată din ambuscadă, își întreabă colegii: ”Unde m-ați dus, fraților?” Gândește-te dacă nu cumva vei ajunge și tu să adresezi aceeași întrebare surselor de informare pe care acum le consideri aliații tăi și-n care crezi cu sfințenie.

Dragă doamnă, dragă domnule,

că vei fi fiind cadru activ sau doar simpatizant, îți propun următoarea experiență. Când va mai fi un miting în Piața Victoriei – sunt convins, din păcate, că vor mai fi – treci pe acolo și ascultă și privește. În România de azi bombardată în permanență, din toate direcțiile, de falsuri și mistificări, martorul cel mai sigur ne rămân proprii ochi și propriile urechi. Ce vei vedea acolo în primul rând sunt grupuri de oameni care stau de vorbă. Sunt grupuri de prieteni sau de cunoscuți. Careva poate flutură un steag, careva suflă din când în când într-o vuvuzea sau într-un fluier, careva ține sus o pancartă cu un text pe care, cel mai probabil, l-a bricolat singur sau tot cu ajutorul prietenilor. Câte unul mai face un banc, un altul mai face câte o poză cu mobilul. Unii se preumblă prin mulțime, în căutarea unor cunoscuți sau din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în tot perimetrul. Uneori mai traversează mulțimea niște toboșari urmați de un șir de manifestanți, scandând cu toții niște lozinci. Alteori trec printre oameni purtători de simboluri alegorice, cum a fost, de pildă, un fel de păpușă din cârpe, de 2-3 metri, înfățișând justiția. Pe alocuri, câte un vorbitor la portavoce încearcă să se facă auzit de cei dimprejurul său, în tumultul general. Niciodată mulțimea nu reușește să scandeze concertat același slogan, pentru că spațiul e mult prea larg pentru a putea avea un unic dirijor – iarăși muzica, fir-ar să fie! Așa că scandările izbucnesc din câte un punct, se propagă o vreme iar apoi se sting, lăsând loc unei alte scandări, venite din altă direcție.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





















2618 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version