Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA A dispărut un stat: „noua Turcie” şi provocările viitorului

de Dragos C. Mateescu     Contributors.ro
Duminică, 12 august 2018, 10:55 Actualitate | Opinii


Dragos C. Mateescu
Foto: Arhiva personala

Într-un articol precedent, publicat de contributors.ro în decembrie 2017, avertizam în legătură cu dispariţia graduală a unor instituţii care reprezentau regimul tradiţional republican turcesc, fondat de Mustafa Kemal Atatürk în 1923. După alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 24 iunie 2018, acea „republică kemalistă” este înlocuită cu un regim prezidenţial à la carte, special croit pentru liderul Erdoğan. Având în vedere importanţa politică şi economică a Turciei pentru regiunea noastră, ar trebui să ne intereseze la ce ne putem aştepta în viitor de la acest stat.

Din punct de vedere instituţional, modificările constituţionale aprobate prin referendumul din 2017 şi intrate în vigoare după ultimele alegeri transformă Turcia dintr-o republică parlamentară într-una guvernată de un regim prezidenţial care nu are nimic în comun cu arhetipurile american sau francez. În sinteză, aceste transformări prevăd următoarele:

  • Postul de prim-ministru a fost desfiinţat iar Preşedintele Turciei a devenit şeful executivului. Acesta numeşte membrii cabinetului, inclusiv vice-preşedinţii. Numirile nu necesită aprobarea parlamentului, care nu poate sancţiona nici politicile executivului, ele fiind reglementate prin decrete prezidenţiale.

  • Preşedintele concepe şi impune bugetul fără implicarea parlamentului. În plus, are la dispoziție un buget al Președinției de care dispune direct, fără a da socoteală niciunei alte instituții, și care anul acesta se ridică la peste 200 milioane USD.

  • Preşedintele poate declara starea de urgenţă fără aprobarea cabinetului şi poate dispune dizolvarea parlamentului.

  • Parlamentul nu mai are dreptul de a revoca executivul.

  • Preşedintele Republicii îşi păstrează calitatea de membru (implicit autoritatea de lider) al partidului din care provine, respectiv Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (Adelet ve Kalkınma Partisi, AKP). Având în vedere simultaneitatea instituţionalizată a alegerilor prezidenţiale şi parlamentare, rezultă că, cel mai probabil, Preşedintele va avea şi controlul majorităţii alese sau constituite prin alianţe în legislativ.

  • Parlamentarii nu-l pot chestiona formal pe Preşedinte şi au dreptul să formuleze doar „interpelări scrise” adresate vice-preşedinţilor şi miniştrilor. Punerea sub acuzare a Preşedintelui necesită două treimi din parlament. El este astfel protejat de orice formă de verificare din partea legislativului atâta timp cât controlează cel puţin o treime din parlament.

  • Preşedintele Republicii va putea numi patru din cei 13 judecători din Consiliul Magistraţilor şi Procurorilor („CSM”-ul turcesc). Parlamentul, controlat de Preşedinte din motivele expuse mai sus, are dreptul să numească alţi şapte judecători, ceilalţi doi fiind ministrul justiţiei şi adjunctul acestuia (din cabinetul condus de Preşedinte). Consiliul este instituţia care controlează sistemul judiciar.

  • Preşedintele numeşte şi membrii Consiliului Superior al Educaţiei, instituţie prin care controlează universităţile.

Deşi au rămas în sistem unele aspecte instituţionale care amintesc de „vechea Turcie”, noul regim este în practică unul în care Preşedintele Republicii are puteri neîngrădite. Prin instalarea propriului ginere, Berat Albayrak, în funcţia de ministru al finanţelor şi trezoreriei, Preşedintele actual controlează şi economia ţării. Aceste detalii indică faptul că Erdoğan poartă astfel personal întreaga responsabilitate pentru orice se va petrecede de acum încolo, bine sau rău. Practica ultimilor ani arată că orice împotrivire, inclusiv în AKP, duce la înlăturarea rebelilor şi, de multe ori, chiar la distrugerea carierelor şi vieţilor celor mai vocali sau consideraţi drept o ameninţare.

În acest nou context instituţional, trebuie adresate o serie de întrebări de interes major pentru partenerii externi ai Ankarei. Prima se referă la stabilitatea pe termen mediu şi lung a noului regim ca actor regional important. Care sunt vulnerabilităţile sale şi căror ameninţări iminente trebuie să-i facă faţă? Răspunsul la astfel de întrebări trebuie să pornească de la o evaluare realistă (1) a situaţiei economice a ţării şi (2) a politicii sale externe. Performanţa în aceste două domenii defineşte succesul sau insuccesul oricărui stat dar asta depinde de calitatea actului de guvernare.

Ţările democratice beneficiază de existenţa şi buna funcţionare a unor instituţii democratice, solide şi responsabile faţă de populaţie prin reprezentanţi (parlamente), ceea ce nu mai este cazul în Turcia. Sistemele judiciare sunt independente iar deciziile lor respectă legile scrise, ceea ce creează un nivel ridicat de încredere în rândul investitorilor locali şi străini. Turcia nu mai oferă astfel de condiţii de câţiva ani buni, consecinţa fiind o diminuare alarmantă a investiţiilor străine directe şi o creştere la fel de alarmantă a criminalităţii.

Tot în ţările cu democraţii avansate există sisteme educaţionale performante care produc specialişti mai ales în domeniile tehnice, astfel creându-se condiţiile pentru o dezvoltare economică pe baza unor tehnologii produse local şi nu pe baza importurilor costisitoare. Ca parte din sistemul universitar turcesc de foarte mulţi ani, am asistat la deteriorarea sistematică a educaţiei din această ţară, mai ales după ce şcolile religioase (imam hatip) au fost integrate în sistem cu drepturi depline după 2012. Ambiţia lui Erdoğan de a produce o „generaţie pioasă” a dus şi la creşterea ponderii studiului civilizaţiei islamice şi otomane în programele educaţionale, ceea ce limitează din ce în ce mai mult timpul şi efortul acordat în şcoli pentru educaţia ştiinţifică. Rezultatele din această vară de la examenul naţional pentru admiterea la universităţi vorbesc de la sine. Din 2.260.000 de candidaţi, 65% nu au obţinut nota minimă la testele pentru cunoştinţele de matematică şi cultură ştiinţifică elementară, iar 25% nu au obţinut nota minimă la ştiinţe sociale. Aproximativ 41.000 de candidaţi au obţinut nota 0 (zero) la ambele teste. Nu este deloc surprinzător că cei mai mulţi candidaţi care au trecut examenul provin de la licee cu profil ştiinţific, cei mai puţini fiind absolvenţi de imam hatip.

Toate detaliile de mai sus creionează doar esenţa procesului transformativ prin care trece Turcia de astăzi. Departe de a putea duce la islamizarea întregii societăți în linia conservatorismului sunnit, acest proces afectează totuși capacitatea țării de a performa la nivel înalt, în competiţie sau în parteneriat cu ceilalţi actori din arena internaţională. Iar contextul actual este unul tot mai dificil. În cele ce urmează explic pe scurt acest context, pornind de la aspectele economice interne şi trecând mai apoi la cele ce ţin de politica externă.

Situaţia economică

Fără a fi un specialist în domeniu, pregătirea şi experienţa de două decenii în ştiinţele politice îmi permit să evaluez evoluţia parametrilor macro-economici. De-a lungul ultimilor 16 ani, Turcia lui Erdoğan a cunoscut o creştere economică semnificativă dar în care o mare pondere a avut-o domeniul construcţiilor. S-au promovat proiecte privind ridicarea sau reconfigurarea a numeroase zone rezidenţiale, construcţia de autostrăzi, căi ferate, sute de mii de moschei, dar şi proiecte megalomanice, cum ar fi podurile de peste Marea Marmara (Kocaeli şi Çanakkale), moscheea din Piaţa Taksim, al treilea pod peste Bosfor, noul aeroport de la Istanbul, Canal Istanbul şi multe altele. Un alt domeniu care beneficiază permanent de o atenţie specială este cel al industriei armamentului, unde s-a promovat producţia locală de drone, rachete, fregate, corvete, tancuri şi alte vehicule blindate de luptă, armament individual şi de artilerie. Există proiecte avansate şi pentru producerea de avioane, elicoptere şi submarine cu resurse predominant naţionale.

Turcia are însă o mare problemă: nu dispune de capital, resurse naturale şi de tehnologiile avansate necesare pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă şi diversificată economic pe termen lung. Aşa se face că transformările din ultimii ani i-au erodat dramatic competitivitatea. Resursele naturale limitate fac Turcia dependentă de furnizorii mondiali de materii prime, energie electrică, gaz şi petrol. Avem o situaţie oarecum similară cu cea a Japoniei, doar că Japonia a adoptat de multe generaţii o politică coerentă privind educaţia şi dezvoltarea, precum şi în ce priveşte relaţiile sale internaţionale, economice şi politice. Concentrându-se pe producerea permanentă a unor tehnologii înalte în domenii variate, niponii au reuşit să devină un actor economic global. Turcia nici măcar nu poate visa la o astfel de evoluţie. Subordonarea politică a sistemului judiciar a redus încrederea investitorilor locali şi, mai ales, străini. Încălcarea flagrantă a drepturilor cetăţeneşti, dintotdeauna dar mai ales în ultimii ani, contribuie la accentuarea senzaţiei de insecuritate individuală şi a proprietăţii. Economia şi finanţele sunt subordonate şi ele puterii actuale, până şi Banca Centrală rezistând cu greu presiunilor. Iar viitoarele generaţii par şi ele compromise.

Cu un sistem de educaţie din ce în ce mai slab, care nici măcar nu mai produce cunoscători de limba engleză la nivelul cantitativ şi calitativ necesar, şi cu investiţii insuficiente pentru domeniile ştiinţifice, ţara este condamnată să rămână un importator de tehnologii avansate pe termen lung şi foarte lung. Se înregistrează şi un declin semnificativ al capitalului social şi financiar autohton. Statisticile străine pentru ultimii cinci ani arată că peste 17.000 de turci cu pregătire superioară au emigrat în Marea Britanie, 7.000 în Germania şi 5.000 în Franţa. La aceasta se adaugă sute de turci care au cumpărat proprietăţi în Grecia, Malta, Spania şi Portugalia pentru a obţine legal cetăţenia statelor respective.i Şi nu am inclus aici statistici oficiale despre situaţia emigraţiei spre SUA, Canada şi alte ţări atractive din Europa şi Asia. O analiză Bloomberg arată însă că 12% din milionarii turci îşi părăsiseră ţara în 2017, fiind de aşteptat ca numărul să crească în viitor. Totodată, investiţiile străine reprezintă din ce în ce mai mulţi „banii fierbinţi” (hot money) plasaţi în acţiuni şi obligaţiuni care pot fi retraşi rapid.ii

Exporturile Turciei continuă să crească, dar rata creșterii este „otrăvitoare” prin comparație cu creşterea importurilor. Având în vedere dezavantajul tehnologic şi în sărăcia resurselor naturale, nu este de mirare că diferenţa de cost dintre exporturi şi importuri este şi ea în continuă creştere. Conform cifrelor oficiale de la Institutul Turc pentru Statistică, la începutul guvernării Erdoğan, în 2003, comerţul extern aducea venituri de 116 miliarde USD (36% din PIB) iar deficitul era de 7,5 miliarde (2% din PIB). În următorii ani Ankara şi-a finanţat creşterea economică în primul rând împrumutându-se masiv din afară şi abia apoi prin atragerea de investiţii străine directe. Efectul este că, în 2017, comerţul exterior a ajuns la venituri de 391 miliarde USD (46% din PIB) iar deficitul s-a accentuat, ajungând la 47 miliarde USD (6% din PIB). Conform indicatorilor privind poziţia investiţională internaţională a Turciei, investitorii și creditorii străini dețin circa 700 miliarde de USD în această ţară, din care două treimi reprezintă finanțare externă a statului dar și a companiilor private (cca 250 miliarde USD), deci datorii externe.iii Orice devalorizare a lirei duce la amplificarea acestor datorii, astfel accentuându-se vulnerabilitatea întregii economii.iv

Devalorizarea s-a accentuat în ultimii ani şi pentru că populaţia fuge din ce în ce mai mult de moneda naţională pentru a economisi în aur, dolari americani şi/sau euro. Analiza Bloomberg menţionată mai sus spune că mai mult de jumătate din depozitele totale din sistemul bancar turcesc sunt în monedă străină. Se mai adaugă o inflaţie de cca. 16% la preţurile de consum şi 25% la producţie. Şomajul se încăpăţânează şi el să stea la aproximativ 10%. Pentru experţii în analiză macro-economică toate aceste date vorbesc despre o supra-încălzire accelerată a economiei. Unii anunţă chiar apropierea unei recesiuni, poate o criză mai mare decât cea de la începutul anilor 2000, când Turcia a fost salvată de un acord cu FMI şi de reforme profunde cerute de acel acord, de investitorii străini dar şi de contextul relaţiilor cu Uniunea Europeană.

Situaţia actuală ar putea fi cu atât mai gravă cu cât Turcia este de fapt mai integrată decât acum 18 ani în pieţele vestice datorită orientării naturale a majorităţii firmelor locale care contează. Astfel, inaugurarea uniunii vamale Turcia-Uniunea Europeană în decembrie 1995 face din UE cel mai important partener comercial al Ankarei. Uniunea este urmată la distanţă semnificativă de Irak, SUA, Elveţia, Emiratele Arabe Unite şi Iranul ca piaţă de export pentru produsele turceşti şi de China, Rusia, SUA, Korea de Sud şi Iranul în ce priveşte importurile turceşti.v Este logic ca UE, împreună cu alţi actori majori din arena internaţională, inclusiv FMI, Banca Mondială dar şi posesorii activelor de 700 miliarde USD în Turcia să aştepte întoarcerea acestei ţări la un comportament „normal” şi reforme care să o stabilizeze. Concluzia unui analist economic veteran este sumbră: în următoarele 12 luni Turcia are nevoie urgentă din exterior de circa 230 miliarde USD, din care 180 miliarde sunt necesare pentru a „rostogoli” datoriile externe iar 50 pentru a acoperi deficitul de cont curent. Iar banii aceştia vor costa din ce în ce mai mult tocmai din cauza scăderii masive a credibilităţii externe a regimului actual, fapt semnalat şi de continua degradare a ratingului băncilor turceşti de către agenţii influente.vi La acest punct devine deci necesară o scurtă examinare a politicii externe a Turciei.

Limitele politicii externe a „noii Turcii”

Turcia nu este un actor global, ci unul regional. Nu am cum explica aici întreaga teorie privind cele două noţiuni dar toate datele arată faptul că (1) în comerţul extern Turcia nu are acoperire globală, că (2) în domeniul securităţii Turcia este importantă doar ca membru NATO şi în regiunea sa, nu ca furnizor solitar de securitate la nivel global şi că (3) influenţa sa politică este limitată la o mică parte din lumea musulmană sunni şi din cea aşa-zis „turcică”. Oricât de vocali ar părea liderii săi, ţara nu are capacitatea unei proiecţii semnificative de putere care să o ajute să treacă peste propriile probleme prin influențarea fenomenelor politice și economice globale.

Statele Unite au fost aliatul principal al Turciei în arena internaţională după 1945. Instituţionalizată în cadrul NATO, această alianţă a oferit Ankarei un rol important pe toată perioada Războiului Rece, atât în contextul confruntării cu URSS cât şi în relaţia „vestului” cu Orientul Mijlociu. Astăzi, importanta poziţie geografică face din Turcia şi un teritoriu strategic pentru fluxul de hidrocarburi est-vest, cu condiţia ca guvernele de la Ankara, oricare ar fi ele, să faciliteze şi să nu obstrucţioneze acest flux. Este însă neclar cum se situează acest rol în schema politicii SUA faţă de regiune astăzi, când încă nu sunt sigur că există o astfel de politică. În bizara eră Trump, SUA se joacă cu regulile comerţului liber, riscând să piardă rapid prieteni şi pieţe în lume, inclusiv în regiunea Turciei, unde Washington-ul pare mai degrabă să adopte o strategie de dezangajare faţă de Levantul de nord şi zona Mării Negre, lăsând spaţiu de manevră pentru Moscova.

După înfrângerea rebelilor din sudul Siriei, Bashar Al-Assad se poate ocupa acum de nord. Kurzii de acolo au început deja tratative cu regimul de la Damasc şi sunt informaţii că ar accepta o formulă federativă care să convină ambelor părţi. Turcia lui Erdoğan, continuând lupta împotriva terorismului kurd, are motive să considere miliţiile kurde siriene ca parte organică a frontului PKK şi le atacă de mai bine de doi ani. În acest context, armata turcă a ocupat o fâşie din teritoriul sirian în zona Afrin, stabilind 12 puncte de observaţie care marchează un spaţiu de securitate. Assad se va concentra în următoarea perioadă pe recâştigarea controlului asupra regiunii Idlib, la sud de Afrin. Va fi cât se poate de firesc pentru conducătorul unui stat suveran ca următorul său pas să fie spre zona controlată acum de turci. Îl va susţine Putin pe Assad chiar şi împotriva turcilor, având în vedere creşterea punctelor de colaborare pe agenda economică şi de securitate dintre Ankara şi Moscova (gazoductul Turkish Stream, centrala nucleară Akkuyu, rachetele S400)? Se vor mărgini americanii doar la a proteja kurzii sirieni de la est de Eufrat până la reconstituirea Siriei pe baze federale? Până la urmă, campania anti-PKK a însemnat patru decenii din care Turcia nu a „câştigat” altceva decât zeci de mii de morţi şi o izolare colosală a sistemului său de securitate într-un turn de fildeş aparent inexpugnabil însă foarte costisitor, atât economic cât şi politic. De fapt, chiar militantismul kurd a avut şi continuă să aibă cel mai mult de câştigat tocmai pentru că este legitimat de etno-naţionalismul statului turc încă de la fondarea Republicii.

În orice caz, turcii nu par a avea un viitor prea strălucit la sud, având în vedere că sunt blocaţi de interesele celor două mari puteri, plus Iranul și Israelul, precum şi de pericolul de implozie al propriei economii. Probabil că vor trebui să se retragă la un moment dat din Afrin fără a fi câştigat ceva concret (niciodată n-a fost clar ce ar fi putut câştiga) şi cu visul reînvierii gloriei otomane serios şifonat. La asta se adaugă criza fără precedent în relaţiile bilaterale cu SUA datorată cazului pastorului evanghelist Andrew Brunson care continuă să fie sub arest la domiciliu în Izmir sub acuzaţii de complotare împotriva securităţii naţionale. Washington-ul, considerând probele în acest dosar ca fiind „ridicole”, a sancţionat miniştrii turci ai justiţiei şi ai afacerilor interne în baza Actului Magnitski din 2016. În aceeaşi zi în care au fost anunţate sancţiunile, Senatul SUA a aprobat blocarea transferului de aeronave F35 către Turcia, care este parte din acest proiect din 1999, până când Pentagonul va înainta un raport privind comportamentul Turciei în NATO.

Putem deci vorbi despre cea mai mare criză în relaţiile bilaterale Turcia-SUA de la intervenţia turcă în Cipru, din 1974. Iar acesta ar putea fi abia începutul. SUA continuă să nu îl extrădeze pe Fetullah Gülen, liderul religios acuzat de Ankara că ar fi orchestrat tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, din „lipsa unor probe relevante” din partea procurorilor turci. Mai este şi cazul Halkbank, care urmează a-şi afla amenda (se vorbeşte de miliarde) pentru contribuţia la un program de ajutorare a Iranului împotriva sancţiunilor americane (vezi detalii în articolele mele precedente pentru contributors.ro). Amenda ar destabiliza şi mai mult, poate decisiv, sistemul bancar turcesc. Nu este deci surprinzător că presa turcă, în majoritate controlată de putere, aţâţă sentimentul anti-american, prezentând SUA ca dirijor al unei conspiraţii mondiale (zioniste, evangheliste, etc.) împotriva economiei locale. De aici încolo se poate întâmpla orice. Cert este că, foarte curând după unii experţi, Turcia ar putea avea nevoie din nou de asistenţă de la FMI şi Banca Mondială pentru a supravieţui, iar relaţiile proaste cu SUA fac dificil un astfel de ajutor, presupunând că Erdoğan ar accepta vreodată să-l ceară oficial.

În acest context şi, mai ales, având în vedere dependenţa economică a Turciei faţă de UE, explicată parţial mai sus, este necesară şi examinarea succintă a relaţiilor Ankarei cu Uniunea. Ca urmare a retoricii brutal anti-europene a domnului Erdoğan din ultimii ani dar şi a degradării masive a drepturilor elementare ale cetăţenilor turci, mai ales după iulie 2016, procesul de integrare europeană a acestei ţări este deocamdată oprit. Doar 16 din 33 de capitole de negociere au fost deshise şi doar unul a fost închis (Ştiinţă şi Cercetare). Orice progres din acest punct este blocat din cauza rezervelor exprimate formal de unele state din UE (Ciprul şi Franţa) dar mai ales datorită măsurilor represive şi anti-democratice adoptate de guvernul de la Ankara sub starea excepţională în ultimii ani. Deşi starea excepţională a fost terminată de curând, multe din acele măsuri au fost transformate în legi permanente iar noul sistem politic este, în orice caz, departe de standarde minime privind multe din „criteriile Copenhaga”. O întrerupere oficială a negocierilor de aderare ar fi însă un dezastru, pentru că o reiniţiere a procesului ar necesita o nouă aprobare a Consiliului European. Iar la ora actuală este de imaginat că vor exista mulţi şefi de state şi de guverne UE care vor uza de dreptul de veto la acel nivel. Ankara pare a îndulci în ultima vreme tonul faţă de actorii principali din Uniune. Şansele unei reveniri la normalitatea de la începutul anilor 2000 sunt însă aproape nule în absenţa unor semne clare de reîncepere a reformelor democratice în Turcia, în linia criteriilor de aderare. Ceea ce este la fel de greu de imaginat acum.

În chestiunea Ciprului, care rămâne o „chestiune europeană” de la eroarea din 2004, când UE a acceptat aderarea acestei ţări fără rezolvarea conflictului intern, Turcia continuă pe linia sa tradiţională. Nu îşi retrage trupele din nord, refuză să discute problema reglementării drepturilor de proprietate cauzată de colonizarea masivă cu turci după 1974, dar continuă să-i acuze pe toţi ceilalţi actori de „atitudini neconstructive”. Iritarea creşte atât în UE, cât şi la ONU. Chiar dacă Ankara ar putea avea dreptate asupra anumitor aspecte, nu are deloc altă putere decât pe aceea de a obstrucţiona întregul proces, făcând doar asta şi nimic mai mult. O astfel de politică legitimează însă comportamentul de victimă al Nikosiei care pare a şti să-şi joace cărţile mai bine decât Turcia. Ciprul devine, încet dar sigur, o sursă viabilă de hidrocarburi pentru Europa şi chiar o zonă de tranzit, mai stabilă decât Turcia, dinspre Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică. Nu e greu de imaginat cine va pierde (şi) acest joc pe termen lung. Cert este că politica energetică a UE are în sfârşit ceva de câştigat de pe urma Ciprului care, la rândul său, va avea în viitorul apropiat o poziţie mult mai confortabilă de negociere cu Ankara privind statutul politic al insulei.

Singura chestiune în care Turcia continuă să aibă un oarecare avantaj în relaţia cu UE este cea referitoare la refugiaţi; acordul bilateral funcţionează dar relevanţa lui va scădea din ce în ce mai mult odată cu soluţionarea războiului sirian. Atunci când acest capitol va fi încheiat, atât Ankara cât şi Bruxelles vor trebui să revină la agenda lor firească, pe care se va afla Uniunea Vamală şi procesul de aderare. Uniunea Vamală trebuie neapărat actualizată pentru ca Turcia să continue să beneficieze de pe urma ei, dar orice progres depinde de reforme, la fel ca orice progres privind aderarea. Posibilitatea, lansată chiar de Comisia Europeană, de a elimina necesitatea vizelor de călătorie pentru cetăţenii turci în UE depinde şi ea de reforme. Nu se poate vorbi de eliminarea vizelor atâta timp cât cetăţenii turci se simt ameninţaţi în propria lor ţară de un sistem judiciar în care nu există o limită privind cine şi de ce poate fi arestat, pe baza unei definiţii evazive a terorismului. Spre exemplu, chiar şi acest articol poate fi invocat de un procuror al Republicii ca probă împotriva mea. Pot fi acuzat de „susţinere a agendei unei organizaţii teroriste” şi nici nu este nevoie ca acea „organizaţie” să fie numită.

Există un viitor sau mai multe?

Surpriza ultimilor ani în relaţiile internaţionale ale Ankarei este afinitatea pe care regimul Erdoğan o dezvoltă pentru Rusia şi care, cum se exprima chiar preşedintele turc, „pare ai face geloşi pe alţii”. Intensificarea cooperării ruso-turce este fără precedent şi ar putea sugera o schimbare radicală, însă nu are nicio şansă să înlocuiască schemele tradiţionale de cooperare ale Turciei, în care „vestul” va continua să-i menţină atractivitatea. Pe scurt, Rusia nu are de oferit o piaţă atât de mare precum cea a SUA și mai ales a UE, care este deja extinsă prin acorduri de liber schimb la nivel global. Apoi, conform unei tradiţii care datează încă de pe la mijlocul secolului XIX, Rusia nu prea ce oferi, în afară de hidrocarburi şi armament, și mereu fără a garanta şi securitatea energetică şi convenţională a partenerilor. De exemplu, poate cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Turciei este în domeniul energiei. Dependenţi aproape sută la sută de împorturi în acest domeniu, turcii iau aproximativ 40% din necesarul de petrol şi gaze din Iran. În vremea administraţiei Obama, Statele Unite au permis Ankarei anumite excepţii de la embargoul impus Teheranului, tocmai pentru ca Turcia să nu fie destabilizată. Dacă Trump va opta până la urmă să nu aplice acelaşi tratament, Ankara va trebui să găsească soluţii, la costuri obligatoriu mai mari, care se vor adăuga problemelor actuale a lirei. Dintr-o astfel de situaţie ar beneficia numai Moscova, singura alternativă viabilă ca furnizor de gaze şi petrol, ceea ce înseamnă că administraţia Trump va îmbogăţi practic vistieria Kremlin-ului iar Turcia va deveni şi mai dependentă de Rusia. Și știu că experţii turci în securitatea energetică nu mai sunt ascultaţi la Ankara atunci când abordează acest subiect.

În ciuda discursurilor emfatice ale unora din liderii săi şi în ciuda încercărilor de afiliere la diferite organizaţii internaţionale non-euro-atlantice (BRICS, EEA etc.), experienţa ultimilor aproape o sută de ani arată că Turcia pur şi simplu nu are o alternativă viabilă la integrarea economică, politică şi de securitate în spaţiul euro-mediteranean.vii Iar obiectivul ideal (aderarea la UE) fiind acum atât de departe, soluţiile temporare ar fi următoarele: Uniunea Vamală cu UE; Uniunea Vamală plus un statut preferenţial pentru cetăţenii turci (eliminarea vizelor) într-o formă instituţională oarecum similară acordurilor din cadrul Politicii de Vecinătate (variantă respinsă vehement de înaintaşii lui Erdoğan); Uniunea Vamală şi o formă de parteneriat încă neinventată. Toate aceste alternative ar însemna însă aceeaşi situaţie frustrantă, pe care vrea dar nu are cum să o evite şi Marea Britanie, în care anumite produse şi servicii turceşti vor avea acces pe piaţa comună dar statul turc nu va fi parte din instituţiile decizionale ale UE. Iar legea va continua să fie făcută acolo de eternul şi unicul „inginer şef” al pieţei comune, Comisia Europeană. Schimburile vor continua şi ele să sufere, din perspectiva Ankarei, din cauza relaţiei inegale euro-liră, care va fi mult mai influenţată de politica monetară şi economică a UE şi prea puțin de cea a Turciei.

Astfel de dezavantaje sunt atât de fireşti încât au dus la acte istorice, precum aderarea Irlandei, Marii Britanii, Danemarcei, Finlandei, Austriei sau Suediei la EEC/UE, la integrarea continuă a politicilor Statelor Membre, şi la extinderea domeniului politicilor comunitare încă de la fondarea EEC în 1957. Procesul acesta istoric abia acum înfricoşează minţi tulburi, încă împiedicate în logica naţionalismului protecţionist, atât în Europa cât şi la Moscova, Washington şi Londra. Dar minţile vizionare, chiar şi la Beijing, Sao Paolo sau Johannesburg, înţeleg că este un proces ireversibil pe termen lung, deci şi mediu şi scurt.

Extinderea comerţului liber nu este o doar modă actuală, ci este un dat istoric, conform cu însăşi natura umană. Libera circulație a fost doar temporar îngrădită în frontiere naţionale, fizice şi mentale, care sunt pure convenţii umane localizabile într-un interval foarte scurt la scară istorică, de doar două secole, ambele foarte, foarte sângeroase. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – iniţiativă epocală a unor minţi strălucite – a apărut în 1951 tocmai pentru ca Europa să poată depăşi acea perioadă întunecată. Nu a fost deloc uşor şi nici nu se poate spune că nu s-au făcut sau nu se fac greşeli. Dar înaintarea în direcţia integrării este mai mult decât un moft momentan. Este o datorie pentru generaţiile viitoare, a cărei îndeplinire presupune o (foarte dificilă) despărţire de logica naţională şi o înţelegere a celei post-naţionale.

Turcia se află acum chiar pe marginea trambulinei (aşa cum o văd etno-naţionaliştii care o domină de aproape un secol) şi nu este încă în stare să înţeleagă că dincolo aparentul „dezastru” al saltului post-naţional se află posibilităţi politice, economice şi de securitate diferite de cele din trecut, dar nu neapărat ostile. Distrugând vechea republică kemalistă, actualul regim păstrează însă principiile acelei republici profund naţionaliste şi statiste, fără a fi capabil să vadă dincolo de ele. Şi s-ar putea să fie prea târziu când va realiza că s-a agăţat chiar de himera pe care promitea să o distrugă ireversibil la începutul anilor 2000, existând chiar şanse să dispară odată cu ea, cândva, când problemele actuale nu vor avea soluţii.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




















3045 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version