„Fără de număr sunt chipurile expresiei umane.”
(Folclor paraguaian)
În fața unei taverne, în dreptul meselor scoase pe trotuar, trei chitariști ciupesc indeciși coardele instrumentelor. Se apropie de ei un tip cu șapcă, cu ochelari negri de soare, cu cămașa de vară scoasă peste pantaloni. Și le spune: „Zorba! – Zorba? Zorba!”, răspund cei trei. Pe primele acorduri ale faimosului șlagăr, tipul cu ochelari avansează în mijlocul străzii, schițând primii pași de dans. Se mișcă cu o stranie siguranță, ca și cum dansul acesta ar fi fost mersul lui natural. Fiecare notă este punctată cu un gest care taie cu precizie aerul. Nu pare însă un profesionist. E trapu, are și puțină burtă. Aduce mai degrabă cu un docher care simte dintr-odată pofta să danseze. Grația lui e însă desăvârșită. Trecătorii se opresc și încep să privească. Apoi acompaniază dansul cu bătăi ritmice din palme. După câteva secunde, două tinere se alătură tipului cu șapcă și intră, tatonând fiecare mișcare, în ritm. Încet-încet, de pe trotuar se desprind pâlcuri din ce în ce mai mari care trec în mijlocul străzii. Întâi sunt zeci, apoi sute de persoane. Crescendo-ul este fascinant. Dintr-odată, toată lumea dansează, în timp ce ritmul devine amețitor. Un bulgăre uman se rostogolește în mijlocul străzii, ia diferite forme, devine mai întâi falangă, apoi cerc, apoi se recompune, nedirijat de nimeni, mișcat de o frenezie interioară, de un imbold al libertății pe care numai extazul ascuns în dans și muzică ți-l poate da. A fost mai întâi un om, acum e o mulțime pe care ți-o poți imagina crescând la nesfârșit, cuprinzând toată strada, tot orașul, la limită, de ce nu?, provocând o reacție în lanț, și ocupând toată planeta. O omenire contaminată de sirtaki, trăind la unison.
Am văzut toate astea cu ani în urmă, într-un flash mob pe you tube. Se deschidea sub cuvintele Dancing Zorba in the street. Fusese realizat de Comunitatea greacă din Ottawa, în piața Byward, pentru a promova Festivalul grec de la Ottawa din 2011. Îl puteți în orice clipă vedea.
Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când un tânăr prieten, care doarme cu facebook-ul sub pernă, mi-a trimis o suită de fotografii și clipuri. Toate multiplicau, adăugându-i câte o notă personală, celebra înjurătură care ocupase în ultima săptămână mentalul românesc, care făcuse să vibreze toate mediile, care strânsese în jurul ei condeie alese, contestări vehemente și adeziuni necondiționate și care sfârșise prin a pune în stare de alertă poliția română. În imaginile de pe facebook, cele șapte litere apăreau, de pildă, pe baloturi de paie. Stivuite în plin câmp de o mașină cu țepi, ele își întorceau către noi, unul câte unul, pe neașteptate, fața care, inscripționată, prindea dintr-odată glas. „Na!, spunea vocea stivuitorului din off. Mai vrei unul? Dumniezăii mă-tii!” Și întorcea iar către noi fața inscripționată a altui snop care, la rândul lui, prindea, animat de cele șapte litere, să înjure scurt. În alt clip, scrise cu caractere mari și perfect paginate, cele șapte litere apăreau treptat, scrijelite cu o impresionantă viteză, pe placa unui strung. Apoi o fotografie: înjurătura e pictată de astă dată cu litere mari roșii, într-un accelerated freefall, pe parașuta deschisă în zbor a unui salt profesionist. Altă imagine: după ce fuseseră izgonite de pe plăcuțele mașinii înmatriculate în Suedia, literele se recompuneau acum, în aceeași țară, pe plăcuțele a două mașini, parcate una lângă alta: una pe o Skoda Octavia, înmatriculată MUIE 134, și alta pe un Fiat Corsa, înmatriculat PSD 006. Așezate cu spatele la noi, cele două mașini lăsau să se ivească sensul unic din reunirea a două piese care nu puteau vorbi decât așa, laolaltă, ca într-un adevărat symbolon, după ce își întâlniseră jumătatea. În sfârșit, pour finir en beauté, într-o fotografie, cele șapte litere se lăfăiau pe fesele voluptoase ale unei tinere care tocmai își ridicase rochia în mijlocul unei esplanade. Purta tanga. Poza era însoțită de acest comentariu: „E…, acum să vă văd! Care din poliția rutieră vă băgați să-i ridicați plăcuțele de înmatriculare?”
Așa stând lucrurile, mi-am imaginat o contaminare în lanț. Ca un dans, ca o muzică. Întâmplarea a făcut, iată, ca la noi sirtaki-ul să fie o înjurătură. La început a folosit-o unul singur. Punând-o în scenă cu umor („Cum a intrat mașina asta în țară?”, i-a întrebat pe cei de la vamă ministra noastră de Interne. „În aplauze”, se pare că a fost răspunsul șefului vămii), făcând-o accesibilă oricui, asigurându-i o transmisibilitate instantanee. Ca pașii bărbatului din Ottawa care a coborât în mijlocul străzii și i-a surprins pe toți prin simplitatea mesajului lui.
Și-atunci am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. Când are loc o revoluție? Când regulile politicului au fost abandonate. Când clasa politică trișează. Când partidul aflat la putere înlocuiește limbajul politicii cu scuipatul pe un popor întreg. Când vulgaritatea pune stăpânire pe parlament și când doamnelor din opoziție li se vorbește ca într-un Bronx românesc. Când democrația și instituțiile ei devin o butaforie, și separația puterilor în stat încetează să mai existe. Când un partid poate pune o țară pe butuci. Adică atunci când lucrurile stau ca la noi.
Citeşte restul aticolului pe contributos.ro
