La mijlocul anilor ’70, autorităţile sovietice aveau la dispoziţie 559 de rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune R-12 „Dvina” (SS-4 „Sandal”, în codul NATO) şi R-14 „Ciusovaia” (SS-5 „Skean”).
În scopul modernizării arsenalului armatei sovietice, în perioada 1976-1983 au fost înlocuite 219 rachete SS-4 şi SS-5 cu 351 de rachete RSD-10 „Pionier” (SS-20 „Saber”), care aveau trei focoase nucleare şi o rază maximă de acţiune de 5500 km. Aproximativ 200 de rachete SS-20 au fost amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice. În consecinţă, liderii politici ai statelor membre ale NATO au aprobat la 12 decembrie 1979 un plan de echilibrare a balanţei de forţe şi mijloace nucleare din Europa, prin aducerea treptată din SUA a unor instalaţii moderne de lansare a rachetelor nucleare balistice.
Drept răspuns la pericolul militar sovietic, în perioada noiembrie 1983 – decembrie 1985 au fost instalate pe teritoriul Republicii Federale Germania 108 lansatoare mobile de rachete balistice americane „Pershing II”, cu rază medie de acţiune şi şase sisteme mobile BGM-109G (cu 96 de rachete „Gryphon”, varianta „sol-sol” a rachetei „Tomahawk”). Totodată, în Marea Britanie, Olanda, Italia şi Belgia urmau să ajungă 160, 48, 112 şi, respectiv, 48 de vectori nucleari de croazieră BGM-109G „Gryphon”, până la sfârşitul anului 1985. În acelaşi timp, Franţa avea la dispoziţie 98 de rachete cu focoase nucleare – 80 de vectori erau instalaţi pe submarine, iar 18 rachete se aflau în silozuri terestre – şi 44 de bombe nucleare AN-22 (cu o putere de distrugere de 60 kilotone de TNT), transportate de avioanele „Mirage IV”. La rândul său, Marea Britanie avea instalate pe submarinele nucleare din clasa „Valiant” 64 de rachete americane UGM-27 „Polaris”, cu sistem de tip „Chevaline”, fiecare având câte două focoase nucleare de 200 kilotone TNT şi un focos fals pentru a contracara apărarea antirachetă sovietică.
Citeşte restul articolului pe contributors.ro
