Omul de lângă noi, pe care alegem de multe ori să-l excludem, să-l considerăm nefrecventabil, inutil sau de neglijat, este omul lipsit de șansă sau căruia i-a fost rezervată o soartă potrivnică. Acești oameni au pierdut controlul asupra vieții lor sociale, presupunând că l-au avut vreodată, iar pricinile pot fi multiple.

Cristian FeleaFoto: Arhiva personala

Pentru a înțelege mecanismele marginalizării în societatea noastră, dar mai ales limitele pe care le avem ca națiune în implementarea eficientă a politicilor publice ori a acțiunilor și inițiativelor private destinate incluziunii sociale, în analiza de față am să tratez sumar câteva trăsături ale precarități sociale, și anume:

(i) moduri (generice) în care devine persoana marginalizată în societatea românească;

(ii) condițiile economice care contribuie la perpetuarea sau chiar adâncirea șanselor de precaritate socială;

(iii) inadecvarea politicilor publice destinate incluziunii sociale sau cum se perpetuează precarizarea prin necorelarea nevoilor și dezideratelor cu programele politice;

(iv) responsabilități individuale, dezvoltări comunitare și empatie socială ca izvoare ale unei posibile doctrine de însănătoșire a națiunii.

”ÎI ȘTIU EU, ĂȘTIA NU VOR SĂ MUNCEASCĂ!”

Persoana marginalizată social este beneficiară de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat și se află în cel puțin două dintre ipostazele din tabel:

Între persoana marginalizată social și persoana aflată în risc de marginalizare socială există o diferență. Persoana aflată în risc de marginalizare socială este acea persoană și/sau familie aflată într-o situație dificilă; iar venitul pe membru de familie este cel mult egal cu venitul minim pe economie.

Nivelul venitului lunar net pentru o persoană care este considerată marginalizată se stabilește anual prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la Parlament a proiectului legii bugetului de stat. În România, cadrul legal pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale a fost stabilit prin Legea 116/ 2002.

Potrivit definiției oferită de lege, marginalizarea socială reprezintă poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității.

Pentru ca marginalizarea socială să fie prevenită și combătută se impune participarea instituțiilor publice, a comunităților locale, a reprezentanților si organizațiilor patronale și sindicale și a reprezentanților societății civile. Statul trebuie să garanteze accesul la drepturi elementare și fundamentale, cum ar fi accesul la un loc de muncă, accesul la o locuință, accesul la asistența de sănătate, accesul la educație etc.

Aceasta este teoria. Dar cum arată de fapt realitatea? De obicei contează două din fațetele sale:

(i) una cu care suntem obișnuiți, la care mulți dintre noi recurgem aproape instinctiv, și anume considerându-i pe cei aflați în nevoie fie ca ”bătuți de soartă”, mai ales dacă se întâmplă să sufere defecte fizice sau alte tipuri de dizabilități – deci o fatalitate, fie ca responsabili de propriile nenorociri, pentru că ”nu vor să se instruiască ori să muncească”;

(ii) o altă realitate cu care nu suntem obișnuiți și pe care o puteți cunoaște dacă vă rezervați puțin timp pentru voluntariat, pentru acțiuni umanitare ori, pur și simplu (din fotoliul de acasă) pentru a citi (de pildă) extraordinarele povești, adevărate și dramatice, ale publicistei Elena Stancu și fotografului Cosmin Bumbuț și pe care le găsiți pe site-ul celor doi, ”teleleu.eu”[2].

Peste 6,5 milioane de români, pentru care statul cheltuiește anual 10 miliarde de lei, intră în categoria așa-numiților ”asistați social”, însă 60% dintre beneficiarii acestor alocații (adică 3,8 milioane) sunt copii sau persoane aflate în concediu de creștere a copilului, după cum o arată datele Institutului Național de Statistică și ale Ministerului Muncii[3].

Circa 1,55 milioane (24% din total) sunt persoane cu dizabilități sau persoane care îngrijesc oameni cu dizabilități, aproape 280.000 de persoane primesc alocații pentru susținerea familiei (sume acordate familiilor monoparentale sau celor unde veniturile per membru de familie sunt foarte mici) și 138.000 sunt persoane care primesc indemnizație pentru creșterea copiilor.

”România are nevoie de o clarificare a termenului de ′asistat social′, pentru că mamele aflate în concediu de creștere a copilului sau copiii care primesc alocații nu au ce căuta în categoria asistaților. (…) Este o exagerare atunci când se spune că România este un stat social, pentru că nu este deloc așa, din contră. Dar există o problemă, pentru că nu este reglementat deloc bine fondul prin care se alocă aceste sume”, consideră economistul Mircea Coșea. Iată o situație la care puțini dintre noi au reflectat, sub tirul mesajelor propagandistice ale guvernanților.

Dar mai există și un alt tip de realitate[4]: cu un buget mediu de 306,01 de lei pe lună alocat cheltuielilor nealimentare, familiile cele mai sărace din România, cele care câștigă sub 455 de lei pe lună, alocă lunar 15,1% din acești bani pe țigări (46,26 de lei). Familiile nevoiașe fac a doua cea mai mare cheltuială pe lemne și cărbuni (37 de lei pe lună). Urmează îmbrăcămintea, a treia cea mai importantă categorie de produse, cu pondere de 10,9% în cazul familiilor nevoiașe (33 de lei pe lună) și apoi medicamentele (aproximativ 27 de lei).

Cele mai numeroase telefoane mobile, 205,4 la suta de gospodării, se regăsesc în familiile cu venituri medii cuprinse între 1.494 și 1.794 lei, în vreme ce gospodăriile în care se câștigă între 1272 de lei și 1494 de lei au 203,2 telefoane la suta de gospodării. Aproape toate gospodăriile care câștigă până în 1272 de lei au câte două telefoane (197,6 la suta de gospodării). În cele mai sărace familii, cele cu venituri de până la 455 de lei, există 170,4 telefoane la suta de gospodării.

Cele mai numeroase (176,3 de televizoare la suta de gospodării) se regăsesc în familiile ce câștigă între 1.795 și 2,366 lei. Urmează gospodăriile cu venituri între 1272 de lei și 1494 de lei, unde există 174,2 de televizoare la suta de gospodării și cei cu venituri de peste 2366 de lei (171,3 televizoare). În familiile cele mai sărace, cu venituri de până la 455 lei, există 136,3 de televizoare la suta de gospodării.

Nevoia de comunicare și accesul la divertisment este prețuit și de familiile celor nevoiași, uneori mai presus decât alte nevoi de bază. Din nefericire, puterea politicienilor fără de scrupule asupra acestei categorii de persoane, aflate în nevoie, se bazează pe slăbiciunile lor, exploatându-le vulnerabilitatea și făcându-i dependenți de agenții puterii: primari, consilieri locali, funcționari etc. Ceea ce ne conduce la istoriile cinismului puterii.

CÂND PUTEREA FACE EXPERIMENTE ECONOMICE ȘI ATÂT

Agenda coaliției de partide aflată la putere este, teoretic, extrem de generoasă în plan economic și se traduce în aplicarea unei teorii pentru care la ASE au curs râuri de cerneală ce se rezumă în principiu la următoarele idei:

▪ creșterea ponderii salarizării forței de muncă în PIB, ca motor al creșterii economice;

▪ programarea economică ca soluție de prevenire (prin reindustrializare) a deteriorării macro-echilibrelor în cazul în care creșterea economică este stimulată prin creșterea consumului intern.

Această teorie are mai mulți autori și adepți, dar cel care le-a structurat și susținut atât public, cât și pentru conturarea programului politic al PSD a fost Cristian Socol. Doar că, în transpunerea echipei supervizată de liderul PSD, și anume Darius Vâlcov – Eugen Orlando Teodorovici – Lia Olguța Vasilescu – V. V. Dăncilă, teoria ”wage led growth & planning” (WLG&P) a fost transformată într-un simplu instrument ideologic de cumpărare a bunăvoinței electoratului.

Așa cum nimeni nu va recunoaște vreodată – dar în istorie acesta este un fapt recurent – asistăm la o pervertire a unei teorii economice (una pur socialistă în cazul de față) pentru simplul motiv că politicienii sunt interesați să pună în aplicare doar acele concepte care le oferă un câștig electoral. Probabil Cristian Socol și-a dorit foarte mult ca teoria sa să fie transpusă în practică – este un orgoliu prezent la unii teoreticieni – și a ”vândut” un concept care le-a surâs liderilor PSD, pentru că:

(i) legitima perfect intențiile de a mitui electoratul și, mai mult, le transpunea într-o teorie economică de esență socialistă, cu un nume englezit: WLG&P

(ii) oferea pretextul unor ample rearanjări de legislație, sub sloganul echității sociale, care să permită protecția clientelei politice în fața răspunderii legale, amputarea forței de acțiune a instituțiilor statului (parchete, ANAF, ANI, Curtea de Conturi, Consiliul Concurenței etc.) și creșterea forței de negociere (directă) a liderilor politici cu marile corporații prezente în România.

►“Agenda neoliberală aplicată mai ales în primii 10 ani ai tranziției a condus la rezultate suboptimale: recesiuni transformaționale profunde, pierderea a milioane de locuri de muncă, distrugerea clusterelor industriale de competitivitate și degradarea plasei de siguranță socială. Polarizarea economică și o societate plină de ură sunt doar consecințe ale acestui model”, afirma Cristian Socol în sprijinul teoriei sale[5].

”Pentru perioada 2017-2020, în viziunea macroeconomică am folosit strategia #wageledgrowth (sau WLG, n.n.), pachet de politici de creștere a veniturilor ce presupune mărirea ponderii alocate remunerării forței de muncă din beneficiile creșterii economice. (…) În 2017 implementarea strategiei #wageledgrowth a început și va continua în 2018 și următorii doi ani.

Astfel, masa salarială (remunerarea salariaților) a crescut în 2017 cu 50 miliarde lei față de 2016 iar în 2018 va crește cu 36 miliarde lei față de 2017. De la 34% din PIB în 2016, remunerarea salariaților va ajunge la 37,1% din PIB în 2018 și se estimează să ajungă la 40% din PIB în 2021, aproape de media europeană. (…)

Prin politicile #wageledgrowth (de tip creșterea veniturilor și a puterii de cumpărare) s-a reușit scoaterea a 695.000 de români din risc de sărăcie și excluziune socială și a 876.000 de români din sărăcie severă (deprivare materială severă). Este cea mai mare scădere din UE, conform EUROSTAT.”[6]

După cum afirmă teoreticianul coaliției de guvernare, strategia WLG&P aplicată în anul 2017 și continuată în anul 201 ne-ar fi adus spre media europeană în ceea ce privește ponderea salarizării (vs. capital) în PIB și ar fi contribuit la ameliorarea inegalității sociale.

La numai două luni după ce a dat publicității analiza de mai sus, la începutul lunii iulie ac., Cristian Socol (împreună cu colegul său de la ASE, Marius Marinaș) a revenit în presă cu un nou studiu, insistând că strategia ”WLG” nu este completă fără termenul ”&P”, în condițiile în care creșterea foarte rapidă a consumului a deteriorat deja macro-echilibrele economice:

►”… majorarea veniturilor populației a generat creșterea semnificativă a importului de bunuri de strictă necesitate, chiar într-un ritm mai mare decât importurile de bunuri de folosință îndelungată. (…) Deficitul comerțului cu bunuri a fost de 6,9% din PIB în anul 2017, cu 2,9 puncte procentuale mai mare decât nivelul minim din 2013 (4% din PIB), dar sub valorile înregistrate atât înainte de criza economică (peste 16% din PIB în 2007 și 2008), cât și în condiții de scădere economică (cel puțin 7,5% din PIB în 2009 și 2010). Peste 50% din deficitul comerțului cu bunuri din 2017 a fost generat de comerțul cu bunuri intermediare și numai 16% de comerțul cu bunuri de consum (incluzând pe cel cu automobile).”[7]

Cu alte cuvinte, principalul teoretician al PSD recunoaște implicit că avertismentele din ultimul an ale economiștilor sunt reale: strategia de creștere a consumului s-a dovedit eronată, pentru că structural economia României nu era pregătită. Totuși, pentru a rămâne undeva deasupra culpei care planează asupra rezultatelor implementării WLG[8], Cristian Socol ne anunță că, din punctul său de vedere dezechilibrele macro-economice nu pot fi reproșate teoriei sale, pentru că guvernul nu a făcut decât marginal pași în direcția programării/planificării în economie, adică ar fi nesocotit termenul ”&P”.

Având în vedere că liderii PSD și ALDE au anunțat că măsurile de stimulare a consumului vor continua prin majorarea pensiilor și a altor tipuri de alocări sociale, este important de știut ce implică termenul ”&P”: și anume ce ar presupune conceptul lui Cristian Socol privind ”Agenda de programare economică orientativă” (APEO) și acesta ar preveni cu adevărat dezechilibrele macro-economice:

►”Agenda de Programare economică orientativă va fi promovată în câteva etape. Prima cuprinde analiza detaliată a structurii comerțului de bunuri. În a doua etapă se vor identifica clusterele în care România are avantaje competitive și se vor propune politici de stimulare a producției autohtone în aceste domenii, de la facilități generale acordate investitorilor plus scheme de ajutor de stat țintite în aceste domenii, ajutor privind obținerea de licențe pentru producție până la creșterea cuprinderii în învățământul dual și tehnic în vederea calificării forței de muncă.”

Concret, ce propune de fapt Cristian Socol? Viziunea sa (”&P”) poate fi rezumată în trei idei[9]:

▪ băncile comerciale aflate în proprietatea statului român ar urma să dețină minimum 20% din activele bancare totale, pe termen mediu. Finanțarea ar urma să se facă pe baza economisirii interne;

▪reindustrializarea României prin cumpărarea de licențe. De asta ar urma să se ocupe un Fond de Investiții pentru Industrializare pe baza de Licențe, la propunerea Consiliului de Programare Economică;

▪ decuplarea dinamicii salariului minim de ciclul electoral prin introducerea în legislație a unui prag minim al raportului salariu minim brut/câștigul mediu brut la 42-45%.

Vedeți legătura măsurilor propuse prin (viitorul) APEO cu rezolvarea problemei dezechilibrelor macro-economice create de intervenția actualei coaliții de guvernare în economie? Eu personal nu o văd. Văd doar o teoretizare a necesității unei reetatizări, care va crea încă alte probleme macro-economice decât cele pe care pretinde că le-ar putea rezolva.

Așa că întrebarea rămâne în privința dezechilibrelor din economie: ce este de făcut? Așa cum observa recent Mugur Isărescu: ”Mă exprim precum bunicul: băi nene băi uită-te și tu, 50% creștere (a costului unitar al forței de muncă n.r.)! Mai e de glumit cu asemenea creșteri de costuri, poți să visezi că ele nu se vor reflecta în prețuri? (…) E foarte greu să găsești pe partea cealaltă un compensator, cum este o creștere de productivitate sau o creștere de îmbunătățire tehnologică care să echilibreze situația”[10].

Ei bine, cumpărarea de licențe de către stat și băncile comerciale cu capital de stat sigur nu vor contribui – nu au cum, avem această experiență din comunism; iar falimentul recent al etatismului din Grecia întărește argumentul – la crearea rapidă a ”compensatorului” la care se referea guvernatorul BNR; poate doar la o rafinare a corupției în aparatul statului.

AJUTOARE SOCIALE ȘI POMENI ELECTORALE

Rostul analizei mele nu este să polemizez cu coaliția partidelor aflate la putere sau cu ideologii săi. Prin urmare am să mă limitez, la acest subtitlu, să schițez câteva măsuri inițiate de guvernele din ultimii ani, menite să amelioreze soarta celor vitregiți din punct de vedere social, iar concluziile pot fi trase de cititor, cred eu, fără nicio dificultate:

(i) Cu un număr total de 3.422.030 exploatații agricole, România deține circa 33% din fermele UE, la mare distanță de Polonia (14%), Italia (10%) și Spania (9%); adică cât toate cele 3 state luate împreună. Dar producția obținută s-a ridicat la puțin peste 12 miliarde de euro, ceea ce este mult sub cele 25 de miliarde de euro cât reprezintă doar valoarea producției fermelor poloneze.[11]

Potrivit datelor publicate de EUROSTAT pentru anul 2016, peste nouă din zece ferme românești au mai puțin de 5 hectare; iar 0,5% din totalul fermelor, ce au peste 50 de hectare, administrează 51% din suprafața arabilă, aspect care reliefează pregnant prăpastia dintre cei care lucrează pentru piață și fermele de subzistență.

Numărul exploatațiilor agricole din România care au consumat, în anul 2016, mai mult de 50% din ceea ce au produs s-a ridicat la aproape 3 milioane din cele circa 3,4 milioane existente în total; practic, 86% din ferme (sau șase din șapte) s-au plasat în afara pieței.

(ii) Guvernul a aprobat, prin OUG, majorarea cuantumului subvențiilor acordate angajatorilor care încadrează în muncă persoane care provin din grupuri vulnerabile. Subvențiile au fost majorate de la 900 la 2.250 de lei, cu obligația menținerii raporturilor de muncă sau de serviciu pe o perioadă de 18 luni.[12]

Un raport al băncii centrale[13] spune (însă) că piața muncii este în continuare grevată de deficiențe structurale. Astfel, aproape 18 la sută dintre tinerii români (între 18-29 de ani) nu sunt nici angajați, nici încadrați într-o activitate educațională, ceea ce diminuează substanțial șansele ca aceștia să devină o resursă pe piața muncii.

Pe de altă parte, persoanele inactive dar apte de muncă (cu vârste între 15-64 de ani) constituie o treime din totalul populației – a treia cea mai mare rată de inactivitate din Europa. Potențialul aport al acestor persoane la detensionarea condițiilor pe piața muncii este mai degrabă limitat, în contextul în care numai 10 % dintre aceștia declară că ar dori să muncească.

(iii) Camera Deputaților a adoptat un proiect de lege[14] pentru modificarea și completarea Legii nr. 416/2001 (privind venitul minim garantat), prin care dreptul la ajutor social încetează în cazul refuzului unui loc de muncă oferit de agenția de ocupare a forței de muncă: ”Refuzul unui loc de muncă oferit sau refuzul de a participa la serviciile pentru stimularea ocupării forței de muncă și de formare profesională oferite de agențiile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă atrage încetarea dreptului la ajutorul social”.

În situația pierderii dreptului la ajutor social, familia sau persoana singură poate solicita un nou drept (numai) după o perioadă de 12 luni de la data deciziei de încetare a acestui drept. Pentru sumele acordate ca ajutor social, una sau mai multe persoane majore apte de muncă din familia beneficiară, în funcție de cuantumul ajutorului social, au obligația de a presta lunar, la solicitarea primarului, acțiuni sau lucrări de interes local.

(iv) România a avut în anul 2016 venituri de protecție socială care au însumat 116,14 miliarde lei dar cheltuielile privind protecția socială s-au ridicat la doar 111,82 miliarde lei, potrivit datelor oficiale publicate de INS.[15] Ca pondere în PIB, veniturile menționate au reprezentat 15,2% , iar cheltuielile 14,7%.

Reprezentând, înaintea aderării la UE, ceva mai mult de 40% din banii de protecție socială, pensiile pentru limită de vârstă au fost crescute după 2014 la peste 50%. Ceea ce a presupus, inevitabil, o redistribuire a banilor de la alte capitole, cele mai afectate fiind de susținere a familiilor cu copii și o situație materială dificilă.

O scădere sistematică s-a înregistrat și la fondurile alocate pentru șomaj, ceea ce face vulnerabile familiile cu copii, în care unul sau ambii părinți nu găsesc de lucru, dar și alocările tot mai mici de fonduri pentru situațiile de excluziune socială, ajunse în 2016 la doar o treime față de situația din primul an de apartenență la UE.

PUTEREA CELOR FĂRĂ DE PUTERE ESTE SOLIDARITATEA COMUNITĂȚILOR

Potrivit unui reportaj al Știrilor ProTV[16], în comuna Dângeni din județul Botoșani, un primar a reușit să reducă numărul asistaților social de la peste 400 la numai 7. Ceea ce mi-a reținut atenția este mai cu seamă modul în care alesul local a reușit să tranșeze problema, și anume observând și analizând comportamentul, temerile și reținerile concetățenilor săi și, mai apoi, apelând la specialiști pentru a găsi cea mai bună rezolvare.

Majoritatea asistaților sociali își asumaseră inconștient statutul de marginal și intraseră într-un blocaj de ordin psihologic, care-i determina să accepte mai degrabă ipostaza de asistat pe listele administrației locale, decât postura de participant activ la piața muncii. Aici a intervenit schema de rezolvare propusă de primar, în opt pași, care a și funcționat.

Interpretând corect blocajul psihologic în care se găseau mulți dintre concetățenii săi, care le afectase stima de sine și încrederea în forțele proprii, primarul a dovedit nu doar pricepere în exercitarea funcției, ci și empatie și solidaritate cu semenii săi aflați în nevoie. Dar modul de acțiune al primarului din Dângeni este doar excepția, din păcate, nu și regula.

Rezultatul concret al eforturilor sale a fost acela că, apelând la specialiști, dar și la mecanismele instituționale existente într-un mod activ, a reușit să redirecționeze pentru alte proiecte ale administrației locale Dângeni o sumă deloc neimportantă, de aproximativ 900 de mii de lei anual.

Un amplu raport al Băncii Mondiale[17] vine să dovedească faptul că în comunitățile din România solidaritatea este cvasi-inexistentă, iar creșterea economică nu se reflectă în ameliorarea situației din zonele de precarizare socială. „Hărțile sărăciei” realizate de Banca Mondială arată că peste 900.000 de persoane (4,5% din totalul populației) trăiesc în sărăcie extremă în zonele marginalizate din România (3,2% din mediul urban și 6,2% din populația rurală), procente care nu se regăsesc în statisticile oficiale ale autorităților.

Zonele marginalizate sunt ”pungi de excluziune socială” care concentrează persoane cu nivel scăzut de educație, stare precară de sănătate, număr ridicat de copii, de obicei fără niciun fel de loc de muncă și care locuiesc în condiții precare. Astfel de zone sunt descrise de către populația locală drept „focare de infecție”, ignorate de experții în sănătate:

►„În multe cazuri, locuitorii acestor zone au școli segregate, la care numai familiile sărace își duc copiii și locuiesc în blocuri de proastă calitate sau în mahalale, marcate de teamă și mici infracțiuni. Puternica stigmatizare cu care sunt asociate aceste locuri, pe lângă lipsa sau slaba calitate a serviciilor (educație, sănătate, infrastructură) reduc drastic șansele populației de a scăpa de sărăcie.

Locuințele sunt adesea dărăpănate, cu cărămizi care stau să cadă, acoperișuri fisurate, și infiltrații când plouă. Condițiile de trai extrem de proaste (umezeală, igrasie, frig, mizerie, gândaci) pun în pericol sănătatea majorității locatarilor din zonă. (…) Cu toate acestea, autoritățile locale închiriază aceste clădiri cu titlu de locuințe sociale familiilor sărace. Infrastructura este aproape inexistentă.”

Raportul Băncii Mondiale arată că 3,2% din populația urbană trăiește în zone marginalizate. „Din totalul copiilor (0‐17 ani) care trăiesc la oraș, 5,8% sunt în zone marginalizate. Alți 16,6% dintre copii trăiesc zone cu populație subeducată. Dintre toate locuințele urbane neconectate la electricitate, 24,7% sunt în zone marginalizate”, se arată în studiu. Alte tipuri de zone marginalizate sunt prezentate în tabel:

Un top realizat de „Adevărul”, pe baza datelor raportului Băncii Mondiale[18], plasează județul Tulcea pe primul loc, cu 8,6% din populația din județ care trăiește în sărăcie extremă, urmat de Covasna (7,2%), Hunedoara (7%), Vrancea (6,3%), Mureș și Botoșani (fiecare cu 6%) și Vaslui (5,8%).

În topul zonelor cu cele mai mici procente privind sărăcia extremă se numără București, cu 0,8% – deși în sectorul 5, în zone marginalizate, trăiește 1,63% din populația sectorului -, Argeș (1,1%), Timiș (1,4%) și Dolj (1,6%).

Poate că în ultimele zile v-au reținut atenția relatările mass media despre situația orașului – reședință de județ Bacău, care timp de 7-8 zile s-a confruntat cu lipsa totală a apei potabile, datorită unei oarecare defecțiuni pe traseul de conducte ce alimentează localitatea. Situația – pe care sunt tentat să o denumesc ”Fenomenul Bacău”[19] -, excelent analizată de Sorin Ioniță de la EFOR[20], este de natură să ne ofere exemplul dramatic în care proasta guvernare provoacă marginalizarea, în care, ca individ (ca cetățean) te poți regăsi oricând, ca o fatalitate.

Dar, mai mult decât atât, ne arată că și slaba mobilizare a comunității, care permite și încurajează proasta guvernare, este tot atât de responsabilă de proliferarea cazurilor de marginalizare. Dacă comunitățile nu sunt solidare – iar la Bacău, deși multora le-a ajuns la propriu cuțitul la os, reacția de coalizare civică a fost extrem de palidă -, pasul către izolare, către marginalizare, către precarizare socială poate fi făcut oricând și fără ca individul simplu să se mai poată opune.

Citiți, vă rog, cu atenție poveștile reale, cu personaje reale, în carne și oase, ale Elenei Stancu și Cosmin Bumbuț, pentru a înțelege că, sub o proastă guvernare, nu există ei, cei ”bătuți de soartă” sau care ”nu vor să muncească, dar primesc bani”, ci noi toți aflați în pericol de a deveni o națiune precarizată și izolată.

Pericolul este real. Guvernanții actuali se folosesc, prin ideologii lor, de o mistificare a realității și trunchierea adevărurilor pentru a ne face să credem că sunt interesați de binele nostru. În realitate binele nostru nu este ”creșterea ponderii în PIB a veniturilor salariale” prin pomeni electorale, în spatele cărora să se afle de fapt o manevră de derutare a electoratului, pentru a face acceptabil controlul politic asupra justiției, ci creșterea sănătoasă a veniturilor și, mai departe, multiplicarea afacerilor prin investiții de capital, public și privat, astfel încât clamatul obiectiv de ”creștere a ponderii în PIB a veniturilor salariale” să aibă o bază sănătoasă, naturală.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro