Textul amicului Laurențiu Petrila m-a stimulat proustian să rememorez un episod năucitor, la acea vreme, din foarte scurta mea carieră didactică, ce s-a consumat în urmă 15 ani. După un an școlar stovitor, la un liceu de nivel mediu, unde aveam de predat la două clase de gimnaziu și la două de liceu, atât de dimineața, cât și după-amiaza, se apropia mult-dorita vacanță – mă mir că elevii în general nu prea știu cât de mult își doresc profesorii vacanța!
În acele zile, a început să umble prin sala profesorală un tabel în care te puteai înscrie dacă voiai să participi în calitate de supraveghetor la examenele de „evaluare națională” (pe atunci cred că se numea „testare națională”) și bacalaureat. Nu era foarte clar dacă e facultativ sau obligatoriu, circulau ambele teorii, dar pentru un profesor debutant era încă o modalitate de a face un ban în plus. Salariile începătorilor crescuseră puțin câte puțin în acel an școlar, dar încă nu ajunseseră la colosala sumă de 3.000.000 lei vechi.
Sfătuindu-ne cu cei mai tineri, dar și cu cei mai experimentați, ne-am trecut pe listă și, la data convenită, ne-am prezentat în școala la care a fost repartizați. Un domn care s-a recomandat a fi președintele comisiei, ne-a făcut instructajul: cum să îi învățăm să-și scrie numele și datele de identificare, cum să ne comportăm cu elevii, ce măsuri să luăm în cazuri deosebite (dacă trebuie să iasă la baie, dacă li se face rău, dacă au nevoie să schimbe foaia pe care scriau sau dacă cumva încearcă să „fraudeze” examenul). Între altele, ni s-a cerut să așezăm lucrările, la final, în ordinea numelor din tabelul de prezență (cel în care elevul semnează că a predat o lucrare de X pagini).
Înarmați cu toate aceste instrucțiuni, am ajuns în clasă și ne-am instalat plin de importanța misiunii noastre la catedră. Eram cu o colegă (nici ea nu mai lucrează în învățământ de pe-atunci) un pic mai experimentată, fiindcă avea deja 1 an (sau poate 2) la catedră. Am încercat să îi binedispunem pe copii, că erau cam crispați, să nu fim zbiri, dar le-am „prelucrat” și ce pățeau dacă voiau să copieze.
În fine, pe la jumătatea timpului alocat, am fost chemat de o doamnă colegă mai în vârstă să ies afară din clasă. Respectuos, am ieșit imediat, crezând că cine știe ce amănunt esențial trebuia să aflu. Și am aflat că, de fapt, colega mea este cam „severă” și că ar trebui să fim mai „îngăduitori” cu copiii, să-i lăsăm să mai „miște”, să mai vorbească. Adică să trișeze un pic. M-am întors năuc și am rămas descumpănit multă vreme după aceea.
La final, când să adunăm lucrările, ne-am amintit ce ni se ceruse – anume să punem lucrările în ordine alfabetică – și împreună am decis, cu elan justițiar, că așa ceva nu se cade să facem, fiindcă, practic, corectorii vor putea identifica autorul fiecărei lucrări, adică exact ce trebuia să prevenim prin tot acel sistem sofisticat de secretizare și supraveghere. Așa că le-am amestecat cât am putut mai bine și, mândri de isprava noastră, ne-am prezentat să predăm lucrările.
În ziua următoarei probe, prezidentul comisiei ne-a nominalizat pe mine și pe colega mea, la ședința de dimineață. Dar nu ca să ne felicite, ci ca să ne comunice sec că urmează să stăm de strajă pe coridor, fiindcă la proba precedentă nu respectaserăm „metodologia de concurs”. Mai mulți colegi ne-au privit chiorâș, iar cei mai îndrăzneți au venit să ne întrebe ce am făcut. Când am explicat, unii au râs cu subînțeles, alții, care aflaseră, ne-au întrebat cum de ne-a trecut prin minte să le încurcăm socotelile, alții ne-au lăudat (deși ei respectaseră… metodologia de concurs). Pe hol n-a fost rău, că doar mai însoțeam câte un elev la toaletă sau mai aduceam ciorne și foi suplimentare. Dar exemplul nostru trebuie să-i fi învățat minte pe ceilalți, fiindcă n-au mai existat… abateri.
După câteva zile, a început și examenul de bacalaureat. Eram repartizați într-un liceu perceput mai degrabă ca fiind slab în oraș. Președinte de comisie era, de această dată, un profesor universitar care ne-a explicat cum să ne îndeplinim rolul cu corectitudine. Era prima zi, examen scris la limba română. Specialitatea mea. Ca nu cumva să ajut ilicit vreo clasă, am repartizat direct pe coridor.
În anul acela, a „picat” Bacovia. Cine nu știe ceva din Bacovia? În timp ce se împărțeau subiectele, am aflat că școala urma să fie verificată de un reprezentant din minister. Deci era clar că examenul urma să se desfășoare cu cea mai mare corectitudine posibilă. Pentru mine era clar. Fiindcă nu s-au împărțit bine subiectele, că s-a și deschis o ușă, la capătul coridorului, iar în ușă s-a ivit doamna directoare. M-a chemat și, cu priviri pline de subînțelesuri, mi-a propus să merg prin clase să-i încurajez puțin pe elevi. Ceea ce eram gata să fac numaidecât, fiindu-mi încă proaspete în minte examenele de la facultate, licență, titularizare.
Dar doamna insista și eu nu înțelegeam. Îmi tot întindea niște hârtii cu care nu știam ce ar trebui să fac. Mă uitam bovin spre dumneaei și nu pricepeam, fapt ce îi sporea vădit frustrarea. Eram neajutorat ca un copil care aude pentru prima oară că trebuie să îngurgiteze tot conținutul recipientului din fața lui, în loc de tradiționalul „mănâncă tot din farfurie”. Știam că mi se cere să fac ceva, eram plin de bunăvoință, dar nu pricepeam ce mi se cerea. Așa că stăteam acolo rânjind tâmp și derutat.
În cele din urmă, exasperată de lentoarea mea intelectuală, doamna a scos de după ușă un domn adus de spate și cărunt. Acesta a preluat hârtiile care îmi blocaseră mie mintea și a pornit surprinzător de sprinten cu ele pe hol, intrând în prima clasă, zăbovind acolo câteva minute, apoi ieșind și intrând în următoarea. Și tot așa, cât era holul de lung. Începeam să pricep ce se petrece, dar încă eram blocat.
Doamna de la minister… examen corect… nu avem voie să… profesorii de română pe hol… profesor în școală… directoarea vrea ca eu să… rezolvări de-a gata… Pe scurt, unul dintre profesorii de română de acolo intrase în școală (unde nu avea voie să fie prezent, potrivit regulamentului de la acea dată), rezolvase subiectele și voia ca eu să merg și să le citesc în clase elevilor. Iar dacă desantul ministerial lovea fix în acel moment, unul dintre supraveghetori ieșea țap ispășitor. Liceul se putea spăla pe mâini.
O colegă din altă școală, avea să povestească ulterior că, odată intrat în clasă, domnul profesor de română le-a cerut supraveghetorilor să citească rezolvările. Ce au făcut și cum au reacționat n-aș ști să vă spun. Unii ziceau că au refuzat. Ziua s-a terminat aproximativ cu bine, mai puțin pentru o colegă care a fost sancționată de delegatul din minister pentru atitudine nepotrivită în fața elevilor (incidentul mi-a rămas cu totul neclar, dar sigur era un mizilic pe lângă ce trăisem noi, cei de la parter, unde au venit rezolvările providențiale).
După atâta efort intelectual, chiar simțeam nevoie să înfulec ceva, iar elevii se îngrijiseră, drăguții de ei, să avem „protocolul” asigurat. Nu doar mâncare gătită, cu felul I și II, dar și băuturi pentru toate gusturile (de la apă la alcooluri fine, iar dacă nu voiai să bei pe loc, puteai să iei măcar o bere la pachet). Și neapărat o ciocolată Milka. Din aia la juma’ de metru. De cum am văzut-o, m-am gândit că-i bună de cadou, că impresiona.
O învățătoare din școala în care predam mi-a sugerat, colegial, că, dacă îmi trece cumva prin minte s-o fac cadou, ar fi bine s-o deschid mai întâi. Fiindcă mâncasem, parcă și mintea îmi era ceva mai ageră, așa că cimilitura asta voiam neapărat s-o dezleg. Nu voiam să pățesc la fel ca la incidentul cu subiectele. Și-am dezlegat-o, îndată ce am ajuns acasă, după instrucțiunile binevoitoarei colege. Surpriză, din pachet s-au scurs afară trei foi a cate 100.000 fiecare. Atunci am înțeles câtă nerecunoștință va fi citit în privirea mea tâmpă doamna directoare, care știa ce mă așteaptă, dar nu știa că eu nu știam, că nici măcar nu bănuiam, deoarece eram la prima experiență și naivitatea mea că particip la un examen corect îmi împăienjenise mintea și îmi blocase receptivitatea.
300.000 reprezentau mai bine de 10% din salariul meu pe o lună. În timpul acelui an, făcusem voluntar activități „extracurriculare” cu o clasă de copii foarte isteți și cooperanți care aveau chef să ne întâlnim și sâmbăta dimineața. Și ne-am întâlnit. Dar la evaluarea făcută de direcțiune, am primit doar B (nu FB) – „O rușine!” strigau colegii cu care mă știam; cică „nu se face așa ceva, nimeni nu ia B”… eu am luat! – fiindcă la o clasă n-am reușit să termin materia și am avut și imprudența s-o spun (am aflat curând că, oficial, toată lumea termină toată materia indiferent cum stau lucrurile în realitate și că realitatea la clasă e de multe ori alta). Nu cred că e scuzabil, dar aveam și eu motivele mele la acea dată.
Așadar, era, nu-i așa?, un fel de compensație morală pentru un an chinuitor (primul). Salariu mic, treabă multă, evaluare în dezavantajul celui naiv și sincer. O sumă frumușică în prag de vacanță, care ajuta măcar la acoperirea unor datorii, dacă nu altceva. Puteam găsi cu oleacă de efort o justificare pentru niște bani încasați ilicit, dar, în fond, probabil că meritați. N-am reușit însă. Nici să-i returnez nu aveam cui, fiindcă nimeni n-ar fi acceptat că i-a dat. Încercând să mă descotorosesc cumva de ei, am fost întrebat de un amic: și cui anume vrei să-i duci? Problema cea mare era însă că nu știam ce urma să mi se ceară în zilele de desfășurare a celorlalte probe. Acum eram inițiat, nu aș fi putut simula tot să vreau privirea năucă sinceră din prima zi, nici creierul nu se mai putea împotmoli în cuvinte, fiindcă deja înțelegea ce și de ce. Să mergi la presă? Ca să dovedești ce și cui? Doar toți jurnaliștii sunt și părinți și nu au făcut vreo anchetă cu de la ei inițiativă, deși foarte probabil că își aduc cuminți obolul. La inspectorat? Serios? Când știi cine sunt inspectorii și când știi că sindicatele sunt doar o glumă menită să mai amenințe din când în când cu o mică grevă pentru un mic plus la salariu? Când și șeful sindicatului e complice la mânăreli? Sunt sigur că de atunci toate lucrurile s-au schimbat numai în bine!
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
