Am semnat și eu, ca mulți alții, după cea de a doua condamnare penală a lui Dragnea, scrisoarea societății civile prin care se cerea demisia acestuia din funcția de președinte al Camerei Deputaților. Am semnat-o, fără să fiu convins că eliminarea lui din funcțiile publice ar rezolva în mod radical problemele României de azi.
Știu, îndepărtarea unui personaj atât de nociv ne-ar smulge un oftat de ușurare. Ne-am trage oleacă sufletul, ne-am ostoi după o vreme umilințele înghițite în acest an și jumătate, am reuși poate să uităm cu timpul rușinea de a fi fost conduși de un personaj subaltern carent în vorbire, care confundă potlogăria cu afacerea și vătăfia de județ cu cariera de om de stat. Dar după toate astea, puroiul la vârf s-ar reface negreșit, generat de alt microb născut din aceeași plămadă a răului. Va purta alt nume: după „microbul” Ion Iliescu, inculpat pentru crime contra umanității (și oare nu el, sub demagogia lozincii „Nu ne vindem țara!”, a dat pe mâna securiștilor punctele-cheie ale economiei românești?), a venit „microbul” Năstase, arhitectul rețelei de drenat bani a partidului; după „microbul” Năstase a venit „microbul” acoperit Ponta, „baschetbalistul”, care mințea (vorba lui Vlad Zografi) și când îl întrebai cât e ceasul. Cred că n-ați uitat nici azi frisoanele care ne-au zgâlțâit în 2014 la gândul că pe mâinile unui astfel de impostor zglobiu ar fi ajuns președinția țării. După „microbul” Ponta, a venit „microbul” Dragnea (despre care am vorbit mai sus); iar după „microbul” Dragnea…
Acum alegeți dumneavoastră: l-ați prefera pe Nicolicea, cu limbaj și apucături de milițian? Pe Șerban Nicolae, grobian și lesne jignitor de femei? Pe Tudorel Toader, specializat în prostituarea științelor juridice? Adevărul e, prieteni, că fețele răului odată intrat în lume printr-o falie a societății sunt fără de număr. Sunt jucăușe, variate și colorate ca bucățile de sticlă ale unui caleidoscop. Dar sunt, toate, făcute din aceeași sticlă de proastă calitate. Sunt ca niște flori de câmp strânse într-un mare buchet care însă miroase a pucioasă. Buchetul se cheamă PSD. Florile răului poartă numele pe care le-am înșirat mai sus și altele, încă neștiute, care vor mai răsări din sămânța pământului bine îngrășat cu așa-zisa iubire de țară a „partidului” nostru majoritar.
Mă pregăteam să scriu rândurile acestea, când un comentariu, semnat Josef Svejk, la un text pe care l-am publicat în urmă cu câteva zile pe Contributors, mi-a formulat întocmai gândul: „Până la urmă problema nu e atât Dragnea, cât PSD-ul în sine. Persoana lui Dragnea și soarta sa sunt lipsite de relevanță. Și dacă îl trăznește fulgerul mâine, nimic nu se va schimba în bine”. Ideea că răul se află în structură, și nu în accidentul persoanei pe care aceasta o generează, e dealtfel în mintea multor români. Am trăit mulți dintre noi răul ăsta pe pielea noastră, când partidul comunist a pus mâna pe țară. După Dej a venit Ceaușescu, iar după Ceaușescu, dacă nu dispărea comunismul, ar fi venit „Nicușor”. Comunismul e singurul sistem politic din lume în care dispariția unui dictator nu atrage după sine dispariția dictaturii. El este o dictatură în formă continuată, complet diferită de dictaturile punctuale. Hitlerismul, franchismul etc. au dispărut odată cu Hitler sau Franco. Comunismul sovietic nu a dispărut odată cu Lenin. Au urmat, generați de aceeași structură, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov… Prin alcătuirea lui diabolică, comunismul generează la nesfârșit primi-secretari de partid care perpetuează sistemul. Nu longevitatea liderului contează, ci a partidului. Comunismul are, ca balaurul din poveste, mai multe capete. Nu ajută la nimic să retezi un cap, trebuie anihilat balaurul în trupul și în inima lui. Când comunismul s-a prăbușit în Estul Europei, a pierit balaurul, nu a căzut doar unul dintre capetele lui.
Tehnica de perpetuare a structurii și de încatenare a liderilor a fost preluată de PSD de la PCR. Dar în timp ce partidele comuniste sunt mafii care joacă pe o scenă din care pluralismul politic lipsește pe față, PSD este o mafie care evoluează într-o societate în care, deși decorul democrației și pluralismul sunt prezente, democrația reală e doar simulată. Decorul e cel important. El camuflează mafia, el e masca menită să dea onorabilitate unor pungași care apar pe scenă nu ca devastatori de bugete, ci ca parlamentari, miniștri, avocați ai poporului, președinți ai Curții Constituționale, ai televiziunii publice, ai CNA-ului, funcționând într-o democrație închipuită. Decorul e atât de bine făcut, încât dă iluzia (o vreme chiar și la Bruxelles) că ar fi un peisaj natural, chiar dacă el rămâne un simulacru, o simplă butaforie.
Trecut prin metamorfoze onomastice și prin vreo șapte președinți, PSD nu și-a schimbat nici o clipă esența și tehnicile mafiotice de conducere, jaf și îmbogățire. Le-a rafinat doar. De aceea, la mitingul organizat de USR în fața Parlamentului în ziua moțiunii de cenzură din 27 iunie, s-a strigat „Afară cu PSD din țară!”, iar sloganul care s-a auzit cel mai mult în manifestațiile din acest an a fost „PSD ciuma roșie”. Sintagma „ciuma roșie” trimite în primă instanță la ideologia comunistă. Lucru, desigur, incorect. PSD nu este un partid comunist, nici un partid socialist și, cu atât mai puțin, un partid social-democrat. PSD este o mafie camuflată în partid a cărei singură „ideologie” este lăcomia și a cărei pragmatică e furtul.
Voi face acum o digresiune despre ceea ce am numit cu altă ocazie „fiara lăcomiei”. Spuneam atunci că fiara lăcomiei, care se ascunde în viscerele ființei umane chinuind-o în cele mai hidoase chipuri, e veche de când lumea. Ea nu poate fi domesticită cu vorbe frumoase, cu precepte de morală sau religie, cu aluzii la rușine și cu trimiteri la cantitatea de suferință existentă pe lume. Fiara lăcomiei se trezește în mai toți oamenii care vin în contact cu locurile unde apar banii. Fiara lăcomiei nu poate fi ținută în frâu decât de reguli, legi și justiție. Trebuia cumva controlată și supravegheată natura umană mușcată, imediat după „izgonirea din rai” – când fluviul istoriei a început să alerge vesel printre măceluri, jafuri și urgii de tot soiul – de fiara lăcomiei. Din această pricină s-a născut în societățile moderne „statul de drept”. Din cauza asta Uniunea Europeană țipă întruna înspre câteva țări din Estul Europei „justiție, justiție, justiție!”.
Fiara lăcomiei a conviețuit în acești 28 de ani cu clasa politică a României. Dar nicăieri mai mult decât cu PSD. Nu pot să uit vorbele pe care mi le-a spus Radu Vasile, prim-ministru între 1998-1999, la vreun an-doi după ce PNȚCD-ul plecase de la guvernare și Iliescu redevenise președinte, iar Năstase, prim-ministru: „Furam și noi, domnule Liiceanu, dar furam ca găinarii. Ăștia fură ca profesioniștii.”
Nu e întâmplător că Dragnea a apărut când puroiul s-a copt. Când furtul a luat amploare de la o generație de pesediști la alta și a devenit parte componentă a guvernării, când punctele de drenaj a banilor publici s-au înmulțit, când nici o investiție publică,de la sălile de sport ale lui Năstase și până la panseluțele lui Robert Negoiță, nu a scăpat nedijmuită. Și când, iată, brațul Pavel și insula Belina urmau să fie date cu chirie în eternitate unei firme teleormănene. Când, în fond, în mod concertat, ni se pregătea statutul de iobagi pe moșia PSD-ului.
Noutatea cu care a venit Dragnea în istoria PSD ține de tehnicile puse la punct pentru a fi evitată încătușarea fiarei lăcomiei în reguli, legi și justiție. Spre deosebire de predecesorii săi, Dragnea s-a văzut pus în situația de a evolua pe un teren pe care ei nu-l cunoscuseră: DNA-ul și judecătorii au aruncat abia în anii din urmă lasoul spre gâtul fiarei lăcomiei. Ea apucase să devoreze cam toată bogăția țării.
Nu le vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători magistraților noștri că au aruncat lasoul asupra fiarei lăcomiei, fie și în acest ceas târziu al lungii noastre tranziții. Ajunși în acest punct, Dragnea-și-ai-lui nu au găsit decât o singură ieșire: să pună la cale distrugerea regulilor, legilor și justiției spunând că ameliorează regulile, legile și justiția. Ingeniozitatea constă, printre altele, în faptul că, în această operă de devastare a justiției, a fost cooptat un jurist care, de câte ori ia cuvântul, înainte de a trece la speță, își trece în revistă cariera strălucită. Lucrurile se petrec cu el exact ca într-un dialog din Platon: „Nu va minți oare mai bine cel care știe adevărul decât cel care-l ignoră?”, îl întreabă Socrate pe unul dintre interlocutorii lui. Oare nu cel care știe să facă cel mai bine binele e cel în stare să facă cu maximă competență răul? Când e vorba de a amputa un picior (dar nu pentru a curma răul, ci pentru a-l genera), cel care o va face cel mai bine nu va fi oare un medic bun mai degrabă decât unul prost?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
