… ca n-oi fi eu ultimul roman care-si mai aminteste de Decembrie ’89 sau de filmul ‘Toamna bobocilor“! N-oi fi eu ultimul roman care are asa, un sentiment de deja vu, deja vecu (scuze, pentru lipsa accentelor), cand o aude pe Viorica Dancila vorbind despre Banca Monetara (sic!) si despre marirea pensiilor cu… o suta de lei. Nu mai conteaza daca e sau nu o legenda urbana: Cand, la mitingul de la Bucuresti, din decembrie ’89, multimea a inceput sa se agite nepermis, Elena Ceausescu i-ar fi zis lui Nicolae: “Mai da-le, Nicule, inca o suta!”
Nicu a promis, dar n-a mai apucat s-o si dea, c-au fost amandoi impuscati de Craciun.
Vorba lui Kurt Vonnegut, asa merg lucrurile.
Inainte de acel Decembrie, au mai fost facute filme cu ingineri agronomi, veterinari, profesori la tara, medici rezidenti la dispensare satesti, etc. Unul dintre ele a fost “Toamna bobocilor” (regia, Mircea Moldovan, scenariul, Petre Salcudeanu). Jucau acolo Draga Olteanu-Matei – un rol de femeie “hotarata”, Varvara, care-i venea manusa – si Marin Moraru – un rol de sot “sub papuc”, Toderas, disciplinat si ascultator – care-i venea tot manusa.
Asa, cam ca doamnei Dancila, doar ca pe dos.
La masa, Varvara il tot trimite pe Toderas dupa una, alta, cu un exces de blandete. “Toderas, dragule, si putina sare!” De fiece data, Toderas sare ca sfarnelul: “Da, Varvara!” Varvara, insa, e greu de multumit: ‘Toderas, dragule, si putin, piper, si putina apa …”
In cele din urma, Toderas cedeaza. In cele din urma, pana si Toderas cedeaza. Si tipa: “Da’ pana cand, tu, Varvara?”
“Pana cand, tu, Varvara?“
Sa nu ne pierdem bunul-simt. Bunul-simt e pretios, in limba romana. Nu e englezescul “common-sense” (“simtul comun”). De ce? Pentru ca simtul comun nu e neaparat si bun.
La multi ani dupa acel Decembrie ’89, in care “mai da-le, Nicule, inca o suta!“, se intampla ca traiam in America. Si ca premier era Adrian Nastase, care le “dadea” profesorilor “bonuri de masa”. In primele luni de trait in America, ca proaspat imigrant, cu trei copii, ma calificasem si eu la “bonuri de masa”. Eram sub pragul de saracie. Dupa cateva luni, castigam suficient, si nu ma mai calificam. Umilinta, insa, traita cand, la “aprozar”, dadeam, in loc de bani, “bonuri de masa”, mi-a ramas insurubata in suflet. “Mai da-le, Nicule, inca o suta!” Imaginati-va surpriza pe care am avut-o cand, reintors in tara, am constatat ca profesorii de liceu sunt recunoscatori pentru bonurile de masa. Recunoscatori! Profesorii de liceu din Romania erau recunoscatori pentru ca primeau, de la guvernul Adrian Nastase, bonuri de masa, ca somerii. Sub pragul de saracie.
Acolo s-a pierdut bunul-simt. Nu “common-sense”, ci bunul-simt. Pentru ca omul nu se hraneste cu bonuri de masa. Se hraneste cu intelesuri. Vorba poetului, “ca nu-i tot una leu sa mori, or cane-nlantuit!”
Iar lucrurile nu s-au oprit aici. mai tarziu, Victor Ponta a fost prins cu un plagiat de sute de pagini. Mi s-a cerut sa-mi dau parerea intr-un caz care, pentru orice robot, era dincolo de dubiu: plagiat de sute pagini! Si? Simtul comun a zis ca nu e mare lucru, Victor Ponta sustine si astazi c-ar fi fost un plagiat “politic” (?!?), Hamlet avea dreptate inca de atunci, “the time is out of joint” – si-a iesit din tatani.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
