Dragă Gabriel Liiceanu,
Primul lucru pe care l-am făcut aseară, după ce am aterizat de la Atena, a fost să citesc articolul tău cu „Noi și Dragnea-și-ai-lui”. E un text bun, clar și extrem de îngrijorător. Practic, definești situația în termenii unei înfruntări decisive. Nu doar pentru că taberele sunt ireductibile și hotărâte să meargă până la capăt. Ci și pentru că, poate pentru prima oară în istoria ultimilor șaizeci de ani, ele sunt comparabile ca forțe și dimensiuni. Falia care ne separă în „noi” și „Dragnea-și-ai-lui” nu e mai adâncă decât în trecut. Doar că „noi” suntem acum ceva mai mulți. In anii ᾽50, „ei” aveau armata de ocupație și închisorile și singura formă de rezistență era însingurarea. În anii ᾽80, însingurarea a fost înlocuită de diferite forme de ipocrizie, tăcere și complicitate. „Ei” aveau rețeaua generalizată de corupție a PCR (pile-cunoștințe-relații), în timp ce „noi” rezistam prin cultură, în grupuri mici și invizibile. Apoi a venit decembrie 1989. Eroii acelui moment au fost singulari… și foarte singuri. Nu cred că ar fi corect să vorbim, pentru acel moment, de „noi”. Eram prea puțini. Am început să învățăm să fim „noi” în 1990, în Piața Universității. (Nu întâmplător ne mai aducem aminte, câte-odată, de acele momente. Nu întâmplător sloganurile de atunci se mai aud și acum.) Dar în anii ᾽90, „ei” aveau minerii și „noi”, deși ceva mai mulți, nu aveam nici antrenament (la bătaie), nici bani. Eram încă puțini, săraci și izolați. Nu aveam practică democratică, nu aveam referințe, nu aveam rezistență. Între timp, însă, am parcurs un drum lung. Am învățat de la alții. Am recuperat câte ceva din memoria pierdută. Și ne-am eliberat de frică.
Acum, taberele s-au mai echilibrat. „Ei” sunt mulți și dispun discreționar de fondurile statului. Însă au ajuns la fundul sacului – penuria de resurse se vede peste tot. Noi suntem o minoritate semnificativă, vocală, integrată, conectată internațional. Pentru prima oară, forțele sunt comparabile. Când mama era copil, iar bărbații familiei erau morți sau la Canal, „Deșteaptă-te române!” se cânta acasă, în șoaptă. Azi se cântă în piețe, pe mii de voci. Tinerii de azi nu mai știu ce este frica. Paradoxal, într-o lume în care cineva ne poate arunca în aer la orice colț de stradă, i-am auzit de mai multe ori pe studenții mei spunând pe un ton dezarmant: „Mie nu mi-a fost niciodată frică”.
Pentru noi, anul care a trecut a contat enorm. Am învățat ce efecte dezastruoase pot avea greșelile politce. Am descoperit, pe pielea noastră, cât costă neparticiparea la vot. Am înghețat în piețe. Am învățat o a doua, sau o a treia meserie, luându-ne un „full-time job” de cetățean angajat. Am citit legi și filosofie politică; am învățat cum e cu separația puterilor, și care sunt principiile de bază ale democrației. Am discutat între noi, pe facebook, în tren, sau în piață. Am reluat legătura cu colegi de liceu, cu foști studenți, cu prieteni din copilărie. Ne-am descoperit afinități neașteptate cu oameni din afara cercului nostru social. Am învățat să filtrăm informația, să reacționăm rapid, să facem fotografii sau life-streaming… Sau măcar să privim transmisiunile live din piață sau de la Parlament. Și am făcut totul cu bucuria de a ne regăsi împreună. Suntem mulți. Suntem diferiți. Nu suntem mereu în piață, la proteste. Dar suntem peste tot. Ceea ce ne unește e greu de definit, pentru că nu e un program politic. Nu e o ideologie. Nu e nici un sistem de opinii, o viziune a lumii prezente sau viitoare. Pesemne că singura noastră ideologie e ideologia libertății și a eliberării de trecut. Cel mai impresionant strigăt al ultimilor ani este cel în care, tot mai mulți dintre noi, și tot mai mult la unison, ne cerem țara înapoi.
Problema e, însă, cu acest „până la capăt”. Pentru noi el semnifică, cum spui, o creștere, o evoluție, o recuperare a normalității. Pentru ei, însă, capătul este crearea haosului. Aruncarea țării în aer e interesul lor, nu al nostru și, de aceea, adevărata problemă în momentul de față este cum să nu ne lăsăm târâți într-acolo. Cum să evităm acel „capăt”, singurul care-i mai poate menține la putere, de vreme ce, aruncând țara în haos, desființezi implicit instituțiile și resetezi toate regulile jocului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
