Educaţia şi gândirea critică a gândirii critice

de Doru Valentin Căstăian     Contributors.ro
Luni, 25 iunie 2018, 12:18 Actualitate | Opinii


Doru Valentin Castaian
Foto: Arhiva personala

Când am devenit profesor, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, iubeam adevărul şi uram scolastica medievală. Eram un vânător al veracităţii şi nu un patetic dialectician de salon. Ştiam exact ce vreau pentru elevii mei, iar ceea ce voiam era, înainte de toate, să fiu un magistru discret şi luminos, precum cel din mitul peşterii, celebra fabulă filosofică şi paideutică a lui Platon. Demnitatea adevărului mi se părea evidentă şi dezirabilă în sine, iar pedagogul, un om care se vrea pe sine cu o iubire infinită, precum primul motor nemişcat aristotelic. Îl citam cu emfază pe Carl Sagan, care spunea că orice lucru care poate fi distrus de adevăr merită să fie distrus de adevăr. Eram convins că oamenii pot fi uneori răi şi stupizi mai ales pentru că sunt ignoranţi şi că nu există om care să nu poată fi fascinat în vreun fel sau altul. Îmi doream să diseminez la nesfârşit axioma că democraţia şi ştiinţa sunt cele mai măreţe cuceriri intelectuale şi civice umane şi îmi doream ca absolut fiecare elev de-al meu să înţeleagă asta. Îmi doream ca fiecare învăţăcel să lase deoparte nălucile religioase şi să devină cea mai raţională variantă a sa. Să se cerceteze pe sine şi pe alţii cu fascinaţie, curiozitate infinită şi cruzime neînduplecată – pentru că adevărul e al celor curajoşi. Găseam infinit mai glorioase fiinţele care trăiau demn şi lucid decât cele care se amăgeau penibil. Militam pentru introducerea oricărei forme de gândire critică în şcoli şi visam la vremurile glorioase când România va fi eliberată de pupătorii de moaşte. Deplângeam şi dispreţuiam birocraţia sistemului – numai-la-români-se-poate-aşa-ceva –  şi întrebam, laolaltă cu elevii mei, la ce le va folosi în viaţă formula productivităţii marginale a muncii sau cunoaşterea tipurilor de diviziune la protozoare. Mă străduiam să nu predau, ci să descopăr totul laolaltă cu ei. Iubeam să particip la întâlnirile de voluntariat ale tinerilor şi să cânt cu ei la chitară, sub clar de lună. Ştiam exact cum va arăta elevul ieşit din mâna mea: citit, educat, demn, inflexibil când are dreptate, însă, deopotrivă, tolerant şi luminos. Şi mai ales critic şi autocritic. Îi învăţam fără ezitare şi, mai ales, fără nicio îndoială să se îndoiască de orice.

Privind halucinat către acest tânăr ideal mi-am trăit primii ani de profesorat. În mine se afla un leu impetuos şi entuziast care visa să contamineze cu entuziasmul lui întreaga lume. Dar, sub răgetul leului, o ureche infinit de sensibilă ar fi auzit, poate, foşnetul discret al cariilor îndoielii care rod, dacă au suficient de mult timp, lemnul tare al oricărei convingeri. Am început să mă întreb dacă adevărul şi căutarea lui neobosită chiar sunt, ca ideal pedagogic, dincolo de orice îndoială. Mai ales când am început să înţeleg că oamenii nu pot trăi niciodată numai cu fapte şi că au mecanisme interne foarte eficace pentru a se autoiluziona. Când am înţeles că oamenii care se consolează naiv sunt uneori, de cele mai multe ori, mai fericiţi şi la fel de buni ca şi ceilalţi. Mai mult, care dintre noi deţine adevărul şi care dintre noi e lucid până la capăt? Este de dorit, oare, să atac cu acidul criticii fiecare convingere naivă? Va trebui să calc cu bocancii argumenteor fiecare copilărie teoretică doar pentru a dezţeleni un teren interior pe care să plantez apoi la fel de naivul meu ideal? Ce aveam de făcut ca pedagog, atunci când am înţeles că a vâna neîncetat adevărul era neomenesc şi nesustenabil? Când am înţeles că orice cunoaştere este scumpă în termeni de resurse şi că mulţi vor alege mereu să renunţe la orice fărâmă inutilă de informaţie? Că vor exista mereu complexităţi interioare inaccesibile unora? Că e dramatic de greu să spargi orice capsulă de convingeri şi că, pentru mulţi dintre elevii tăi, ceea ce, pentru tine, se întâmplă să fie fundamental, poate fi lipsit de interes şi nepreluabil? Că omul nu poate trăi fără convingeri bazale, dar că, la un nivel profund, nu există niciun criteriu obiectiv şi general care să decidă care convingere fundamentală este adevărată? Că drumul cunoaşterii e chinuitor şi fără sfârşit şi că nicio clipă mintea singură nu va putea discerne fără rest adevărul de iluzie? Atunci am înţeles, poate pentru prima dată din perspectiva pedagogului, de ce istoria filosofiei e brăzdată de stupefacţii şi de neputinţe, de căi închise şi buruienoase, de cruzimi şi laşităţi, de răcnete de disperare şi de sfâşieri mute. Că gândirea critică este fie alt nume al filosofiei, fie nu este deloc. Că gândirea critică poate fi asimetrică şi nedreaptă atunci când distruge neputinţele şi naivităţile altora, fără a se cerceta pe sine în vreun fel. Că gândirea critică ce nu sfârşeşte, simultan, în bunătate şi îndoială profundă nu este, de fapt, gândire critică. Că gândirea critică nu poate sfârşi în axiome, nici în extaze ale îndreptăţirii, nici în dispreţ şi condescendenţă, ci numai în afecţiune şi interes pentru tinerii pe care îi ai în faţă, în dragoste răbădătoare pentru neputinţele şi naivităţile lor. Am înţeles, deopotrivă, că răul şi prostia nu sunt accidentale, monstruoase şi eliminabile prin iluminare şi deprinderea algoritmilor gândirii critice. Că răul e banal, cum spune filosoafa, şi că el este produs în fiecare minut prin mecanisme omeneşti, prea omeneşti şi că, pe lângă cunoaşterea şi înţelegerea acestor mecanisme, este nevoie, mai presus şi mai important decât schemele gândirii critice, să dezvolt în copii capacitatea de a asculta, de a face linişte în ei înşişi pentru a auzi ce au alţii de spus. De  asemenea, am înţeles că, uneori, singura cale de acces la celălalt nu e cognitivă, ci afectivă. Că gândirea critică nu este un instrument infailibil care ne poate oferi mereu soluţia corectă. Poate şi pentru că, pentru cele mai neliniştitoare întrebări ale noastre, nu există soluţii corecte.

Cred în continuare că democraţia şi ştiinţa sunt cuceriri umane remarcabile. Dar acum aleg să chestionez cu ei inclusiv dogmele şi neputinţele democraţiei şi ştiinţei. Dacă e să gândim critic, va trebui să mergem până acolo unde fiecare dintre ele se va împotmoli dureros în propriile slăbiciuni şi contradicţii interne. Numai aşa le vor intui o clipă fragilitatea, improbabilul şi incomensurabilul axiologic. În continuare, nu sunt încântat de felul contorsionat, debil dogmatic, lipsit de onestitate şi, de multe ori, incompetent în care se face învăţământ religios în şcoli. Dar nu mai ignor acum dreptul oamenilor de a alege şi de a-şi înfrunta cum cred de cuviinţă spaimele şi poticnelile. Nu mai ignor faptul că, per ansamblu, religiile vechi au înfruntat, prin dezvoltările lor teologice, toate spaimele şi neputinţele animalului uman şi că un om cu adevărat raţional şi critic, fie el şi sceptic religios, nu are niciun motiv să le dorească dispariţia. Că pupătorii de moaşte nu sunt neparat săraci, debusolaţi şi ignoranţi şi că, decât să-i compătimesc, ar trebui mai degrabă să mă autocompătimesc pentru neputinţa de a trăi în felul lor miracolul unui timp sacru. Am înţeles, de asemenea, că elevii nu au întotdeauna dreptate, iar rolul meu nu este să strig laolaltă cu ei câte o pretenţie de nesusţinut, ci mai degrabă să-i fac să înţeleagă de ce nu este inutil să cunoască productivitatea marginală a muncii sau tipurile de diviziune la protozoare. Că nu poţi să re-descoperi totul şi că, uneori, va trebui pur şi simplu să aibă încredere în tine şi să înveţe ceea ce le ceri. Că, uneori, adunările de tineri voluntari nu sunt decât chermeze entuziaste şi dogmatice în care nişte copii se conving unii pe alţii că, pentru a reuşi, trebuie doar să vrei şi să îţi doreşti. Evident, realitatea e mult mai crudă, dar nu mai consider azi că trebuie să le spun pe şleau asta, pentru că a căuta adevărul cu orice preţ nu este nici uman, nici sustenabil. Aşa cum nu mai consider că, în fiecare moment al vieţii sale, fiecare elev trebuie sa fie cea mai lucidă variantă a sa. Dimpotrivă, cred că naivităţile fiecărei vârste trebuie trăite şi stoarse de sens şi de energie.

Cred în continuare că şcoala românească are o nevoie profundă şi urgentă de a deveni mai lucidă, mai critică şi mai adecvată vremurilor pe care le trăim. Din păcate, cei mai mulţi dintre dascăli nu vor avea niciodată asemenea îndoieli pentru că nu-şi vor fi pus vreodată asemenea probleme. Gândirea critică este, de cele mai multe ori, mimată în scoala românească, aşa cum sunt mimate multe lucruri fundamentale: competenţa, cunoaşterea sau interesul. În spatele adoptării entuziaste şi sterile a competenţelor cheie (care uzează masiv de limbajul gândirii critice), nu se află, de cele mai multe ori, decât dogmatism şi o capacitate îndelung exersată de a simula gândirea. Dogmatism care, injectat în fiecare generaţie de elevi care ne trece prin bănci, va alimenta la nesfârşit dezastrul cultural, epistemic şi civic al societăţii româneşti.

Cred în continuare în gândirea critică. Pe care prefer să o numesc filosofie pentru că ăsta e numele ei adevărat. Filosofie ignorată, studiată insuficient, asimilată cu ruminaţia sterilă. Asta în timp ce, încă de la clasele pregătitoare, avem nenumărate concursuri de matematică şi comunicare (utile, cred), dar aproape nimic similar în materie de abilităţi artistice sau filosofie (da, filosofia pentru copii este perfect posibilă). Cred că, dincolo de abilităţi formale, de cunoştinţe şi de algoritmi cognitivi (toate acestea fiind elemente fundamentale, desigur), cel mai de preţ dar al filosofiei este suspiciunea care nu se închide în neputinţă şi afecţiunea faţă de ceilalţi fragili şi ignoranţi colegi de specie. A fi critic nu înseamnă a şti care este adevărul şi a-i forţa pe ceilalţi să-l înghită. A fi critic înseamnă, dimpotrivă, a şti că, în privinţe fundamentale, nu putem şti care este adevărul şi a face din această revelaţie baza unei etici în sensul fundamental de întoarcere spre ceilalţi. La momentul la care scriu aceste rânduri, la o sută de ani după crearea României mari, societatea românească cunoaşte un nivel de divizare internă şi de polarizare care nu ştiu dacă este fără precedent – probabil nu – dar care este, fără doar şi poate, evident şi îngrijorător. Pieţele ţării sunt pline de români, îmbrăcaţi în alb sau policolor, care nu mai au idee dacă îi uneşte ceva. Şi, pe măsură ce dinţii ni se încleştează de ură, se aude tot mai limpede predica iraţională a excepţionalismului românesc şi a naţionalismului găunos. Da, elevii mei va trebui să fie informaţi, critici, lucizi. Dar şi buni. Mai ales buni. Umani. Calzi şi deschişi. Interesaţi de ceilalţi. Măcar atât cât se poate. Numai aşa cred că se poate ieşi din spirala descendentă a urii, dispreţului, fundamentalismului şi găunoasei îndreptăţiri de sine care tarează dezolant societatea românească. Numai aşa vom avea realmente o şansă de a reîntoarce tinerii la urne şi de a-i face să ia în considerare măcar o clipă ideea de a nu mai pleca din ţară.

Pericolele fundamentalizării şi polarizării agresive ţin numai parţial de specificul societăţii româneşti. Iar educaţia critică este numai un singur ingredient din antidotul la prostie şi autosuficienţă. Nu vom putea spera la o educaţie mai bună fără politici dedicate responsabile, fără finanţare, fără reducerea inegalităţilor şi inechităţii economice. Dar despre ele voi scrie, poate, altcândva.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















484 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version