Politica de autonomie faţă de Moscova a regimului comunist de la Bucureşti s-a dezvoltat la începutul anilor ’60, speculându-se polemica dintre liderii politici ai URSS şi R.P. Chineze şi a cunoscut consacrarea oficială în luna aprilie 1964, când, la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., a fost adoptată aşa-zisa „Declaraţie de independenţă” a României în cadrul blocului sovietic.
Pe acel fond, era inevitabilă apariţia de cereri ale unor foşti membri din conducerea P.M.R., care solicitau reabilitarea lor politică, subliniind cât de importantă a fost împotrivirea lor în faţa sovieticilor de-a lungul anilor. Un asemenea exemplu de cameleonism politic este şi memoriul adresat de generalul-maior (r) Dumitru Petrescu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la 22 iunie 1964.
În cele 21 de pagini-manuscris, fostul inspector general al armatei române pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă şi-a prezentat biografia de ilegalist, activităţile pe care le-a desfăşurat în U.R.S.S. în perioada iunie 1935 – noiembrie 1943 şi metodele folosite de N.K.V.D. pentru racolarea sa ca spion. De asemenea, Dumitru Petrescu a menţionat că a lucrat la secţiile române din cadrul Editurii în Limbi Străine din URSS, postului de radio Moscova şi a Direcţiei a VII-a din Direcţia Superioară Politică a Armatei Roşii (Glavpurkka). Experienţa căpătată în ultima organizaţie menţionată – «care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatei duşmane» – a fost folosită din plin în primii ani de după război, când, în calitate de politruc-şef al armatei române, generalul Dumitru Petrescu a promovat cu sârg modelul de comunizare învăţat la Moscova.
Totodată, se poate observa că fidelitatea acestuia faţă de şefii săi din Glavpurkka a generat conflicte în anii 1947-1948 cu colonelul Eromin (şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al NKVD) şi, drept urmare, colonelul Valter Roman îl informa direct pe Eromin, fără aprobarea superiorului său din acel moment – Dumitru Petrescu.
Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au analizat acea situaţie în luna mai 1948 şi au hotărât înlocuirea lui Dumitru Petrescu din acea funcţie cu generalul-maior Petre Borilă (care considera că Valter Roman are un caracter mic-burghez). Dumitru Petrescu nu a fost trimis la „munca de jos”, ci i s-a încredinţat funcţia de şef al Secţiei Organe Conducătoare a C.C. al P.M.R. Aceste fapte pot duce la ipoteza că au existat presiuni din partea N.K.V.D. la nivelurile politice de la Bucureşti şi s-a încercat aplanarea conflictului prin înlăturarea „rebelului” (susţinut direct de Glavpurkka) de la conducerea aparatului politic introdus în mod ilegal în armata română, începând din toamna anului 1945.
Ulterior, Dumitru Petrescu a îndeplinit funcţiile de președinte al Marii Adunări Naționale (26 ianuarie – 29 mai 1950), președinte al Comitetului de Stat al Aprovizionării (14 ianuarie 1951 – 9 martie 1952), ministru de finanțe (9 martie 1952 – 3 octombrie 1955, în locul lui Vasile Luca) şi vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 – 26 mai 1956). A căzut în dizgraţie în anul 1956 din cauza unor „discuţii critice nepartinice”, a fost acuzat de fracţionism şi a ajuns, în cele din urmă, director general al Întreprinderii de Stat „Loto-Pronosport”.
Memoriul lui Dumitru Petrescu – întocmit în perioada în care acesta lucra la „Loto-Pronosport” şi era nemulţumit de nivelul salariului pe care îl primea – a fost văzut şi semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în vara anului 1964, însă reabilitarea politică a fostului şef al Inspectoratului general pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a fost făcută de succesorul lui Dej la conducerea partidului şi statului, Nicolae Ceauşescu.
Ironia sorţii şi a istoriei! Documentul respectiv a fost semnat de Dumitru Petrescu la 22 iunie 1964, când se împlineau exact 23 de ani de la momentul în care generalul Ion Antonescu a emis ordinul său de luptă pentru întreaga Armata regală Română, care conţinea o frază care a devenit celebră: „Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din Răsărit şi Miază-Noapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii Voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.
După cum a precizat autorul memoriului, acesta se afla la 22 iunie 1941 în URSS şi acceptase să slujească sub un drapel străin împotriva Armatei Române. Jurământul său de credinţă faţă de Uniunea Sovietică a fost valabil atât în perioada desfăşurării celui de-al doilea război mondial, cât şi ulterior, când Dumitru Petrescu a fost unul dintre vectorii utilizaţi de autorităţile de la Moscova pentru destrămarea Armatei regale Române chiar din interiorul său.
Memoriul trimis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de generalul-maior (în rezervă) Dumitru Petrescu, fost inspector general al armatei pentru Educaţie Cultură şi Propagandă şi, ulterior, ministru de Finanţe.
[Consemnare manu:]Rog a o citi personal!
[Consemnare manu:] V[ă]z[ut] ss. Gh. Gheorghiu-Dej
Tovarăşe Gheorghiu,
Ca urmare a dezbaterilor problemelor ridicate de „Declaraţia” cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, socot că în etapa actuală au căpătat o mai mare claritate o serie de chestiuni care permit – cred eu – a fi limpezite în mod definitiv şi o serie de lucruri legate de mine.
Este vorba, în primul rând, de calitatea mea de membru de partid şi, apoi, de alte câteva chestiuni care decurg din această situaţie.
1) Socot că unele din elementele care au dus la crearea unei astfel de situaţii, cât şi la prelungirea ei vreme de aproape nouă ani, au contingenţă cu cultul personalităţii, cu practicile pe care acesta le-a generat, şi care a fost atât de just apreciat şi combătut în textul „Declaraţiei”.
Pentru a fi mai bine înţeles, voi deschide o paranteză. Este şi just şi bine că partidul nostru a luat poziţia expusă în „Declaraţie” la pag. 54 faţă de analiza făcută de Congresul XX-lea al PCUS cultului personalităţii.
E de remarcat că „Declaraţia” foloseşte termenul „cultul personalităţii” în general, nelegându-l exclusiv de persoana lui Stalin. S-a avut în vedere, probabil, că acest cult a fost practicat nu numai de o persoană, ci şi de cei care l-au secondat şi care au practicat nu numai cultul persoanei lui Stalin, ci şi cultul persoanei lor. Se poate da ca exemplu faptul că toate liniile de metrou purtau numele lui Kaganovici, iar unele din cele mai mari fabrici, oraşe etc. pe cel al lui Molotov ş.a.m.d. Toate acestea sunt perfect adevărate, cu toate că iniţiatorul şi beneficiarul principal al acestui cult a fost în primul rând Stalin.
Vreau să mă refer acum mai întâi la un prim grup de probleme legate de perioada când mă aflam în URSS (iunie 1935 – noiembrie 1943).
După evadare[a de la Craiova, din anul 1935 – nota P. Opriş], am emigrat în URSS. Ţin să precizez, de la bun început, că nu eu am fost cel care am conceput ideea evadării. Ea a apărut când toţi cei din procesul ceferiştilor erau încă la Jilava, şi înaintea procesului de la Malmaison, iulie–august 1933. Iniţiatorul şi cel care s-a ocupat practic acolo de punerea în aplicare este cunoscut. Tov. Gheorghiu îl cunoaşte. Ajungând la Craiova, după procesul din 1933 de la Bucureşti, Secretariatul C.C. al P.C.R. din care făcea parte pe atunci Gh. Stoica şi Al. Sencovici a reluat ideea evadării. Secretariatul C.C. este cel care a hotărât cine să evadeze şi nu altcineva.
Când am ajuns la Moscova, Boris Stefanov a susţinut că evadarea a fost pusă la cale şi organizată de Siguranţă. Acest lucru îl ştie Vanda Nicolskaia şi Nicolae Goldberger, care erau delegaţi la Congresul al VII-lea al Internaţionalei Comuniste. Urmarea părerii lui B. Stefanov – dacă nu pusă la cale chiar de el – a fost că organele Kominternului, cât şi altele au dezlănţuit o întreagă anchetă.
N-ar fi rău, chiar acum, cât încă mai sunt în viaţă Gheorghe Stoica şi Al. Sencovici, ca C.C. al P.M.R. să cerceteze şi să lămurească definitiv această acuzaţie.
Fapt cert e că noi, cei care am evadat, ştim şi ni s-a spus că organizatorul este Secretariatul C.C. al P.C.R. (de altfel, când am ajuns în Buc[ureşti], la noi au venit atât Gh. Stoica, cât şi Al. Sencovici). Adevărul îl cunosc cei doi mai sus pomeniţi mai bine decât mine.
Aflând (eu) numele celor care fuseseră stabiliţi să evadeze (care au fost considerentele, nu le-am cunoscut şi nu le ştiu nici azi – ele sunt ştiute de Sencovici şi [Gheorghe] Stoica), am transmis prin omul de legătură că trebuie să fie inclus şi tov. Gheorghiu. Aceasta nu o spun acum pentru a mă pune bine cu cineva, ci e purul adevăr.
La o nouă revedere cu legătura C.C., aceasta mi-a comunicat că Secretariatul nu e de acord cu propunerea mea. Că socoate că mai mulţi ar face evadarea imposibilă sau ar duce la cădere. Că în mijlocul de transport (autoturismul) nu pot intra trei persoane plus însoţitorul. De altfel, a pomenit de căderile care au avut loc când s-a făcut încercarea de a organiza fuga din închisoarea militară. Am propus atunci să fie înlocuit Doncea. S-a respins şi această propunere. Toate aceste lucruri sunt cunoscute de tov. Gheorghiu, deşi legătura îmi atrăsese atenţia ca să nu vorbesc nimic cu nimeni. Mai mult! În dimineaţa fugii am mai discutat cu tov. Gheorghiu, am pomenit de eventualitatea înlocuirii lui Doncea şi, nefiind de acord, ne-am luat la revedere.
Ca atare, n-am iniţiat, n-am organizat şi nici nu m-am bătut, n-am vrut să evadez de frica închisorii ori din alte motive. Parcă am avut un presentiment că evadarea asta va fi în viaţa mea o sursă de continue nenorociri. De aceea, de atunci am blestemat-o şi o blestem neîntrerupt.
Cam la vreun an de la ajungerea mea în URSS au început să aibă loc pe scară de masă practicile cultului personalităţii: arestări, procese, reprimări fără nici un fel de judecată etc. Tocmai fusese scos din funcţia de Comisar al Min[isterului de] Interne Iagoda şi-i urmase Ejov – sub a cărui activitate s-au petrecut cele mai sălbatice represiuni. Cred că nu a fost nici un militant comunist din afara URSS care să nu fi fost cel puţin cercetat. În câteva luni a fost pustiită întreaga Secţie Balcanică a Int[ernaţionalei] Com[uniste]. Polonezii au dispărut aproape toţi etc., etc.
La sosire mi s-a cerut o autobiografie. Potrivit discuţiei pe care o avusesem la primirea mea în PCR cu membrul Biroului Local (ţin minte că aşa se numea organul de conducere a organizaţiei de partid Bucureşti), Ştrul Leibovici (Aurel – numele conspirativ), am dat o autobiografie destul de largă. Mi s-a indicat să scriu în aşa fel încât să nu mai revin asupra unor lucruri, ca să nu dea naştere la bănuieli. În afară de aceasta, eu mai am meteahna de a exagera propriile-mi lipsuri. Poate că nu sunt crezut când afirm aşa ceva, dar asta e realitatea. Apoi mi-am zis că, o dată intrat în partid, să-mi descarc sufletul de tot ceea ce am greşit până atunci faţă de clasa muncitoare. Despre aceasta voi vorbi mai jos. Şi aşa am şi făcut ! Ba se pare că am şi întrecut măsura, redând o serie de lucruri de mică importanţă. Gh. Vasilichi, care era şi el membru al Bir[oului] Local, poate ştie ce s-a făcut cu autobiografia mea.
În autobiografie am arătat că, înainte de a deveni membru al PCR – deşi făceam parte din mişcarea muncitorească revoluţionară încă din dec[embrie] 1918 (am luat parte cu muncitorii de la SOCEC – ca ucenic – la greva din 13 dec. 1918), făcusem parte dintr-o grupă ilegală de tineret (singura în tot raionul Verde – adică Griviţa, Grand, Basarab până la Gara de Nord, delegatul „centrului” era Gh. Stoica şi poate să confirme), am luat parte la acţiunea de înfiinţare a UTC, din 1923 devenisem membru al sindicatului CFR Griviţa, iar de prin 1925 până în 1929 – când a fost dizolvat – fusesem membru al Comit[etului] Sind[icatului] CFR şi secretar, în care calitate am luat parte la Congresul Sind[icatelor] Unitare din aprilie 1929 de la Timişoara –, pe o perioadă scurtă de 2-3 ani am făcut parte din Partidul Socialist al Muncitorilor sau, cum îi zicea pe atunci, partidul „ghelerterist”.
Am subliniat că n-am făcut parte din nici un grup fracţionist din mişcarea comunistă. Am arătat şi dovedit că încă din primăvara lui 1930, faptic, nu mai făcusem parte din P.S.M. Iar că în toamna lui 1930, când a avut loc greva la Lemaître, iar conducerea P.S.M. a luat poziţie contrară grevei, în şedinţă publică am demascat ce fel de partid e P.S.M.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
