Eminescu astăzi

de Ionel Funeriu     Contributors.ro
Vineri, 15 iunie 2018, 9:29 Actualitate | Opinii


Ionel Funeriu
Foto: Arhiva personala

O minimă exigență morală ne obligă să exprimăm un adevăr ori, mă rog, un crez, chiar dacă acesta e neplăcut sau dureros. Oricum, un adevăr, fie el și ofensator, e preferabil unei minciuni agreabile. Numai așa ne putem smulge din marasmul în care ne complacem de ani și ani de zile, numai așa putem lua măsurile de rigoare, adesea dureroase și ele. Din păcate, acest lucru este riscant prin părțile noastre, iar zicerea că „adevărul umblă cu capul spart” nu-i vorbă goală. Și, dacă nu mă înșel, nu străinii au inventat-o.

Dați-mi voie ca în aceste rânduri să mă abat de la cutumele și poate chiar de la rigorile stricte ale științei, pentru că vreau să răspund, în manieră personală și cu toată sinceritatea, la întrebarea care mă frământă de mai mulți ani: „de ce nu se mai citește Eminescu?”. Sau, poate mai exact: „de ce a scăzut simțitor interesul pentru poet?” Căci trebuie să recunoaștem deschis: Eminescu nu mai este nici citit și nici iubit ca acum 40–50 de ani. Generația mea îl știa pe dinafară. Pe mulți tineri de azi numele poetului îi lasă rece, ceea ce nu-i împiedică să mimeze entuziasmul în circumstanțe aniversare. Eu nu judec această realitate. O constat doar. Și e greu să fiu contrazis. Cu câțiva ani mai în urmă, am avut nefericita idee să fac un sondaj în rândul studenților filologi întrebându-i în ce împrejurări și când l-au citit ultima dată pe poet „de plăcere”, așadar dezinteresat. Sub protecția anonimatului aflându-se, nu am motive să cred că studenții au fost nesinceri. Am înțeles astfel că, dintr-o grupă de studenți filologi, o singură studentă a deschis un volum de Eminescu în acel an. Explicația ei? O redau textual, cu riscul să vă șochez, precum, la rându-mi, șocat am fost și eu: „Eram în baie și mă plictiseam”. Așa încât, până la urmă, cea mai mare dezamăgire a venit tocmai de la unica studentă care l-a citit pe Eminescu…

Ca să fiu bine înțeles în ceea ce vreau să spun în continuare, doresc să fac o precizare, încă de la început: dacă ar fi să-l numesc pe cel mai important scriitor român din câți au existat vreodată, n-aș ezita să pronunț simplu și fără să clipesc: Mihai Eminescu. Că am sau nu am dreptate, aceasta este totuși premisa de la care pornesc discuția și aș vrea să fie bine reținută pentru a nu da loc la polemici inutile mai târziu. Aserțiunea mea explicită nu mă împiedică să recunosc că în opera eminesciană există și versuri (puține, e drept) care nu mă entuziasmează, precum: „Ca cercei din el să facă cariul care-i meșter faur” sau: „Când degerând atâtea dăți/ Eu mă uitam prin ramuri/ Și așteptam să te arăți/ La geamuri” ori: „De mi-i da o sărutare/ Nime-n lume n-a s-o știe/ Căci va fi sub pălărie/ Ș-apoi cine treabă are?” și mai sunt. Există apoi pasaje pe care le înțeleg în contextul lor istoric, dar la care nu ader. N-am să uit niciodată scena de coșmar pe care am trăit-o în Piața Operei din Timișoara în zilele lui decembrie 1989: în timp ce timișoreni, nu neapărat înfometați, înfulecau pe întrecute franzelele proaspete împărțite lor din două camioane umanitare, unul sârbesc și celălalt unguresc, din balconul operei răsunau apocaliptic versurile poetului rostite de un actor ocazional: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia/ [...] Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile!”. Atât numai că până să apară câinii care să ne sfâșie inimile, noi le înghițeam pâinea și nu ne stătea în gât! Nu-mi plac, prin urmare, nici excesele naționaliste din articolele sale politice, extremismul ideilor, intoleranța și în general radicalismul extrem. Mă deprimă de-a dreptul romanțele lacrimogene și tânguirile lăutărești care se folosesc — la nunți și la botezuri — de versurile poetului. Cântată, Mai am un singur dor e grotescă, deși versurile sunt sublime. Îmi place în schimb liedul Revedere ca și, într-o mai mică măsură totuși, Sara pe deal ori Somnoroase păsărele (acestea din urmă interpretate de corul Madrigal). Detest recitările sforăitoare ale unor cabotini cu trecere la bobor, care, vorba lui Geo Bogza: „trag aer pe nări ca un cal, scrâșnesc din dinți, și își dau ochii peste cap” iar, drept răsplată, se așteaptă să le descuie Sfântul Petru porțile raiului. Ca să nu mai vorbesc de un 15 ianuarie de pomină, când un actor de ocazie, spre miezul nopții (atunci „se dau” emisiunile culturale, când se mai dau), rostește veciNÍîn loc de VÉCInică (veșnică) mutilând versurile: „Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar/ Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?”, recitându-le în cheie freudiană (sado-masochistă): „a lui veci s-o strivească în zadar”. Nu-mi rămâne, așadar, decât să subscriu la cuvintele lui Petru Creția, câtă vreme recitările curente „sunt când patriotic-retorice, când total străine de muzica din adânc a liricii eminesciene, care nu trebuie teatralizată [...] nici năpraznic urlată sau insinuant șoptită sau îndurerat plânsă, ca și când n-ar fi vorba de un profund eu liric, ci de unul strident și grosolan empiric.”

Nu-mi plac manualele școlare și cu atât mai puțin profesorii — aici, fără misoginism, parcă aș zice mai degrabă: profesoarele — care fac din poet un obiect de cult a cărui rectitudine (bineînțeles morală) le provoacă indescriptibile voluptăți. Sanctificarea și idolatrizarea asfixiază spiritul critic, iar o cultură căreia îi lipsește spiritul critic este condamnată la stagnare în mediocritate. Ca să nu mai vorbim de buimăcitoarele comentarii literare, care au circulat ani în șir printre elevi sub formă de samizdat, cu fraze prolixe și cuvinte bombastice învățate pe de rost de niște copii năuciți și astfel pe veci lecuiți de Eminescu. Cred că cel mai mare deserviciu pe care l-am putea face astăzi poetului ar fi să-l urcăm pe soclu și să-l contemplăm ca pe o statuie, felicitându-ne că ne-am făcut datoria față de el. Mortificarea e garantată. Din nefericire, școala contribuie copios la mumificarea lui Eminescu prin comentariile impuse de patriotismul de paradă al unor dascăli ignari. Demitizarea literaturii e, după părerea mea, la fel de necesară ca aceea a istoriei, căci nu văd de ce l-am sanctifica(t) pe Ștefan cel Mare, câtă vreme numărul copiilor din flori presărați, fără preferințe demografice, „Din Hotin și pân’ la mare”, îl surclasează pe cel al mănăstirilor durate de dânsul după fiecare izbândă ostășească împotriva Semilunii. E suficient că-i Mare, de ce trebuie neapărat să fie și Sfânt?

Pe mine articolele de acum vreo 25 de ani din „Dilema” (minus, desigur, teribilismele de acolo) m-au făcut să-l recitesc și să-l îndrăgesc și mai mult pe poet, căci i-am redescoperit dimensiunea umană, pe când adularea encomiastică și festivistă ce ne-abate (vorba Eminescului) „ca la păsări, de vreo două ori pe an”, o dată iarna și o dată vara, mă condamnă „să rămân la toate rece”. Aceasta nu înseamnă că poetul nu trebuie sărbătorit. Din contră, el trebuie sărbătorit „și fără un soroc anume. Dar nu așa. Relația cu el nu trebuie să se transforme în acte de cult, ci, cu deplină căldură a inimii și răceală a intelectului, în acte de cunoaștere… Aceasta e adevărata sărbătoare” (Petru Creția).


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro



















781 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version