Rudolf von Jhering spunea, în lucrarea sa ”Der Kampf ums Rechts” (Lupta pentru ceea ce este drept)[1], că ”scopul Dreptului este Pacea, iar mijlocul este Lupta. Atâta vreme cât dreptul este nevoit să lupte cu nedrept-ul -și aceasta va dura atâta vreme cât există omenirea-, lupta nu va fi exclusă. Viața dreptului este luptă, o luptă a popoarelor, a puterii statului, a lucrurilor, a individului.”
Societățile sunt construite pe reguli, iar regulile se schimbă numai atunci când nu mai corespund realității. Schimbarea trebuie să fie, într-o societate democratică, în interesul majorității cetățenilor sau membrilor unei societăți. De asemenea, schimbarea trebuie să corespundă unor principii general universale, adaptate istoric, ”la ceea ce este drept”, anume la ordinea unei societăți, ordine stabilită de cetățeni, dacă ne numim republică. La celălalt pol, într-o democrație bolnavă, cangrenată, lipsa statului de drept înseamnă, în primul rând, lipsa sau nerespectarea legii, haosul legislativ, înseamnă legi care nu mai corespund unor sisteme politice și sociale, pe care le doresc, conform principiilor unei republici democratice, mai mult de jumătate din cetățenii unei țări (în acest context cred că votul este o obligație a fiecărui cetățean și această obligație trebuie exercitată dacă vrei să trăiești într-o țară unde vrei să fii respectat). În acest context, celebrul ”program de guvernare” al PSD (care a fost oricum scris și făcut public după alegeri) nu a fost votat de această proporție numerică necesară. Așadar, modificărea din temelii a statului român într-o direcție pe care poporul nu o dorește, nu se justifică în logica democrației. De altfel, lipsa statului de drept se întrevede mai ales atunci când instituțiile ajung să funcționeze după cum doresc doar unii dintre membrii lor. Iar în România, de la ședințele, voturile și comisiile din Parlamentul țării, până la Curtea Constituțională via Guvern, aproape toate instituțiile statului se comportă incorect (citit ca nelegal), arbitrar și abuziv, iar actele emise sunt consecința firească a lipsei de legalitate în care funcționează organe importante ale statului.
Societatea românească arată cangrenos, haotic și, fiecare zi care trece sub imperiul ideilor PSD ne îndepărtează tot mai mult de valorile pe care Uniunea Europeană și-a propus să se constituie.
În Art. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, consimțit și de România în post aderare, iată ce se spune:
” Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
Mai mult decât faptul că societatea noastră arată cangrenos și haotic, politicienii au răsădit în pâmântul țării sâmburele dezbinării, ideea celor două state paralele: unul constituit din acești programatori de malefică guvernare și celălalt, din restul cetățenilor care sunt împotrivă lor. Acesta este un semn al unei politici involuate, un comportament infantil, dar iată, plin de roade amare și viermănoase. Surpriza este însă că statul paralel, despre care tot vorbesc acești indivizi, din nefericire, chiar există. Aceste personaje, în fiecare zi, construiesc cu multă râvnă, acest stat în stat, așază o mocirlă neagră și urât mirositoare peste speranțele celor care credeau că României începea să-i fie bine. Această idee, a statului paralelel, denumit, dar mai ales creat, nu doar că nu este posibilă într-o societate democratică (societate care ar trebui să fie dominată de pluralism, nicidecum de ”paralelism”), dar este anticonstituțional să implementezi ideea statului paralel și să-i determini pe cetățeni să aleagă de care parte a baricadei se află și pe cine susțin.
Art. 4 din Constituția României, Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Ideea ” Luptei pentru drept ” l-a preocupat de Rudolf von Jhering în 1872 și ea trebuie înțeleasă în contextul istoric, politic și geografic în care ne aflăm. Dar ”lupta pentru drept” nu poate să nu însemne lupta pentru un stat de drept, un stat vertical, ordonat în funcție de interesul public. Ea nu este un îndemn la revoltă în sens anticonstituțional. Azi lupta pentru drept este Rezistență, este despre a nu fi și noi niciodată ca ei, de a ne păstra o traiectorie dreaptă în existența noastră, de a condamna furtul, șantajul și înșelăciunea, care duc la corupție, de a ne stabili, așa timid, cum poate fiecare, mai departe, liniile morale și etice, pe care le avem de la oameni care ne servesc drept modele sau pe care le creăm noi înșine pentru a le da celorlalți. Lupta este despre a spune ce gândim, de a nu face niciodată compromisuri cu demnitatea noastră, cu dreptul nostru de a fi respectați. ” Lupta pentru drept ” înseamnă să organizăm rezistenta României mult mai atent și mai temeinic oriunde ne-am afla, în interiorul sau în afara țării, și înseamnă să nu permitem nimănui să ne distrugă idealurile pentru democrație și unitatea noastră ca popor, unitatea noastră ca neam. Rezistența trebuie să aibă ca scop ideea centrală, că politica trebuie făcută pentru interesul general al societății, deci pentru oameni. Oricine crede că procedând altfel, anume în interesul unui grup restrâns de milionari care vor să-și apere furturile, va fi judecat de istorie. Poate că prezentul tolerează, dar istoria nu iartă niciodată!
Mândria noastră că suntem români trebuie să vină numai din actiunile noastre juste, temeinice, morale. Nu de la o apartenență născută dintr-un naționalism derizoriu.
Sunt români care nu se mai recunosc în ”statul paralel”, nou creat de programatorii de malefică guvernare, sunt români care nu mai înțeleg ce se întâmplă cu țara lor, cu principiile economice, cu politica, cu justiția, cu raționamentul și principiile de bază ale logicii, cu statistica, cu însăși matematica elementară, cu gramatica limbii române. Sunt juriști, politologi, economiști și jurnaliști care pur și simplu urlă de furie, pentru că ei sunt primii care pricep gravitatea confiscării logicii democrației și nu este deloc ușor să vină cineva și să-ți confiște peste noapte meseria, principiile acelei meserii.
Nu știu dacă ceva anume va salva acum România pentru generația noastră, dar țara asta, precum se știe, nu este a lor, nu este nici a noastră, este a urmașilor noștri și a celor care vor veni după ei. Sau am putea spune că țara este ca proprietatea comună a generațiilor care au fost înaintea noastră și a celor care vin după noi. Cei care vor veni după noi vor condamna factorii politici, așa cum o facem și noi cu istoria recentă. Iar cei care azi se dau în stambă la București, crezând că Universul întreg, și toată cunoașterea și priceperea le aparțin în mod exclusiv, vor avea un tratament nu tocmai blând al istoriei și probabil chiar al justiției, căci nimic niciodată nu rămâne nepedepsit.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
