„Misoginismul” lui Caragiale

de Ionel Funeriu     Contributors.ro
Joi, 7 iunie 2018, 11:23 Actualitate | Opinii


Ionel Funeriu
Foto: Arhiva personala

Zilele trecute, un comentator de pe forum la articolul meu intitulat Pornografia lui Creangă mă îndeamnă să comentez dintr-o perspectivă asemănătoare scrierile lui Caragiale. Cu ani în urmă, la seminarul de literatură, o studentă m-a provocat să dau un verdict ex cathedra asupra unui subiect care o frământă privindu-l pe Caragiale: fost-a scriitorul nostru misogin, ori ba? Răspund parțial provocărilor, atacând un subiect conex, anume relația între sexe în opera lui Nenea Iancu.

… Când ataci un subiect vizând personaje feminine, te gândeşti imediat la excesivele atitudini etico-literare cu care, de-a lungul vremii, a fost tratată femeia — „eterna poveste” — de la vergilianul: Varium et mutabile semper femina din Eneida, la verdianul: La donna è mobile qual piuma al vento, în viziunea ducelui de Mantua din Rigoletto; de la Dalila biblică şi, dacă vreţi, eminesciană, din Scrisoarea V: „piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”, până la Cleopatra lui George Bernard Shaw, ezitantă aceasta între calităţile intelectuale ale lui Cezar şi cele „atletice” ale lui Antoniu; toate acestea, între multe altele, de factură cvasimisogină. Pe de altă parte, nonconformistele reacţii feministe ale lui George Sand („mâini în buzunar, țigaretă între buze”[1]) sau protestele din Al doilea sex al doamnei Simone de Beauvoir, niciodată… madame Sartre, se străduiesc să echilibreze cumva balanţa. Te aştepţi, aşadar, reflectând asupra subiectului în opera lui Caragiale, la poziţionări subiective în prelungirea unor atitudini, de-a lungul timpului, polare. Găsim însă la Caragiale o atitudine echilibrată, întrucât scriitorul nostru, fără să cadă în adulaţii petrarchiste, priveşte cu îngăduinţă, ba uneori chiar binevoitor, până şi imoralitatea feminină. El a înțeles exact că „o femeie liberă este exact opusul unei femei ușoare”. Căci, aşa cum par să ne sugereze amănunte din biografia și scrierile sale, infidelitatea femeii rezidă, în mare măsură, în condiţia ei de fiinţă de gradul al doilea, predestinată domesticului şi constrânsă în epocă la alianţe matrimoniale împotriva sentimentelor sale. E cazul, între atâtea altele, al Veronicăi Micle. De altfel, la Caragiale, femeia nici nu înşală, nici nu trădează, nici măcar nu trișează, ea… traduce, ceea ce este indulgent până şi etimologic: trans + duco = a fi atras dincolo, eventual în vederea unor… ,,mici economii”.

Condiţia ancilară a femeii din vremea lui Caragiale marchează puternic reacţiile acesteia, din tinereţe până la senectute; atât numai că principiul feminin, în ciuda statutului său social de rang secund, reuşeşte să-şi atingă ţelul recurgând la cele mai diverse stratageme — izvorâte dintr-o experienţă seculară — cu ajutorul cărora nu de puţine ori surclasează bărbatul. Joiţica, din O scrisoare pierdută, şi Efimiţa, din Conu Leonida, faţă cu reacţiunea, sunt emblematice în acest sens. Inventivitatea şi hotărârea doamnei Trahanache dejoacă planurile lui Caţavencu, după care îşi savurează victoria umilindu-şi inamicul; cu bonomie până la urmă, căci îl salvează de la rigorile justiţiei; justiţie care, în ţara asta, şi atunci ca şi acum, nu-i decât moft. Moftul român. Nu găsim, oare, la al doilea Caragiale, Mateiu, elocventul moto din Craii de Curtea-Veche, extras din pledoaria avocatului Raymond Poincaré la un celebru proces de corupţie de la noi: „Nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”? Descoperim, în atitudinea Joiţichii, o mostră a mentalităţii balcanice, mai subtile, căci mai înţelegătoare cu natura umană, decât cea occidentală, cum constata odată Alexandru Paleologu. Într-adevăr, deşi învingătoare, madam’ Trahanache nu e, totuşi, o doamnă de fier, precum în veacul abia trecut lady Thatcher[2], şi aceasta pentru că Zoe nu împinge imboldul vindicativ până la capăt; ea nu-şi anihilează adversarul, ci, dimpotrivă, îi acordă acestuia şansa reabilitării, cu condiţia — inacceptabilă pentru spiritul britanic — să­şi calce pe onoare şi să-şi asume, ignobil, umilinţa publică…, ceea ce Caţavencu acceptă bucuros[3] (că astfel scapă). Bărbată, bărbată, cum s-a străduit a fi, urmând îndemnul lui Tipătescu, ea rămâne totuşi femeie, şi nu oricum, ci îndreptăţind concluzia lui Pristanda: că e până la urmă… „damă bună”.

Pe de altă parte, Efimiţa — post jucundam juventutem, dar, în contrast cu Leonida, înainte, totuşi, de molesta senectus — e conştientă de superioritatea sa în ordine raţională şi atunci îşi antrenează soţul într-un joc pe care aceasta îl câştigă în plan logic, deşi îl pierde voluntar în planul expresiei. Departe de a fi retardată mintal — cum crede Leonida: „cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?” — Efimiţa e o fiinţă raţională; întrebările sale sunt logice şi de bun simţ: „de unde să dea statul leafă dacă nu plătim bir?” şi alte asemenea. Nu de puţine ori, explicaţiile absurde ale lui Leonida sunt admise socratic, Efimiţa exhibând admiraţia necondiţionată faţă de consortul omniscient: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”. E de observat aici că replica acesteia vine ca o reparaţie a prestigiului masculin pierdut, imediat după ce supoziţiile lui Leonida privind reacţiunea s-au dovedit iluzorii şi nu mult după ce Efimiţa îl gratulase cu replica letală: „A fost lăsata, secule!”. Preeminenţa masculinului, prezentă formal, e subminată şi de subtext cu un rafinament stilistic demn de Caragiale: Leonida i se adresează Efimiței cu apelativele: frate, domnule, în timp ce aceasta îi zice soro!. Să se remarce că până şi prenumele, Leonida, are aspect formal feminin (întărit de vocativul Leonido), prin terminaţia –a, respectiv –o, în timp ce vocativul celălalt, Miţule (nu Mițo!), închipuie, tot formal, masculinul. Transferul (interşanjabil) al genurilor creează o ambiguitate stilistică[4] freudiană care sugerează nu atât estomparea treptată a diferențelor dintre sexe, consecuţie fatală a senescenţei, cât, mai mult, recunoaşterea tacită a supremaţiei femininului în disputa pentru dominaţie.

Că numele proprii nu-s, la Caragiale, întâmplătoare a demonstrat acum aproape un secol Garabet Ibrăileanu. Cât o priveşte pe cealaltă Miţă, din D-ale carnavalului, aceasta, în contrast cu prima, se impune prin forţa brută, drept pentru care e botezată Baston[5]; ea „se reprezintă, onomastic, instantaneu […], nu întâmplător, căci această alăturare [Miţa & Baston] evocă, hazliu, comportamentul electricei ploieştence, dornică de a face dreptate cu orice preţ, dar mai ales prin recurgerea la forţă, la violenţă” (Ioana Frunzescu) . S-ar mai putea constata, lăsând la o parte pudibonderia, că, dincolo de haz, bastonul (măciuca, toiagul) e încă mai mult decât simbolul violenţei fizice, câtă vreme, în tipologia feminină, personajul caragialian e plasat, alături de alte câteva personaje, de aceeaşi esenţă, în categoria „nesăţioaselor erotice”.

Aşadar, fără să cadă în exaltări petrarchiste (cum scriam mai sus) ori în cavalerisme donquijoteşti, Caragiale reflectă eternul feminin în manieră proprie: ironizează superficialitatea culturală, marchează conciliant derapajul etic şi înfăţişează caricatural impostura ca reflex al snobismului și al educației precare, dar le acompaniază cu înţelegere, evitând trivialul expresiei lingvistice aşa încât, în opera sa, nu vom găsi, oricât am căuta, elemente de stilistică agresivă la adresa femeii. Cât de departe e, în această privință, Caragiale de unele excese misogine ale congenerului său, Eminescu![6].

Vorbind despre misoginismul scriitorilor interbelici, Ioana Pârvulescu[7] ne recomandă să privim chestiunea cu relaxarea pe care ne-o permite distanța istorică, apoi remarcă o fină glisare semantică pe care, dacă o ignorăm, riscăm să nu ne mai putem înţelege. Etimologic, termenul misogin(ism) provine din două cuvinte greceşti: misein ,, a urî” şi gynè ,,femeie” (cf. ginecolog, ginecologie); prin urmare misogin este cel care urăşte femeia pentru că este femeie și pentru că reprezintă în conștiința sa vehiculul răului pe lumea aceasta, simbolul păcatului originar al Evei biblice și câte altele. Astăzi, după ce statutul femeii în societate s-a modificat radical, iar formele de discriminare sunt sancţionate de lege în Europa și America, misogin nu mai e cel care „urăşte femeia”, ci acela care ,,nu o preţuieşte îndeajuns”, fapt ce schimbă radical perspectiva analitică.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






















1065 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version