Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Interviu Istoria lui Lucian Boia: ”E greu să reușești să-mi bagi în cap niște lucruri în care eu nu cred.”

de     Contributors.ro
Joi, 31 mai 2018, 12:43 Actualitate | Opinii


Lucian Boia
Foto: Hotnews

A apărut primul volum din memoriile istoricului Lucian Boia – Cum am trecut prin comunism / Primul sfert de veac – Memorii. După cum spune și titlul, volumul acoperă primii 25 de ani din viața istoricului. Cititorul va descoperi o poveste – spusă cu seninătate, deseori cu umor, ironie și auto-ironie – a felului cum s-a supraviețuit în comunism, încercând să îți păstrezi umanitatea și capul pe umeri.

O parte consistentă din carte este dedicată originilor familiei sale, atît din partea mamei – ramura italiană, cât și din partea tatălui. Sunt incluse și câteva fotografii de familie, fotografii din copilarie și adolescență.

Comanda volumul, cu autograful autorului, de pe GiftBooks.ro

De ce ați dorit să scrieți această carte?

M-am gândit că ori o scriu acum, ori n-o mai scriu. Totuși, am ajuns și eu la o oarecare vârstă și rămânea să fac alegerea: o să-mi povestesc și propria viață, sau n-o să zic nimic, să se muncească alții să caute dacă vor avea vreun interes pentru mine și pentru opera mea. Mi-am amintit de multe lucruri, am încercat să le reconstitui, dar destinatarul rămâne cititorul…

Au existat o mulțime de mituri în jurul personalității dvs…

În jurul meu, da, oricum m-am ocupat de mituri în istoria românească, alții se ocupă de mituri în propria mea biografie, mituri pe care ei le inventează.

Și probabil ați dorit  să le spulberați, să le clarificați în acest volum…

Nu, că nu stau să fac polemică cu cei care inventează despre mine. Mai dau câte un răspuns pe ici pe colo, dar în general nu întru în polemici că n-are rost, îmi pierd vremea degeaba. Mai bine îmi scriu propriile cărți, cine nu le apreciază poate să mă atace sau cel mai bine ar fi să nu le mai citească și să-și vadă de treaba lor.

Mi s-a părut o carte cam detașată.

Detașată de ce? De mine însumi?

Da. Pare că ați gasit un fel de împăcare cu lumea. E o carte senină, chiar întâmplări foarte neplăcute sau tragice sunt tratate cu oarecare distanță. De pildă, când vă invadează securiștii casa și are loc un episod violent, aveți o distanță față de acel episod …

Cred că e maniera mea de a scrie, dacă citiți și alte cărți care se referă la alții, nu la mine, cred că am tratat lucrurile cam în genul ăsta, cu oarecare detașare și cu oarecare ironie.

Citind cartea, mi s-a părut că ați fost un copil cuminte…

Un copil relativ cuminte. Iubesc totuși mai mult ca orice libertatea. Sigur, am fost cuminte, dar sunt capabil și de mici boroboațe. Dacă mi se îngrădește libertatea, încerc să scap din plasa asta și atunci poate că nu mai sunt chiar atât de cuminte. Bine, n-o să vorbesc eu despre mine, fiecare își poate face impresia pe care și-o dorește, sunt cuminte pe de-o parte, dar nu sunt deloc conformist. Adică îmi place să fiu lăsat să judec cu mintea mea.

Folosiți de câteva ori în carte sintagma “istoria mea”, adică istoria așa cum o înțelegeți dvs. În ciuda a ceea ce vi se întâmpla, vă păstrați un mod intim si personal de a vedea istoria…

Am gândit cu mintea mea – sigur nu e doar mintea mea, este și fondul de familie pe care l-am moștenit, dar pornind de aici, de fiecare dată am înțeles să judec lucrurile în felul meu. Nu prea sunt ușor de manipulat, e greu să reușești să-mi bagi în cap niște lucruri în care eu nu cred.

Spuneți la un moment dat că dvs ori urmați regulile exact așa cum sunt, ori nu le urmați deloc.

Într-un anume context, o discuție pe teme religioase cu maică-mea.  În general respect regulile, dar depinde și de situație.

Care e influența părții italiene a familiei dvs asupra personalității dvs. de istoric?

E o familie care s-a românizat încă înainte de a mă naște eu. În casă se vorbea numai românește, încă de când era maică-mea mică. M-am născut într-o familie pe jumătate, din partea mamei, de origine italiană, dar aflată deja la a patra generație în România. Sigur asta creează o mica diferență, dar diferența asta e valabilă aproape pentru oricine, fiecare avem propria noastră identitate care nu e identică cu identitatea celorlalți. Sigur că a contat această origine, faptul că am fost botezat catolic, dar toate astea nu mă împiedică să fiu român ca toți românii. Sunt foarte mulți români, poate mai puțini în mediul rural, dar în mediul citadin aș spune că majoritatea românilor au măcar o picătură de sânge neromânesc, grecesc, italienesc, nemțesc. Am scris despre cum s-a românizat România, am arătat cu cifre, mai ales în partea a doua a secolului al XIX-lea, o grămadă de străini s-au stabilit în România. Și au devenit, ei, copiii sau nepoții lor, români sadea. A fost tot procesul de modernizare, de intrare a României în concertul european pe modelul occidental. Era nevoie în anii aceia de modernizare rapidă, era nevoie de oameni care să se priceapă la diverse lucruri. foarte mulți dintre medicii, inginerii, arhitecții români din sec. XiX au avut cele mai variate origini. Printre ei și familia mea de italieni, o familie de antreprenori, de ingineri de drumuri, italienii se pricep la drumuri încă de pe vremea Imperiului Roman, iar românii se pricep mai puțin. Știți cum e povestea cu drumurile până astăzi în România, așa ca mai apelează și la alții.

Comanda volumul, cu autograful autorului, de pe GiftBooks.ro

Cred că există totuși o atitudine clară în familie atunci când vorbiți de un ”anticomunism primar”

Da, expresia francezilor de stânga, francezilor comuniști, cum ești anticomunist, așa, fără să încerci măcar să iubești comunismul. Încearcă să-l iubești și dacă nu reușești, mai vedem.

Dar anticomunismul acesta primar era în familie.

Da, era în familie.

Erau multe familii atunci care voiau să se integreze în societate

Și eu am vrut să mă integrez, că noi acum știm că s-a terminat comunismul, dar cât timp am trait în comunism, nu știam c-o să apucăm post-comunismul. Eu eram convins că n-o să spuc o altă fază istorică, care avea să vină, dar cine știe când. Bineînțeles că încercai să te integrezi, ce era să faci? Să te duci în munți?

S-au dus unii la început, așteptându-i pe americani. Trebuia să te integrezi, dar pierzând cât mai puțin din propria ta capacitate de a judeca lucrurile, să te integrezi exterior,  dar interior să rămâi tu, cred că am reușit treaba asta.

Mama dvs, când v-ați înscris la cercul de istorie de la Palatul pionierilor, v-a spus să vă retrageți pentru că aceea nu e istorie.

Dar după aia a fost întrutotul de acord cu mine, un  număr de ani mai târziu, când lucrurile se mai destinseseră puțin, a fost absolut de acord cu mine să fac facultatea de istorie, ceea ce i-a uimit pe mulți, pentru că tot tânărul român trebuia să se facă inginer atunci.

Ați decis destul de devreme să deveniți istoric.

Mă pasiona istoria, mă pasiona trecutul, am povestit și cu mansarda din Câmpulung Muscel, unde erau o grămadă de cărți, reviste, almanahuri, tot felul de lucruri vechi. Da, pe la 12-13 ani asta am zis, că voi face istoria, că voi deveni istoric, și m-am ținut de cuvânt.

Recunoașteți într-un loc că școala n-a avut pentru dvs un rol formativ…

Da, nu mi-a plăcut școala chiar enorm, bine nici n-am urât-o precum Bacovia, ‘liceul, cimitir al tinereții mele’, dar nu mi-a plăcut prea mult. Îmi place să fiu liber, să descopăr eu niște lucruri, așa cum mă duce pe mine mintea, nu-mi place școala asta care te pune să înveți o grămadă de lucruri care nu te interesează, de care n-o să ai nevoie. Eu am luat numai 10 la toate materiile la bacalaureat pentru niște lucruri pentru care acum n-aș lua nici nota 2, inclusiv la unele subiecte de istorie.

Faceți portrete destul de detaliate profesorilor și echilibrate.

N-a nimic împotriva lor până la urmă. Nu sunt o persoana dușmănoasă, sunt critic, dar nu sunt dușmănos.

Nu sunteți deloc dușmănos în cartea asta…

Dar nici în celelalte…

Aici sunteți chiar puțin olimpian.

Dacă așa ziceți, înseamnă că așa e. Autorul nu e persoana cea mai potrivită pentru a vorbi despre propriile lui cărți. Cărțile aparțin, încă o data, cititorilor. Și fiecare le citește în felul său.

De pildă, nu apar frământări ale adolescenției…

V-am spus cum stau lucrurile cu istoria, dacă la 12, 13 ani cel mult decisesem că o să mă ocup de istorie, în orice caz, în primul rând de istorie, înseamnă că toată povestea asta a mers neted înainte, n-aveam de ce să mă frământ.

Și ați fost tot timpul pe primul loc…

Pe primul sau aproape primul, am povestit cam în toate fazele din liceu cam pe ce loc am fost. Asta așa, de dragul informației, n-are nicio importanță. Importanță are să-ți intre în cap că trebuie să faci ceva și dacă se poate, să fii primul. Asta contează, să-ți dorești să reușești, dar în rest, n-o să mă laud acum cu rezultatele din liceu. Am mai făcut ceva și după aceea, totuși…

E un episod în care, fiind student, nu vă duceți la muncă patriotică…

Nu la muncă patriotică. Ne convocaseră pe malul mării, la Costinești, era o tabără pentru a pregăti defilarea de 23 august 1964, când se împlineau 20 de ani de la 23 August 1944. Mi-ar fi stricat complet vacanța, mă duceam la Câmpulung în fiecare an. M-am gândit, m-am frământatv – vedeți că am avut și eu frământările mele – și, până la urmă, nu am mers. Era un mic risc, dar nu s-a întâmplat nimic grav. Era perioada de oarecare destindere, totuși, care a sfârșit într-o fundătură, dar anii ‘64, ‘65, ’66, până în ’68, cu evenimentele din Cehoslovacia, au fost câțiva ani de relativă deschidere. Nu știu dacă aș fi chiulit așa de la 23 august pe la începutul anilor ’50, cred că ar fi fost mai grav.

Dar ce urmează după aceeae interesant, ați fost propus pentru sancționare de Biroul UTC…

… și colegii mei au votat împotrivă. Dar nu era o chestie atât de importantă.

Totuși arăta o solidaritate.

Așa a fost, nu mint. S-a votat împotrivă și s-au lăsat după aceea păgubași.

Au repetat votarea…

Tot în aceeași ședință, dar după aceea au lăsat lucrurile așa. Puteau să mă convoace la o instanță superioară, să-mi dea o sancțiune. N-a fost nimic foarte grav. Încă o data, trebuie să ținem seama că erau anii de o oarecare destindere.

Interesant și episodul când ați fost propus să fiți membru de partid…

Da, apropos de frământările pe care le-am avut, sau pe care nu le-am avut. Asta m-a frământat, într-adevăr, fiindcă pe de o parte, în sinea mea cel puțin, am fost întotdeauna un anti-comunist convins, iar pe de altă parte, ce era să fac? mi-au solicitat treaba asta, eram șef de promoție, eram primul din an si voiau sa mai îmbunătățească și ei calitatea membrilor de partid. Ce era să fac? Să spun că nu vreau?

Si v-au trecut printr-un fel de ritual de inițiere.

Bine, întâi m-au criticat. Mă obișnuisem cu criticile astea. Vedeți, de fiecare data au fost ședințe publice în care am fost criticat, în clasa a V-a mai întâi, după aceea în liceu, în facultate,  Pe cuvânt că nu mai țin minte de ce am fost criticat. Arăt și-n carte, mai curând, probabil pentru ce n-am făcut. Adică “se izolează de colectiv’ – eu nu sunt foarte sociabil, nu-mi place să conduc, nu-mi place nici să fiu condus. Asa am fost întotdeauna. Asta era grav din punct de vedere comunist, trebuia să te dizolvi în colectiv, individualitatea nu mai exista, exista doar colectivul. Și când ți se spunea că nu te integrezi în colectiv, asta nu era de bine. Probabil că aveau dreptate, sigur că nu mă integram, dar nu mă integram ca să fac ce? Era un ritual comunist, critica si autocritica. Trebuia să lovești în ceilalți și să lovești încă și mai tare în tine însuți. Asta ca să distrugă personalitatea individului. Forța cea mare, singura forța era a colectivului.

Spuneți că atunci de Gaulle ajunsese un fel de idol pentru dvs.

Poate idol e prea mult spus, dar în orice caz am avut mare admirație pentru el, la o vârstă când trebuie să admiri pe cineva. Începuse să vină – am arătat în detaliu – și presa franceză, le Monde, L’Express, Maris Match, le citeam pe nerăsuflate. Era o politică într-adevăr spectaculoasă pe care a dus-o De Gaulle, a fost o mare figură. Acum sunt mai conștient de unele limite ale lui, de diverse prejudecăți, dar lăsându-le la o parte, de Gaulle a fost cineva, nu numai în istoria Franței, chiar a lumii.

Revenim un pic, lucrați la Viața Studențească.

Nu lucram, am colaborat.

Ați colaborat și ați făcut un număr sau două numere consecutive despre unirea principatelor,  și atunci ați făcut o gafă

Au făcut-o unioniștii de la 1859. Într-un ziar cât se poate de unionist din București se scria ceva în genul ”moldovenii și românii de aici”, și imediat le-a sclipit ideea acestor isteți activiști de partid că eu susțin – în primul rând că nu susțineam nimic, așa se exprimau aceia în epocă – că moldovenii n-ar fi români. Începuse faza națională, 1964.

A fost retras tot…

S-a retras tot, s-a scos o nouă ediție, unde au căutat cu lupa să mai găsească ceva, nu mai voiau să facă și o a treia sau a patra ediție. Și-au mai găsit o chestie … faptul că după alegerea lui Cuza la Iași, moldovenii – iar am zis moldovenii – românii din Moldova, au trimis o delegație la Constantinopol, ca să anunțe ce și cum și imediat a sărit cineva în sus, da ce nevoie aveam noi să trimitem delegație la Constantinopol? Au scos și pasajul ăla. Niște idioți, nu vreau să-i calific.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro




















1205 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version