Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

de Alexandru Cristian Surcel     Contributors.ro
Miercuri, 30 mai 2018, 20:30 Actualitate | Opinii


Alexandru Cristian Surcel
Foto: Hotnews

Miercuri, 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat cu privire la cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României, după ce domnul Klaus Werner Iohannis a refuzat propunerea Ministrului Justiţiei, domnul Tudorel Toader, de a o revoca pe doamna Laura Codruţa Kovesi din poziţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Încă nu avem decizia în sine cu întreaga sa motivare, dar putem întrevedea mare parte din argumentaţia juridică din chiar textul comunicatului CCR:

Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.1

Drept urmare, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională

cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

Aceasta este însă departe de a fi singura decizie sau hotărâre controversată a CCR din iunie 2017 şi până în prezent. Inundaţi de un an şi jumătate de fluxul continuu de ştiri despre legile justiţiei şi despre tentativele de modificare a codurilor penal şi de procedură penală, tindem poate să uităm de acte şi fapte consumate, cu implicaţii juridice serioase, care s-au întâmplat în acest interval de timp. În mod special, mai multe decizii şi o hotărâre a Curţii Constituţionale a României au generat serioase controverse şi chiar contestări în anul 2017, iar noi credem că, chiar dacă în acest moment se discută mai puţin, problemele ridicate de ele persistă.

De asemenea, întrucât deciziile şi hotărârile CCR sunt irevocabile şi direct executorii, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, nici măcar Curtea însăşi nu poate reveni asupra lor, şi au valoare de precedent judiciar, credem că obţinerea unor opinii ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) este un obiectiv actual şi necesar. O astfel de opinie sau set de opinii ar putea clarifica în ce măsură CCR poate acţiona aproape ca un legiuitor pozitiv sau ce părţi din deciziile sale au caracter obligatoriu ori de recomandare, inclusiv cum s-ar putea contracara situaţia în care însăşi Curtea Constituţională este cea care, abuzând de prerogativele sale, încalcă grav Constituţia.

De fapt, dacă este să ne aducem aminte, organizațiile neguvernamentale şi grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iaşi), Evoluţie în Instituţie (#Insist), Grupul de Acţiune Civică Bacău, Iniţiativa Craiova, Iniţiativa România, Iniţiativa Timişoara (federaţie a 10 ONG-uri din Timişoara), Institutul pentru Politici Publice, Liga Civică Galaţi şi Oradea Civică (membre ale reţelei civice naţionale Contract România) şi grupurile civice Corupţia Ucide, Geeks for Democracy şi #Rezistenţa, au efectuat un demers în acest sens în august 2017. Ele au încercat, printre altele, să convingă Administraţia Prezidenţială că Preşedintele României ar trebui să defere chestiunile de drept implicate în două decizii şi o hotărâre a CCR Comisiei de la Veneţia (care nu poate fi sesizată de oricine, ci doar de Guvern, Preşedinte, Camerele Parlamentului, precum şi de Curtea Constituţională însăşi). Aşa cum ştim din ceea ce este deja istorie, Preşedintele Klaus Iohannis a fost aproape de neînduplecat în iniţierea unui astfel de demers, de-abia în relaţie cu legile justiţiei hotărându-se în ceea ce este practic al treisprezecelea ceas.

Mai exact, ceea ce s-a cerut în august 2017 de către organizaţiile amintite mai sus a fost sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de: a) Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care Curtea Constituţională a României a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu, b) Hotărârea nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente a Curţii Constituţionale a României (prin care preşedintele CCR a fost investit cu o adevărată prerogativă de cenzură), precum şi c) Decizia nr. 277/21.07.2017, care a stabilit un drept exclusiv al Curţii Constituţionale a României de a se pronunţa direct asupra hotărârilor judecătoreşti supuse căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Pentru început, trebuie să observăm că atunci când în activitatea Curţii Constituţionale apar circumstanţe care impun clarificări, România, ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, poate cere opinia Comisiei de la Veneţia, creată în mod expres pentru a asista statele în chestiuni de acest gen. Curtea Constituţională se bucură de independenţă, iar această independenţă trebuie respectată şi ocrotită de autorităţile statului român şi de societate în general. Această chestiune reprezintă o prioritate în contextul european actual, în care putem observa că, pe fondul propagării ideilor aşa-numitei democraţii iliberale, Curţile şi Consiliile Constituţionale devin obiectul unor modificări constituţionale şi/sau legislative de natură să le limiteze competenţele, să le reducă de la rolul de garante ale respectării Constituţiei la cel de instituţii cu funcţie simbolică, să le subordoneze altor autorităţi din stat şi intereselor politice. Este cazul Poloniei, Ungariei etc.

O situaţie evident diferită este cea din România, în care pericolul pentru instanţa de contencios constituţional pare a veni din interiorul său. Tendinţa unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României, extrem de evidentă în ultimii doi ani, de a împinge practica Curţii spre exces şi spre suprapunerea asupra atribuţiilor altor puteri din stat poate provoca, pe de o parte, o scădere a eficienţei acţiunii Curţii şi, pe de altă parte, o reacţie din partea altor autorităţi, a Parlamentului în primul rând, eventual sub presiunea protestelor de stradă, care ar putea considera la un moment dat că este oportun, ca şi în ţările citate mai sus, să limiteze puterile Curţii şi să reducă independenţa acesteia prin modificarea legii de organizare şi de funcţionare (Legea nr. 47/1992).

Decizia de azi, precum şi hotărârea şi deciziile mai sus amintite au generat probleme majore de interpretare a Constituţiei şi legilor, probleme care au creat dezbateri contradictorii şi chiar proteste publice, pe fondul tentativelor Guvernului şi majorităţii parlamentare actuale de a aduce modificări ale legislației penale contrare cerinţelor din Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi aşteptărilor Comisiei Europene, partenerilor României din UE şi NATO şi societăţii în ansamblul ei. În toate cele patru speţe, exact instituţia chemată să impună respectarea Constituţiei a interpretat într-o manieră imprudentă legea fundamentală şi propria lege de organizare şi de funcţionare. De aceea, în opinia autorului acestor rânduri, autor şi a mare parte din argumentaţia juridică folosită în materialele puse la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale în august 2017, Comisia de la Veneţia este cam singurul organism care poate desluşi cu suficientă autoritate respectivele probleme de interpretare a Constituției şi a legii, astfel încât să putem depăşi impasul (chiar dacă recomandările sale nu au un caracter obligatoriu).

Aşadar, haideţi să analizăm în ordine cronologică fiecare decizie şi hotărâre din cele amintite în parte:

I. Decizia din 30.05.2018 (şi aspecte din Decizia nr. 45/30.01.2018): Aşa cum am precizat şi mai sus, nu avem încă motivarea acestei decizii, aşa că nu putem analiza decât acele raţionamente juridice cuprinse în comunicat. Însă putem observa că, în optica majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale care au votat azi, Preşedintele asigură doar un control de legalitate şi de regularitate a procedurii de revocare, atunci când ceea ce se cere este revocarea şefilor celor mai importante structuri ale Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism). Rolul central i-ar reveni Ministrului Justiţiei, care numai el poate aprecia oportunitatea unei revocări.

Din acest expozeu lipseşte Consiliul Superior al Magistraturii, despre care ştim că dă un aviz consultativ, care însă priveşte nu doar regularitatea şi legalitatea procedurii, ci şi oportunitatea ei. Şi nu se poate altfel, deoarece Constituţia României dispune prin art. 133 alin. (1) că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”, iar în art. 134 alin. (1) adaugă că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” În cazul celor trei procurori cu funcţii de conducere amintiţi mai sus, prin efectul Legii nr. 504/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Ministrului Justiţiei şi nu CSM îi revine dreptul de a face propunerile de numire sau revocare, dar acesta din urmă păstrează totuşi prerogativa de a emite un aviz consultativ.

Fiind vorba de garantul independenţei justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi limitat doar la considerente privind legalitatea şi regularitatea procedurii, ci poate să cuprindă şi aprecieri de oportunitate. Însă ce sens mai are avizul CSM sub aspectul temeiurilor de oportunitate ale deciziei pe care urmează să o ia Preşedintele, dacă acesta din urmă este limitat strict la a verifica aspectele de legalitate şi de regularitate, de formă, fără a mai putea să se pronunţe în vreun fel asupra fondului propunerii Ministrului Justiţiei, chiar dacă aceasta a fost integral combătută prin aviz? Şi, per a contrario, dacă am admite interpretarea Curţii Constituţionale, de ce a plasat legiuitorul avizul CSM după propunerea Ministrului Justiţiei, în ordinea paşilor procedurali, şi nu invers, cum ar fi fost logic dacă soluţia acestuia din urmă cu privire la oportunitate trebuie obligatoriu asumată de către Preşedinte?

Mare parte din argumentaţia Curţii Constituţionale se bazează pe următorul text constituţional: „ARTICOLUL 132 (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Potrivit comunicatului CCR, „Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.

Pentru a înţelege mai bine ce încearcă majoritatea de azi din Curtea Constituţională a României să ne comunice, am aruncat o privire în Decizia nr. 45/30.01.2018, care a fost emisă ca răspuns la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României- Secţiile Unite faţă de o serie întreagă de dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi faţă de această lege în ansamblul său.2

În această decizie putem astfel citi că: „(…) competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem (…) aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nici o problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit.c), art.125 alin.(1) şi (2) şi art.134 alin.(1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenței justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.

143. Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art.94 lit.c) şi art.125 alin.(1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legempoate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată.

Ideea că dreptul de refuz al Preşedintelui la numirea magistraţilor ar fi determinat de curtoazia dintre instituţiile statului este cel puţin exotică şi de-a dreptul discriminatorie. Un astfel de refuz arbitrar, determinat de curtoazie, afectează perspectivele de carieră ale unei persoane, iar acestea nu pot face obiectul unor decizii subiective, fără temeiuri de formă şi de fond. Aşadar, Preşedintele nu este limitat la considerente doar de legalitate şi de regularitate în numirile şi revocările de magistraţi. Iar rostul limitării la un singur refuz nu este indiciul că Preşedintele e, de fapt, mai mult oficiantul unei solemnităţi decât factorul decident, ci doar o dispoziţie legală menită să evite eventualele abuzuri din partea şefului statului şi blocaje în funcţionarea puterii judecătoreşti. Este o limitate menită, de asemenea, să oprească ca nu cumva prerogativa prezidenţială de numire şi de revocare a magistraţilor să nu devină pretextul unor ingerinţe ale Preşedintelui împotriva puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Preşedintele aparţine totuşi de puterea executivă.

Însă cel mai interesant pasaj din Decizia nr. 45/30.01.2018 este paragraful 165: „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege, Curtea constată că potrivit art.132 alin.(2) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art.94 lit.c) din Constituţie. În consecinţă, art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege nu încalcă art.94 lit.c) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.

Putem constata astfel că Decizia din 30.05.2018 face o aplicaţie a considerentelor enumerate în paragraful 165 al Deciziei nr. 45/30.01.2018. Dar, dacă ne uităm mai atenţi, acea sintagmă pe care îşi construieşte întregul raţionament Curtea Constituţională este, de fapt, una vagă şi succintă: „procurorii îşi defăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pentru a o înţelege corect este nevoie să revizităm, chiar pe la începutul textului Constituţiei României, art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşadar, oricum am înţelege că activitatea procurorilor se desfăşoară sub autoritatea Ministrului Justiţiei, întrucât acesta este membru al Guvernului şi deci parte componentă a puterii executive, nu putem discuta decât în termeni care să nu fie de natură să afecteze principiul separaţiei şi egalităţii puterilor în stat şi actul de justiţie.

De aceea, carierele procurorilor ţin de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, iar numirile şi revocările din magistratură se efectuează fie de CSM direct (pentru stagiari), fie de Preşedintele României (pentru magistraţii definitivi, precum şi anumite funcţii de conducere). Preşedintele României este de asemenea membru al puterii executive, dar, spre deosebire de membrii Guvernului, este ales prin vot direct şi universal de către cetăţenii care sunt deţinătorii suveranităţii de stat, pe care o exercită prin reprezentanţi aleşi (art. 2 alin. (1) din Constituţie: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.). De asemenea, Preşedintele, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţia României „(…) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Ca mediator între puterile statului, este mai logic ca Preşedintele să fie decidentul final în materia numirii şi revocării magistraţilor definitivi, respectiv a anumitor funcţii de conducere din structurile puterii judecătoreşti, decât Ministrul Justiţiei.

Suspectăm aşadar că Decizia din 30.05.2018 a CCR, ca şi anumite pasaje din Decizia nr. 45/30.01.2018 au mai puţin de-a face cu o interpretare şi aplicare a textului constituţional în litera şi în spiritul său, cât au în spate nevoia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale de a servi interesele unora din persoanele şi entităţile aflate la rădăcina numirii lor ca judecători ai CCR (ştiut fiind că acesta este totuşi un organism numit politic şi situat în afara puterii judecătoreşti), inclusiv de a da o finalizare propriilor umori formate în anii în care respectivii judecători erau membri ai unor partide politice şi ocupau diferite demnităţi publice executive şi legislative cu sprijinul respectivelor partide.

II. Decizia nr. 392/06.06.2017: în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de doamna Bombonica Prodana, Curtea Constituțională a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracter penal. Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi considerațiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se impune Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009, chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

Dacă cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, nu pot impune Parlamentului ce să legifereze, atunci cu atât mai puţin poate impune Curtea Constituţională. În cazul de faţă, pragul valoric la abuzul în serviciu. Există, deci, o suspiciune întemeiată, exprimată în dezbaterile publice şi de profesionişti ai dreptului, că ne aflăm în faţa unei încercări de exercitare a unor drepturi exclusive ale Parlamentului de către un organism care nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, în opinia subsemnatului, orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă constituţională a textului de lege, aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca propuneri legitime, dar neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei diferenţieri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, cosider că ar fi indicat ca una dintre autorităţile competente amintite mai sus (Preşedinţie, Guvern, Parlament sau Curtea Constituţională însăşi) să se adreseze Comisiei de la Veneţia.

III. Hotărârea nr. 1/22.06.2017: În strânsă legătură cu Decizia amintită anterior, prin Hotărârea nr. 1/21.06.2017, plenul Curţii Constituţionale cu majoritate de voturi l-a împuternicit pe Preşedintele CCR să cenzureze opiniile separate sau concurente ale judecătorilor CCR, putând să le oprească pe unele de la publicarea în Monitorul Oficial, deşi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale precizează foarte clar: „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Sesizată de una dintre organizaţiile semnatare ale documentului amintit în introducere, Asociaţia Platforma Iniţiativa România, cu o cerere de retractare a Hotărârii nr. 1/22.06.2017, pe motiv că este o hotărâre administrativă, deci nu constituie precedent judiciar obligatoriu, şi că încalcă drepturile constituţionale ale judecătorilor CCR, Curtea a emis următorul răspuns:

Referitor la mesajul dvs., înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2957 din 26 iunie 2017, prin care solicitaţi reaprecierea Hotărârii 1/22.06.2017, considerând posibilă această reapreciere întrucât, „din punctul nostru de vedere, hotărârea nu a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale CCR, fiind, de fapt, o hotărâre adoptată în materie administrativă”, care „încalcă dreptul judecătorilor CCR de a se exprima liber şi independent în formularea opiniilor separate sau concurente”, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

După cum se arată în preambulul său, Hotărârea Plenului nr.1 din 22 iunie 2017 a fost determinată de „necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raţionament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, a limitelor în care judecătorul constituţional îşi poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă şi a obligaţiei de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curţii Constituţionale în a-şi exprima puncte de vedere care, într-un final, neagă însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale”. Aşadar, nu s-a urmărit să se aducă atingere deplinei independenţe a judecătorului constituţional în a-şi exprima punctele de vedere, respectiv de a-şi exercita dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă, ci doar s-au evocat coordonatele pe care acestea trebuie să le respecte, şi anume „repere doctrinare şi jurisprudenţiale, obiectivizate în concepte şi noţiuni ştiinţifice.”

De asemenea, se observă că Hotărârea nr.1 din 22 iunie 2017 a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art.6, art.14, art.50 şi ale art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevederi ce îi conferă Plenului plenitudine de competenţă în aprecierea compatibilităţii regulilor privitoare la procedura jurisdicţională, precum şi a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale. De altfel, art.4 din hotărâre prevede în mod expres că aceasta „priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora”.”

Dacă ne uităm însă la articolele de lege citate în răspuns, art. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale spune că CCR îşi desfăşoară activitatea în plen şi deciziile, hotărârile şi avizele sale sunt adoptate cu majoritate de voturi, art. 14 că procedura jurisdicţională a CCR se completează cu procedura civilă (acolo unde procedura specifică nu prevede), art. 50 că plenul CCR îndeplineşte funcţiile acesteia şi poate lua orice măsură necesară bunei desfăşurări a activităţii Curţii (dar nu şi încălcarea unor norme imperative din lege, cum e cea din art. 59 alin. (3) citat mai sus), iar art. 51 alin. (1) stabileşte condiţiile de cvorum de prezenţă şi de majoritate minimă.

Niciunul dintre aceste articole nu dă dreptul preşedintelui ori plenului Curţii Constituţionale să aprecieze pertinenţa unei opinii separate sau concurente a unui judecător al Curţii, acesta fiind singurul responsabil de conţinutul şi de acurateţea ştiinţifică a respectivei opinii. Iar acea opinie, fără niciun fel de condiţionare, trebuie publicată în Monitorul Oficial exact aşa cum dispune art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






















1970 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version