Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Richard Pipes și bătălia pe istoria Rusiei

de Armand Gosu     Contributors.ro
Vineri, 25 mai 2018, 19:59 Actualitate | Opinii


Armand Gosu
Foto: Hotnews

Moartea patriarhului sovietologiei americane, prof. Richard Pipes (94 ani) este un bun prilej de evaluare a evoluției studiilor de rusistică și sovietologie din SUA, la 70 de ani de la nașterea propriu-zisă a acestui domeniu. De fapt, viața și cariera istoricului Richard Pipes e legată mai mult decât a oricărui altuia de această zonă de expertiză, specifică Războiului Rece.

Richard Pipes s-a născut într-o familie de evrei polonezi asimilați, la Cieszyn, în Polonia, în anul 1923. După invazia germană, familia fuge în Italia, iar de acolo în SUA. Face studii la colegiul Muskingum (Ohio); în 1943 s-a înrolat în aviația militară și a primit cetățenia americană. A studiat limba rusă la Cornell University pentru a deveni traducător în spionajul militar, participând la anchetarea prizonierilor de război. În martie 1946 a fost demobilizat cu gradul de locotenent în rezervă și a început studiile la Universitatatea Harvard. A lucrat sub coordonarea profesorului Crane Brinton, specialist în istoria ideilor, mulți ani președinte al American Historical Association. A adâncit studiul istoriei Rusiei la seminariile de doctorat ale profesorului Mihail Karpovici.

Socialist revoluționar în tinerețe, arestat de mai multe ori, participând în ciuda vârstei fragede la revoluția de la 1905, Karpovici a studiat la Facultatea de istorie-filologie a Universității din Moscova cu marele istoric V. Kliucevski. Înrolat în primul război mondial, după revoluția din februarie 1917 a fost numit secretar al noului ambasador al Rusiei la Washington. A lucrat în ambasadă până în 1924, când autoritățile americane au închis-o de vreme ce de ani de zile nu mai reprezenta pe nimeni. Atunci, Karpovici s-a mutat la New York unde a deschis o librărie. În 1927, la recomandarea profesorului Rostovțev, mare specialist în istoria social-economică a Romei antice, fost profesor al Universității din Petersburg, aflat din 1920 în SUA, Karpovici a fost numit profesor la Harvard unde a predat mulți ani istorie și literatură rusă. A scris și publicat puține lucrări științifice. Nici interesul pentru Rusia nu era mare în acei ani. Abia după cel de-al doilea război mondial a crescut. În mai multe interviuri acordate de Pipes în ultimii ani de viață, acesta povestește despre aglomerația de la cursurile lui Karpovici, la care se înscriau și 200 de studenți și despre înghesuiala de la seminariile pentru doctorat, la care participau și câte 15 oameni, în anii 1946-1950.

Dar Karpovici rămâne cunoscut pentru faptul că a pregătit zeci de experți în Rusia și URSS care au ocupat mai apoi poziții importante, nu doar academice,  ci și birocratice în perioada Războiului Rece. Și mai este cunoscut pentru ceva. Karpovici a fost foarte activ în presa rusească din exil, fiind mulți ani redactor al revistei new yorkeze “Novîi jurnal”.

După ce a eșuat în încercarea de a face o carieră diplomatică la Departamentul de Stat, Pipes s-a dedicat studiului naționalismului în URSS. În 1954 a publicat monografia “The Formation of the Soviet Union, Communism and Nationalism, 1917–1923” care, spre surprinderea lui, a devenit un bestseller. Acolo, tânărul istoric analiza destinul popoarelor neruse, istoria ucrainenilor, menșevicilor georgieni, mișcărilor naționaliste din zonele de margine ale Imperiului rus, conflictele bolșevicilor cu mișcările naționaliste. După care, Pipes a părăsit Harvard, fiind invitat să se alăture unei echipe la Massachusetts Institute of Technology, unde CIA finanța un proiect de cercetare a naționalismului contemporan și a vulnerabilităților Uniunii Sovietice. Curând, însă, spre surprinderea lui a fost chemat la Harvard și numit profesor de istoria Rusiei poziție pe care a deținut-o timp de 38 de ani, până în 1996.

Harvard devenise după război cel mai important centru universitar din SUA unde se studia Rusia și URSS. În anul 1948, fundația Carnegie finanțase înființarea unui centru de cercetări rusești. Cele mai multe programe de cercetare desfășurate la acest centru de la Harvard erau finanțate generos de statul american, care ducea lipsă de experți în Uniunea Sovietică. Richard Pipes a fost director al acestui centru între 1968-1973.

Problema în Statele Unite nu era lipsa informațiilor. În doar câțiva ani, noile serii de experți pregătite de universitățile americane au acoperit petele albe. Problema era incapacitatea americanilor de a înțelege cine erau și cum funcționau sovieticii. Pentru asta, tinerii experți americani nu aveau suficientă imaginație ca să înțeleagă grozăvia vieții în Uniunea Sovietică. Nu întâmplător, străinii care emigraseră recent în SUA, Adam Ulam, Zbigniew Brzezinski, Pipes însuși, erau mult mai bine echipați intelectual. Asta și explică carierele lor fulminante. Ei toți erau realiști, nu aveau nici un fel de iluzii în privința Uniunii Sovietice. Însă această școală realistă începe să fie contestată tot mai vehement în anii 1960.

Richard Pipes este unul dintre acei puțini experți de top care nu era rus de origine, nu avea legături directe cu spațiul sovietic, fără rude sau prieteni în URSS, și nici măcar un frate sau mătușă simpatizanți comuniști, ori vreun prieten din copilărie luptăror prin brigăzile NKVD-ului din Spania. În același timp, știa perfect limba, istoria, cultura, civilizația rusească. Deci îndeplinea toate condițiile ca să obțină cele mai înalte clearance americane, iar analizele sale să modeleze politica SUA față de URSS. Era influent nu atât pentru cărțile sale. Nu apucaseră încă se le scrie pe cele mai cunoscute, cât mai ales pentru articolele din Commentary, The New York Times, The Times Literary Supplement etc. A fost un polemist de forță. Poate cea mai celebră dispută publică a fost cea împotriva lui Aleksandr Soljenițin, din anii 1980, care l-a acuzat pe Pipes că falsifică istoria Rusiei. La rândul său, Pipes a găsit urme de antisemitism în unele din cărțile celebrului disident sovietic.

Richard Pipes se numără printre puținii rusiști/sovietologi ce nu s-au legat emoțional de Rusia. Aceasta rămâne pentru el doar un obiect de studiu și nimic mai mult. Poate că nici o țară nu stârnește atât de multe pasiuni, nu provoacă atâta emoție, furie precum Rusia. Această atitudine a generat în timp conflicte nu doar cu colegii universitari sau cercetători ci și cu studenții.

În SUA se formează în a doua parte a anilor ’60, o nouă generație de profesori și cercetători sovietologi care combat vehement realismul și propun o paradigmă radical diferită asupra Rusiei și URSS. Aceștia formează așa-numita școală revizionistă, decretând că Lenin și urmășii săi n-au fost dictatori ci oameni politici iubiți de popor, iar construcția socialismului n-a fost impusă poporului de niște uzurpatori care au luat puterea printr-o lovitură de stat, ci a fost decizia asumată liber de către populațiile din Rusia. Șeful școlii revizioniste a fost politologul Leopold Haimson, profesor de științe politice la Universitatea Columbia, autorul unor cărți ce schimbă lectura istoriei Rusiei (“Origins of Bolshevism”, “Russia’s Revolutionary Experience”, “The Making of Three Russian Revolutionaries”). Practic, bătălia pentru mințile tinerei generații a fost câștigată de revizioniști. Paradigma revizionistă se va impune încă de la sfârșitul anilor ’60, și nu doar în universități. La Departamentul de Stat, chiar și la Casa Albă, până la Ronald Reagan, exista convingerea că statul sovietic e solid și că nu se va prăbuși niciodată și că partidul e iubit de popor. Adevărul este că nici măcar realiștii nu au prevăzut prăbușirea Uniunii Sovietice. Cu toate că vorbeau adesea despre crizele sistemului sovietic și imposibilitatea supraviețuirii acestuia pe termen lung.

Din 1960, Pipes a început să viziteze regulat URSS. Aceste vizite i-au întărit convingerile privind esența sistemului sovietic. În 1962 și 1963, vârful dezghețului lui Nikita Hrușciov, autoritățile sovietice i-au permis chiar să țină serii de câte patru prelegeri la Universitatea din Leningrad. De altfel, Pipes va rămâne până la 90 de ani legat de învățământul din Rusia, unde venea regulat să țină cursuri. A fost posibil acest lucru pentru că preda direct în limba rusă, fără să aibă nevoie de traducător.

Chiar dacă n-a fost niciodată iubit la Moscova pentru opiniile sale critice, în momentul înființării Clubului Valdai, care reunește cei mai importanți experți în studii rusești, Pipes a fost invitat să facă parte din el. Era încă influent în anumite cercuri ale establishment-ului american pentru a fi ignorat de Kremlin. Ultima dată a fost prezent în Rusia, la întâlnirea Clubului Valdai în 2013.

A fost poate cel mai criticat în URSS istoric și sovietolog occidental. Cărțile și articolele sale au fost obiectul unor campanii violente de presă, fiind acuzat de abordare subiectivă, de falsificarea istoriei Rusiei, chiar de rusofobie, i s-a imputat că citește istoria ei printr-o “lentilă poloneză”. Deși a scris 23 de cărți, doar 2 au fost până astăzi traduse în limba rusă. În România doar una a fost publicată, “Scurtă istorie a Revoluției Ruse” (Humanitas, 1998). De ce cărțile lui Pipes nu sunt traduse și citite, nici măcar în universități, este subiectul unei alte discuții, separate. Notez doar că nivelul de cunoaștere al Rusiei a scăzut într-atât, încât studiile sale mult prea detaliate, cu greu mai pot fi înțelese, de un public care știe tot mai puține lucruri.

Monografia despre Struve, în două volume (1970 și 1980) și “Russia Under the Old Regime” (1974) sunt borne importante în scrierea istoriei Rusiei. Cartea despre Struve obligă la regândirea genezei social-democrației, de vreme ce Pipes demonstrează că nu Lenin ci Struve a avut o contribuție decisivă la nașterea nu doar a ideologiei social-democrate ci și a partidului. Cele două volume sunt până astăzi ignorate. În cea de a doua carte, Pipes argumentează că Marele Cnezat al Moscovei este un stat diferit și opus civilizației occidentale, că bazele autocrației rusești trebuiesc căutate în tipul de proprietate feudală din Rusia, unde totul aparține țarului. În cărțile sale, el dezvoltă ideile potrivit cărora Rusia și URSS sunt expansioniste, agresive, totalitare pentru că acestea sunt fundamentele pe care a fost ridicat Marele Cnezat al Moscovei. Profesorul Pipes a scandalizat mai ales lumea academică occidentală, mai puțin pe cea sovietică care avea acces la sursele istorice primare, însă cenzura nu-i permitea să conteste mitul fondator al Rusiei bolșevice, spunând că revoluția din Octombrie a fost o lovitură de stat dată de un mic grup de intelectuali iacobini care au pus bazele dictaturii partidului, iar regimul politic rezultat a supraviețuit dezlănțuind încă primele zile o represiunea sângeroasă. Revoluția bolșevică a fost un dezastru total pentru evoluția Rusiei, pentru că proiectele sociale și economice inițiate de intelighenția sovietică s-au dovedit cu totul nerealiste. Revoluția rusă este pentru Pipes reacția societății rusești la dezvoltarea capitalismului și tentativa de a consolida proprietatea privată. Poate nu întâmplător, subliniază Pipes, a fost foarte slabă rezistența la expropriere după lovitura de stat bolșevică. Poate pentru faptul că cea mai importantă parte a operei sale apare în anii ’90, când percepția asupra URSS și Rusiei se modificase subtanțial, atât “The Russian Revolution” (1990) cât și “Russia Under the Bolshevik Regime: 1919–1924” (1994) au trecut nemeritat de puțin comentate.

Prea cunoscut de publicul larg și prea bun în meseria lui ca să poată fi ocolit, deși avea o personalitate dificilă, Pipes a făcut parte din mai toate comisiile și comitetele de la Washington care se ocupau de analiza Uniunii Sovietice din perioada Războiului Rece. Nici Pentagonul, FBI sau CIA nu aveau academii proprii, modelul SRI cu Academia “Mihai Viteazu”, cu sau fără plagiate, s-a impus târziu și la periferia lumii civilizate, în zona cenușie, între Occident și Rusia, așa că instituțiile americane finanțau profesori de excepție sau centre de pe lângă universități, comandând acolo analizele de care aveau nevoie. Chiar și atunci când CIA avea un corp de elită de ofițeri analiști care evaluau evoluțiile din URSS, președintele Gerald Ford, directorul CIA, George Bush, și secretarul Apărării, Donald Rumsfeld au propus înființarea unei echipe de experți civili, o “Team B”, cum a intrat în istorie, în 1976, pentru a promova competiția în domeniul analizelor și expertizei americane pe URSS și blocul estic. Profesorul Pipes a condus această echipă compusă din universitari, cercetători, experți civili și militari în retragere. Era și un fel de șah dat de Bush cadrelor CIA, considerând că ele subestimează amenințările sovieticilor, strategia lor militară, și că interpretează greșit ambițiile Kremlinului. Părerile despre performanțele “Team B” sunt foarte diferite, de la sovietologi care apreciază performanța echipei, până la istorici și ziariști apropiați de CIA care descriu episodul ca pe un eșec de proporții, afirmând că mai toate evaluările produse au fost exagerate. La rândul său Pipes, cel care a condus “Team B”, oarecum previzibil laudă capacitățile acestui grup, afirmând că a jucat un rol major în anii ’80, în formularea unor estimări realiste asupra capacităților militare sovietice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro




















845 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version