Epurările antisemite aplicate de autorităţile comuniste poloneze după câteva zile de la încheierea Războiului de Şase Zile din Orientul Mijlociu (5-11 iunie 1967) au generat tensiuni majore la Varşovia, iar excesele săvârşite de grupul condus de ministrul de Interne, generalul Mieczysław Moczar, au provocat efecte negative grave pe termen lung. Protestele s-au înmulţit atât în rândul societăţii civile, cât şi în armată, fiind criticată subordonarea totală şi lipsa de demnitate a liderilor politici şi militari de la Varşovia faţă de omologii lor de la Moscova.
În acel context dificil, regizorul Kazimierz Dejmek a pus în scenă piesa „Strămoşii” la Teatrul Naţional din Varşovia (25 noiembrie 1967). Scrisă de poetul naţional Adam Mickiewicz în 1824, piesa respectivă prezintă atât elementele creştinismului naţiunii poloneze, cât şi dominaţia exercitată de Rusia asupra Poloniei la începutul secolului al XIX-lea – fapt ce a determinat autorităţile de la Varşovia să interzică acel spectacol după 14 reprezentaţii (la 30 ianuarie 1968). Studenţii din capitală au protestat imediat, în mod spontan, la statuia poetului. Ulterior, mai mulţi scriitori polonezi, în frunte cu Jan Parandowski şi Jarosław Iwaszkiewicz (preşedintele Uniunii Scriitorilor), au solicitat autorităţilor comuniste repunerea în scenă a piesei.
Mişcarea studenţească de protest a luat amploare şi nemulţumirile au generat revendicări din ce în ce mai radicale, care s-au răspândit la Universitatea şi la Institutul Politehnic din Varşovia. În perioada 8-11 martie 1968 s-a ajuns confruntări extrem de violente şi arestări din rândurile demonstranţilor, urmate de condamnări la închisoare pe diferite termene. În paralel, aparatul de partid şi principalele instituţii ale statului au fost epurate, persoanele considerate „revoluţionare”, „sioniste” ori „nesigure din punct de vedere politic” fiind îndepărtate din sistemul de conducere. Totodată, ministrul Apărării Naţionale, mareşalul Marian Spychalski, a fost schimbat din funcţie, în locul acestuia fiind numit generalul Wojciech Jaruzelski, şeful Marelui Stat Major, la propunerea lui Władysław Gomułka şi cu asentimentul Moscovei. La 11 aprilie 1968, Marian Spychalski a devenit preşedinte al Consiliului de Stat, după ce predecesorul său, Edward Ochab, a înaintat Senatului o demisie „din motive de sănătate”.
După patru ani şi jumătate de la evenimentele din Polonia, regizorul Lucian Pintilie a pus în scenă piesa „Revizorul” la teatrul „Lucia Sturza Bulandra” din Bucureşti. Autorul rus Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) plasase acţiunea din spectacolul său către mijlocul secolul al XIX-lea şi înfăţişase cu un realism deosebit brutalitatea, ignoranţa şi venalitatea unor membri ai aparatului administrativ ţarist.
Regizorul Lucian Pintilie a preluat ideea principală şi a transpus-o într-o nouă formă, satirizând într-un mod voalat pe anumiţi membri ai aparatului administrativ comunist din România. O asemenea „blasfemie culturală” a fost sesizată de către „organele de partid şi de stat” după ce premiera spectacolului a avut loc, iar Nicolae Ceauşescu a hotărât pedepsirea lui Lucian Pintilie şi a directorului teatrului, Liviu Ciulei. Totodată, Ştefan Andrei a criticat în mod indirect pe renumitul actor Toma Caragiu şi pe partenera sa din piesă, Clody Bertola, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.C.R. din 5 octombrie 1972 şi Toma Caragiu a fost eliberat din funcţia de secretar al biroului organizaţiei de bază a P.C.R. din teatrul „Lucia Sturza Bulandra” deoarece a permis jucarea acelei piese şi, mai mult decât atât, a acceptat să interpreteze rolul primarului în acel spectacol.[1]
Într-un interviu acordat de Cornel Burtică (n. 3 septembrie 1931 – d. 11 iunie 2013, Bucureşti), fostul secretar al C.C. al P.C.R., responsabil cu propaganda a relatat despre un motiv subiectiv (şi veridic, în opinia noastră), care a determinat sesizarea „organelor de partid şi de stat”, astfel: „În 1972, Lucian Pintilie pusese piesa în scenă la Teatrul Bulandra. În rolul principal juca marele actor Toma Caragiu. După premieră, ghinionul a făcut să asiste la următorul spectacol unele dintre VIP-urile vremii, între care d-na [Elena] Maurer şi d-na Pană, care aveau locuri în rândul întâi.
În timpul spectacolului, unul dintre personaje arunca apă dintr-un lighean. Fiindcă nu şi-a reglat bine tirul, le-a stropit pe cele două doamne. Din acel moment, pentru ele spectacolul a fost un fiasco. Odată ajunse acasă, fiecare dintre ele şi-a convins soţul – care nu le însoţise – că spectacolul era sub orice critică şi că punea în pericol relaţiile cu URSS. Era o şarjă la adresa omului sovietic, fiindcă în spectacol apăreau şi câteva matroane. Soţii, la rândul lor, i-au prezentat lui Ceauşescu spectacolul în culorile cele mai negre. S-au mai găsit şi alţii care, fără să fi văzut spectacolul, i-au şoptit lui Ceauşescu fel de fel de şopârle.
Ceauşescu m-a chemat şi, pe un ton iritat, m-a întrebat dacă am văzut spectacolul. I-am răspuns că nu. Tot supărat, mi-a spus să mă duc în aceeaşi seară cu Leonte Răutu la teatru. Ne-am dus. Mi-a plăcut foarte mult regia, am râs cu hohote. Am discutat cu Răutu să-i spunem lui Ceauşescu că era un spectacol foarte bun. În plus, Teatrul Bulandra urma să plece în turneu în R.D.G. în câteva zile. Deci, dacă era ceva de corectat se putea face cu calm.
A doua zi, Ceauşescu a plecat în Bulgaria (la Varna, 27-28 septembrie 1972 – nota P. Opriş), iar din delegaţie făcea parte şi Leonte Răutu, iar eu am plecat în Elveţia la Congresul Partidului Socialist. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ţară în lipsa mea, dar la Berna am primit revista presei în care era un comunicat al Consiliului Culturii [şi Educaţiei Socialiste] care interzicea spectacolul.
La scurtă vreme, Ceauşescu a convocat Secretariatul C.C. al P.C.R. (la 5 octombrie 1972 – nota P. Opriş) şi ne-a pus în discuţie pe Dumitru Popescu, pe mine şi pe Ion Brad, care era vicepreşedinte al Consiliului Culturii [şi Educaţiei Socialiste] şi răspundea de spectacole. Dumitru Popescu şi cu mine n-am fost de acord cu criticile aduse pentru că-l socoteam un spectacol bun. Decizia a fost, însă, irevocabilă, iar „Revizorul” interzis (subl.n.)”[2].
Din păcate, Cornel Burtică a dovedit o memorie selectivă în ultima parte a relatării sale. Procesul verbal al şedinţei Secretariatului C.C. al P.C.R. din 5 octombrie 1972 infirmă declaraţia fostului secretar al C.C. al P.C.R. responsabil cu problemele de propagandă. La acea reuniune, Cornel Burtică nu a spus în nici un moment faptul că spectacolul era bun, ci dimpotrivă: „Am avut discuţii cu unii tovarăşi şi am fost de părere cu toţii că acest spectacol nu poate fi prezentat, că trebuie interzis odată cu plecarea colectivului teatrului în turneu (subl.n.)”[3].
La rândul său, Ştefan Andrei a declarat la aceeaşi reuniune faptul că „tovarăşul [Dumitru] Popescu nu a tras suficiente învăţăminte în urma plenarei [C.C. al P.C.R.] din noiembrie 1971. El nu îndrumă şi nu controlează aparatul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. În teatre nu este o atmosferă sănătoasă. La teatrul „L.S. Bulandra” există un grup restrâns: L. Ciulei, T[oma]. Caragiu, C[lody]. Bertola şi încă câţiva care hotărăsc totul. Organizaţia UTC nu desfăşoară activitate. Din institute sunt repartizaţi tineri buni, dar care ajunşi în acest colectiv se strică imediat datorită atmosferei nesănătoase care există acolo (subl.n.)”[4].
În ceea ce priveşte cariera lui Toma Caragiu după interzicerea jucării piesei „Revizorul”, menţionăm faptul că prietenul său cel mai bun, Dan Mihăescu, a reuşit să ofere marelui actor sprijinul moral de care avea nevoie şi, în anul 1973, Toma Caragiu a apărut în studiourile televiziunii române pentru a înregistra celebrele monologuri şi momente umoristice „Mefisto”, „Filmul publicitar”, „Despre brad”, „Toma şi Baletul” şi „N-am găsit altă rimă” (textele acestora fiind scrise în colaborare de către Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava şi Aurel Felea).
Decizia extrem de severă a liderului suprem al P.C.R., dictată împotriva lui Lucian Pintilie, Liviu Ciulei şi, apoi, Toma Caragiu, a fost adoptată în contextul în care Nicolae Ceauşescu declanşase în luna iulie 1971, după vizita sa în Extremul Orient, aşa-numita „minirevoluţie culturală” din România. Legăturile de cauzalitate dintre evenimentele respective ne îndeamnă să oferim publicului larg o scurtă explicaţie, urmată de o amplă exemplificare ideologică.
În cursul celei de-a treia zi a vizitei sale în R.P. Chineză (2-8 iunie 1971), Nicolae Ceauşescu a ascultat – şi, probabil, a înţeles în felul său – discursul lui Zhou Enlai despre cauzele, evoluţia şi obiectivele Marii Revoluţii Culturale Proletare iniţiate de Mao Zedong. Cu acel prilej, premierul chinez a declarat: „Potrivit indicaţiei tovarăşului Mao Zedong, în societatea socialistă mai există clase, există lupta între cele două căi. În mersul înainte al revoluţiei şi construcţiei socialiste, chiar în cadrul partidului nostru este posibil să mai apară elemente care să păşească pe calea capitalistă, pentru că victoria luptei între cele două căi, între cele două linii, depinde de forurile de conducere ale partidului la diferite nivele. De aceea, prin comunicatul plenarei a 10-a a celui de-al VIII-lea Comitet Central din 1962, care a fost dat publicităţii, noi am subliniat acest lucru.
Începând din 1963, noi am desfăşurat mişcarea de educaţie socialistă la oraşe şi sate. Atunci elementele revizioniste ca Liu Shaoqi nu au putut să se mai abţină şi s-au opus în mod deschis liniei tovarăşului Mao Zedong. El nu recunoştea existenţa luptei între cele două linii în cadrul partidului. Nu a fost de acord că educaţia socialistă făcută de noi este îndreptată împotriva elementelor burgheze, care apucă pe calea capitalistă. După aceea, s-a dovedit că o serie de activităţi ale lui Liu Shaoqi după eliberare aveau scopul de restaurare a capitalismului. Unul dintre principalele ajutoare ale lui Liu Shaoqi, care îl urma pe calea revizionistă, a fost Peng Zhen, cel care a fost şi la consfătuirea de la Bucureşti [din 1960]. El pretindea a fi un erou, însă el era un revizionist. El se ocupa de treburile oraşului Beijing, transformând acest oraş într-o feudă. În timpul marelui salt înainte, noi am demascat activitatea antipartinică, comploturile lui Peng Dehuai. Acesta s-a înconjurat de scriitori, care au scris o serie de lucrări împotriva tovarăşului Mao Zedong. Una dintre acestea a fost piesa „Hai Ruei a fost destituit”. În 1960-1965, l-am sprijinit pe tovarăşul Yao Wenyuan să scrie
După ce l-am destituit pe Peng Dehuai, tovarăşul Lin Biao a venit la Comisia Militară a Comitetului Central. Tovarăşul Lin Biao a luptat alături de tovarăşul Mao Zedong timp de zece ani şi este un tovarăş apropiat de luptă al tovarăşului Mao Zedong.
La Congresul al VII-lea al partidului nostru s-a stabilit deja că gândirea tovarăşului Mao Zedong este linia directoare a tuturor activităţilor partidului nostru, pentru că gândirea lui Mao Zedong este îmbinarea principiilor marxism-leninismului cu condiţiile Chinei. Însă la Congresul al VIII-lea, Liu Shaoqi nu a menţionat gândirea lui Mao Zedong şi nu a popularizat gândirea lui Mao Zedong.
După ce a venit să conducă Comisia Militară a Comitetului Central, tovarăşul Lin Biao a propus să se scoată esenţa operei tovarăşului Mao Zedong în citate, cu care să educe trupele; după aceea, ele să fie difuzate în rândurile poporului. Aceasta însemna popularizarea marxism-leninismului în rândurile poporului nostru. Fostul şef al Marelui Stat Major al armatei noastre, Luo Ruiqing, s-a opus. El promova nişte instrucţiuni de tehnică militară, punând accent numai pe tehnică, nu pe munca politică cu oamenii. După ce pe linie militară a fost demascat acest complot al lui Luo Ruiqing, s-a pus accent pe tradiţiile luptei armatei noastre: politica proletară să predomine, politica şi nu tehnica să conducă armata; factorul hotărâtor este omul, nu tehnica.
Începând din 1964, în domeniul teatrului, noi am început să transformăm piesele clasice pentru revoluţionarea acestor piese. Tovarăşa Jiang Qing, călăuzindu-se după învăţătura tovarăşului Mao Zedong, a început acest proces. Una din aceste piese aţi văzut-o aseară. Liu Shaoqi şi alţii de teapa lui s-au ridicat şi împotriva acestei acţiuni. Datorită acţiunilor distructive ale acestor elemente, tovarăşul Lin Biao a sprijinit-o pe tovarăşa Jiang Qing să desfăşoare aceste acţiuni, mai întâi în rândurile armatei şi, ca urmare, a avut loc o consfătuire pe întreaga armată, iar după aceea, au fost date publicităţii procesele verbale ale acestei consfătuiri.
Începând din 1962, după plenara a 10-a a celui de-al VIII-lea Comitet Central, am pus accentul pe popularizarea marxism-leninismului, a gândirii tovarăşului Mao Zedong, accent conţinut şi în comunicatul plenarei. Acţiunile de mai sus au reprezentat pregătirea opiniei publice pentru Marea Revoluţie Culturală Proletară. Plenara a 11-a (lărgită) a C.C. al partidului nostru a dat un comunicat. Tăişul acestui comunicat era îndreptat direct împotriva lui Liu Shaoqi. Ambasadorul dv. aici, tovarăşul Duma, cunoaşte acest proces şi, de aceea, nu mai este necesar să vorbesc.
Toate acestea arată că noi am tras învăţăminte din experienţa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în sensul că în cadrul partidului se pot ivi elemente care păşesc pe calea capitalistă. Aceasta arată că şi în condiţiile dictaturii proletariatului apar aceste elemente şi lupta trebuie dusă până la capăt. Dacă este vorba de revoluţie socialistă, trebuie neapărat mobilizate masele. Altfel, nu se poate vorbi de revoluţie. Într-adevăr, existase în cercurile conducătoare un mic mănunchi de elemente de teapa lui Liu Shaoqi, care apucase pe calea capitalistă. Această mişcare a fost condusă de tovarăşul Mao Zedong, de către gândirea tovarăşului Mao Zedong. Declanşarea acestei revoluţii s-a făcut prin popularizarea liniei revoluţionare proletare, cu scopul ca principiile marxism-leninismului şi gândirea tovarăşului Mao Zedong să fie direct puse în faţa maselor. Prin aceasta, au fost mobilizate pături largi ale populaţiei să participe la acţiunile împotriva mănunchiului de oameni care apucase pe cale[a] capitalistă. Desfăşurarea unei astfel de mari revoluţii a fost, de fapt, o continuare şi o dezvoltare a revoluţiei socialiste. Ea s-a numit Marea Revoluţie Culturală Proletară; de fapt însă a fost o revoluţie politică. A fost, de asemenea, o revoluţie ideologică, o revoluţie de criticare a ideologiei burgheziei prin intermediul ideologiei proletare. După cum a spus tovarăşul Mao Zedong, această revoluţie a fost o continuare a luptei dintre Partidul Comunist Chinez şi Guomindang. Prin această revoluţie am mobilizat masele largi la lupta împotriva influenţei Guomindang-ului şi daunelor aduse de aceste elemente – politice şi ideologice.
Revoluţia a durat cinci ani. Ea nu a luat sfârşit nici acum. Acum ne aflăm într-o fază critică mai profundă. Unii tovarăşi ne-au întrebat dacă, cu autoritatea aşa de înaltă a tovarăşului Mao Zedong, problemele nu puteau fi rezolvate prin destituirea din partid a acestor elemente? Procedeul acesta l-am adoptat şi faţă de Jiang Jieshi şi faţă de grupul complotist al lui Peng Dehuai. Desigur, aceste acţiuni au un efect de moment; însă fără a mobiliza masele în continuare, ideea revoluţionară nu poate fi transmisă din generaţie în generaţie. Numai aşa conştiinţa socialistă poate fi ridicată şi poporul îşi poate da seama de justeţea gândirii tovarăşului Mao Zedong. Prin aceasta poporul nostru a fost înarmat şi din punct de vedere ideologic. Dacă am fi adoptat numai măsuri administrative, atunci nu puteam mobiliza masele. În al doilea rând, unii ne-au întrebat dacă nu cumva, procedând aşa, muncitorii nu se mai duc la fabrică, studenţii şi elevii nu mai merg la cursuri; dacă nu cumva apare o situaţie haotică în ţară? Aceste probleme noi le-am luat în considerare, chiar de la început. Mai întâi, am avut încredere în mase, care după eliberare au avut o viaţă complet diferită de cea dinainte de eliberare. Masele noastre au încredere în Partidul Comunist Chinez şi în conducerea tovarăşului Mao Zedong. Apoi, marea majoritate a cadrelor noastre au aplicat şi aplică linia justă a partidului nostru, a tovarăşului Mao Zedong. Unele dintre ele au aplicat şi indicaţiile date de Liu Shaoqi şi au comis greşeli, însă prin educaţie ele şi-au dat seama de greşelile făcute. Prin aceasta se pot mobiliza pături largi. În sfârşit, în ce priveşte armata noastră, după cum v-am spus, armata a revenit la tradiţia revoluţionară de la Jinggangshan. Armata revoluţionară, în activitatea ei, ascultă pe preşedintele Mao Zedong. La cererea tovarăşului Mao Zedong, sub conducerea tovarăşului Lin Biao, armata se situează de partea justă. Armata nu este numai militară, dar şi politică. Ea are trei caracteristici principale: detaşament de luptă, detaşament de muncă, detaşament politic. Nu se poate spune că noi n-am văzut că există elemente rele, care apucă pe calea capitalistă. La instigarea acestor elemente, în rândurile populaţiei au apărut lupte armate. Lucrul acesta, într-adevăr, a avut loc. În cele din urmă, masele sunt bune. Prin aceste lupte armate am putut descoperi elementele rele care au recurs la instigare. Imediat ce am demascat elementele respective, masele şi-au dat seama de realitate. Iar când au avut loc catastrofe din cauza luptelor armate, noi am ocrotit masele. Cu concursul unităţilor militare, noi am protejat masele. Noi am folosit armata noastră în sprijinul aripii de stânga, împotriva elementelor de dreapta. În întreprinderile economice, unde producţia a fost influenţată, am trimis şi militari să sprijine producţia industrială. În unităţile agricole, unde a fost influenţată producţia, am trimis militari să sprijine munca agricolă. În unităţile în care conducerea a fost complet descompusă, am trimis militari să instituie supravegherea militară temporară până la restabilirea situaţiei. În institutele de învăţământ superior, în şcolile medii, unde există un număr mare de intelectuali, desigur în rândurile lor există şi concepţii anarhiste; în acele unităţi am trimis militari pentru a întări disciplina, pentru reformarea organizatorică a învăţământului, pentru instrucţie militară. Treptat, treptat, i-am mobilizat şi pe aceşti intelectuali într-o ordine cerută (subl.n.)”[5].
Este interesant de menţionat şi faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a sprijinit trupele de teatru de amatori să activeze în stagiuni permanente, nu Nicolae Ceauşescu (probabil şi pentru că liderul suprem al P.M.R. a avut relaţii foarte apropiate cu actriţele Dina Cocea şi Elvira Godeanu, iar fiica sa cea mare, Vasilica, a dorit să fie actriţă). O dovadă în acest sens este stenograma şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care liderul partidului a deschis reuniunea respectivă astfel: „Cred că putem să începem. Avem aici o listă cu câteva probleme şi după aceea să intrăm în problemele pentru care ne-am adunat. Este un punct aici ca Biroul Politic să aprobe înfiinţarea teatrelor populare de amatori. Ele există, însă este vorba ca ele să acţioneze în stagiuni permanente. În Secretariat am examinat lucrul acesta şi ne-am interesat în ce măsură asta va atrage după sine noi cheltuieli. Tovarăşii au spus că nu va comporta cheltuieli pentru că colectivele acestea artistice de amatori lucrează pe bază de voluntariat. Este o mişcare culturală mare şi cred că este bine să dăm aprobare. În Secretariat am atras atenţia în ce priveşte activitatea acestor echipe artistice să nu se facă în timpul orelor de producţie.
În procesul verbal al şedinţei se vor menţiona cele discutate la Secretariat, care s-a ocupat de aceste aspecte. Se poate ivi ici-colo câte un abuz, însă poate fi remediat. Eu aş propune cu toate observaţiile pe care le-am adus la cunoştinţa Biroului Politic, să aprobe înfiinţarea acestor teatre. Acestea constituie un rezervor de cadre pentru teatrele noastre.
Tov. A. Moghioroş: Eu cred că aşa cum scrie aici, dacă vor fi respectate toate prevederile …
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Trebuie să se respecte, dacă nu le desfiinţăm. Nu le permitem să mai activeze dacă se încalcă ceva din prevederi (subl.n.)”[6].
Îngrijorarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej referitoare la scoaterea din producţie a unor persoane care doreau să îşi desfăşoare activitatea în trupele de actori amatori nu trebuie să ne inducă în eroare. Atât pe timpul său, cât şi în perioada în care Nicolae Ceauşescu s-a aflat la conducerea partidului-stat din România a existat o teamă a liderilor politici comunişti faţă de persoanele care ar fi dorit la un moment dat să protesteze public împotriva abuzurilor săvârşite de autorităţile comuniste de la Bucureşti.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
