Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Fractura Occidentului. De ce se despart America și Europa? Va reveni Rusia în Estul Europei?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Miercuri, 16 mai 2018, 11:53 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Despre slăbirea relațiilor transatlantice se vorbește de peste două decenii, practic după Războiul Rece apărând mai multe situații stânjenitoare și chiar scandaluri – politice, economice, militare, de spionaj reciproc etc. – în timpul cărora alianța strategică a Statelor Unite cu „peninsula europeană”, pentru a o numi în termeni geopolitici şi a o diferenţia de Eurasia, a părut dezorientată, nefuncțională și neadaptată noului context internațional;
  • Deși primele semne de neînțelegeri apăruseră încă din anii ‘90, odată cu regimul imunității penale internaționale a militarilor americani, trebuie spus că, indubitabil, campania militară a lui Bush jr. din Irak, începută în 2003, nesusținută şi criticată de Franța și Germania, a fost prima fisură semnificativă a blocului euro-atlantic, după triumful istoric din Războiul Rece, în care SUA și Europa de Vest reușiseră să anuleze împreună moștenirea nefastă a înțelegerilor cu Stalin, făcute în 1944-1945. Episodul cu vechea Europă și noua Europă, „concepte” brevetate de Donald Rumsfeld, rămâne și el o referință în istoria avatarurilor alianței;
  • Declinul relațiilor transatlantice a continuat și ulterior, dar foarte lent, pe măsură ce Statele Unite descopereau importanța în creștere a Asiei (rămâne în literatura de specialitate conceptul nefericit de pivot to Asia din 2009, formulat la Departamentul de Stat, chiar după venirea lui Hillary Clinton) iar Europa, la rândul ei, după Tratatul de la Maastricht din 1993, a început să se concentreze tot mai mult pe integrarea europeană și pe propriile politici și interese, fiind tot mai puțin dispusă să recunoască rolul de lider al Americii;
  • Scandalul interceptărilor telefonice ale unor importanți oficiali europeni de către NSA, din 2013, a adâncit fisura de încredere între Bruxelles, Berlin și Paris, pe de o parte, și Washington, pe de altă parte, dar tonul conciliant adoptat atunci de către Obama și Merkel au stins, cel puțin în aparență, „incendiul” transatlantic;
  • Blocarea negocierilor pentru TTIP, în ultimele luni ale președinției Obama, pe fondul apropierii alegerilor prezidenţiale, după aproape patru ani de negocieri dense, a fost încă un eșec al relațiilor SUA-UE, după ce proiectul celui mai mare și mai bogat spațiu de liber schimb al lumii pornise cu mult entuziasm în primele runde de negocieri;
  • Acum, mai mult ca oricând, relațiile transatlantice par aruncate în aer de „cocktailul Molotov” azvârlit de Trump asupra Uniunii Europene, la început prin prestația detestabilă de la primul summit NATO la care a participat la Bruxelles, în primăvara anului trecut, când împingea literalmente şefi de stat şi de guvern pentru a-şi face loc în faţă iar singura idee exprimată a fost să-i certe pe aliaţii europeni care cheltuie prea puţin pe Apărare (grăbind astfel adoptarea PESCO-Uniunea Apărării), apoi prin criticile constante adresate Uniunii Europene și Germaniei pentru exporturile masive în SUA, prin amenințarea cu războiul comercial și nu în ultimul rând prin ieșirea unilaterală din două Acorduri globale importante încheiate în Europa, cel climatic de la Paris și acordul nuclear cu Iranul de la Viena, prin toate aceste gesturi sfidându-și aliații și partenerii europeni;
  • Nici europenii nu se arată neapărat mai doritori să continue relațiile transatlantice la nivelul din timpul Războiului Rece, numeroasele declarații nefericite ale lui Juncker, anti-americane și pro-Rusia (mai nou pro-marxiste, așa cum s-a văzut la dezvelirea statuii lui Marx de la Trier!), sau chiar cele de autonomie ale lui Merkel și Macron, arătând limpede că nucleul dur european se pregătește să se desprindă de hegemonia americană, mergând până la încercarea destul de neconvingătoare de a crea o Uniune a Apărării, dar mai ales de a refonda UE 27 centrată pe zona Euro, cu o periferie neinteresantă și plictisitoare, beneficiară netă a fondurilor europene şi generatoare de migraţie internă în cadrul UE, în schimb tot mai „agasantă” prin pretențiile ei suveraniste şi prin naţionalismul reinventat de clase politice corupte, care vor să se sustragă criteriilor transparenţei şi justiţiei;
  • Pentru baltici, polonezi și români, amenințarea reintrării Rusiei în regiune, în diversele sale forme capitaliste („hibride”) este majoră, iar dacă deceniile trecute ne aduceau speranța că, în sfârșit, Vin americanii!, astăzi privim cu îngrijorare că „terenul” numit cândva, prin secolul al XIX-lea, sugestiv, Zwischeneuropa, rămâne liber de interese, că pleacă treptat și germanii, și francezii, și britanicii, mâine şi americanii, și nu ne mai rămâne decât să îngăimăm fără suflare – Vin rușii! sau să ne bucurăm dacă mai avem și alternativa Vin chinezii!

*

Nu este scopul acestui articol să arate cine sunt vinovații, cine au greșit primii, americanii sau europenii. Contează prea puțin sau deloc. Acum, după integrarea noastră chinuită în NATO și UE, plină de suspiciuni, de neîncredere şi de clauze, constatăm cu tristețe că, vorba lui Murphy, când să-ți vină rândul, se schimbă regulile! Când să ne bucurăm și noi de Europa integrată și de garanțiile de securitate ale NATO, din care în sfârşit facem parte, așa cum au profitat două generații de vest-europeni după 1945, se schimbă în rău profilul Occidentului iar lumea de astăzi, la care am aspirat să aderăm după 1989, nu mai arată deloc ca Vestul liberal, strălucitor şi generos din anii 70-80. Ceva s-a defectat iar lucrurile merg din rău în mai rău. Un loc central în defectarea mecanismului de succes al Vestului tradiţional îl ocupă fractura relaţiilor transatlantice şi declinul ordinii liberale.

Abandonarea liberalismului şi întoarcerea la protecţionism poate fi fatală ţărilor mici şi mijlocii, aflate la periferia blocurilor de interese sau chiar pe falii geopolitice, istorice, culturale şi strategice, aşa cum ne aflăm noi, românii, şi întregul Flanc Estic al Occidentului. Retragerera interesului Marilor Puteri apusene faţă de Zwischeneuropa, indiferent că ne referim la noua „Europă Centrală” (aşa cum ne place să ne alintăm geostrategic), fie de-a dreptul la prost văzuta „Europă de Est”, tot acolo ajungem: la deschiderea largă a porţilor şi la invitarea Rusiei înăuntru. Cu sau fără armate.

Nu spun prin cele de mai sus că Trump şi Macron chiar asta vor, fiecare în felul lui, dar rezultatul acesta este. Ruperea Americii de Uniunea Europeană, pe de o parte, şi a nucleului UE de periferia din Est, pe de altă parte, ne-ar arunca în condiţii de (in)securitate comparabile cu cele de la sfârşitul anilor 30. Întreaga regiune în care ne aflăm rămâne să îşi găsească altă Mare Putere interesată de ea, şi ghiciţi cine poate fi aceasta?

Dacă suntem atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru, vedem că unii din regiune sunt chiar pregătiţi pentru întoarcerea Rusiei. Ungaria revizionistă a lui Orbán, Serbia frustrată şi resentimentară după pierderea Kosovo şi bombardamentele NATO, Bulgaria duplicitară şi ambivalentă, Grecia gata oricând de compromis dacă cineva îi face o propunere „indecentă”, să o scoată din falimentul continuu în care se află, Cehia şi Slovacia plutind confuze într-un Grup de la Vişegrad plin de neprevăzut, Ucraina şi Republica Moldova gata pregătite de restauraţie şi vorbitoare de limba rusă de la primul până la ultimul funcţionar al statului, iată vecinătăţile noastre! Doar Polonia şi Balticele, ceva mai la nord de noi, îşi pun aceleaşi probleme şi se gândesc la soluţii de supravieţuire. Dar o fac mai inteligent.

Interesant că nici măcar Polonia nu a participat la blocarea recentă a declaraţiei UE privind tema sensibilă SUA-Israel, ştiind că e în joc bugetul european pentru 2021-2027, lăsându-ne nouă (şi, vai, lui Viktor cel „iliberal”, care încearcă de un an să fie invitat la Casa Albă!) plăcerea de a ne arăta „inteligenţi” şi „proamericani”, într-un moment în care intervenţia noastră era total inutilă şi chiar contraproductivă pentru interesul naţional. Asta ne aminteşte de votul din Consiliul JAI din septembrie 2015, când România a votat degeaba împotriva cotelor de migranţi, alături de Ungaria şi Slovacia, în timp ce Polonia, în pofida retoricii naţionaliste şi anti-imigraţie, în ultimul moment a votat pentru!

Nu ştim în acest moment dacă separarea Statelor Unite de Uniunea Europeană va continua şi după noiembrie 2020, în condiţiile alegerii unui alt preşedinte la Casa Albă, republican sau democrat. Este posibil să continuie, chiar şi după plecarea lui Trump, pentru că europenii îşi vor fi pornit între timp propria maşinărie politică şi propriul discurs suveranist (atenţie la Macron şi mai ales la viitorul cancelar al Germaniei, oricare ar fi acesta), ceea ce ar face foarte dificilă întoarcerea la situaţia de dinaintea rupturii.

Avem toate motivele să credem că viitorul cancelar de la Berlin nu va mai avea tonul moderat şi conciliant al Angelei Merkel, întotdeauna cu „interesul UE” pe primul plan, ci va exprima un început de asertivitate naţională a Germaniei pe plan european şi global, pe care politiciana crescută în Germania de Est, în Războiul Rece, nu l-a avut, preferând să-şi reprime pe întreaga durată a carierei orice posibilă tentaţie de a vorbi din nou despre protejarea intereselor naţionale ale germanilor şi despre supremaţia Germaniei! Abia când nu va mai fi Merkel la butoane şi va veni un cancelar cu „memoria scurtă”, din noua generaţie, vor înţelege criticii ei, de pe la noi sau din regiune, ce bine a fost pentru Europa cu „Angela cancelar”…


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















1230 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri