Anunțul retragerii SUA din acordul nuclear iranian n-a stârnit mari emoții în Rusia. Pe de o parte, Moscova era ferm convinsă că președintele Trump va face acest pas. Stau mărturie analizele publicate încă de la începutul anului[1]. Merită amintit un lucru adesea trecut cu vederea, din cauza cunoașterii tot mai superficiale a Rusiei. Vladimir Putin a investit nu doar în noua generație de arme, ci și în noua generație de analiști. Moscova are un corp de experți în politică americană care îl descifrează cel mai adesea corect pe Trump. Și mai are specialiști pe Orient, e drept fără articole ISI, dar care au bătut cu piciorul regiunea și cunosc toate dialectele care se vorbesc în zonă. Pe de altă parte, atunci când Kremlinul se pregătește de o negociere importantă establishmentul de la Moscova e foarte zgârcit în declarații și nu-i scapă nici cele mai mici indicii privind poziționarea sa, încercând să-și surprindă nu doar adversarii, ci și partenerii.
Ziariști ruși au comentat cu ton și volum reduse decizia SUA de a se retrage din acordul nuclear iranian, iar experții au identificat deja seturi de dividende pe care Moscova le-ar putea obține de pe urma acesteia[2].
În primul rând, economice. Dacă amenințarea implementării sancțiunilor americane împotriva companiilor occidentale care lucrează în Iran se va concretiza, cel mai probabil acestea nu vor risca și se vor retrage. Locul lăsat gol va fi ocupat de firmele rusești și cele chineze[3]. Ea însăși supusă sancțiunilor americane și vest-europene, Rusia a declarat, prin vocea vice-ministrului său de Externe, Serghei Riabkov, aflat în vizită la Teheran la 10 mai, că va continua colaborarea economică cu Iranul și nu se teme de amenințarea sancțiunilor. De fapt, Moscova speră în relansarea schimburilor comerciale, în noul context marcat de decizia lui Trump[4]. Semnarea și implementarea JCPOA a infuențat negativ comerțul bilateral. În 2017, volumul acestuia abia dacă a ajuns la 1,7 miliarde dolari SUA, la jumătate din cel înregistrat acum un deceniu, când depășea constant 3 miliarde. Giganții petrolieri Lukoil și Rosnefti sunt solid instalați în Iran. La fel și concernul Rosatom, tot mai activ în sectorul nuclear civil. De fapt, construirea de la mijlocul anilor ’90 a centralei nucleare de la Busher, abandonată de Germania și reluată de Rusia, a reprezentat un moment de cotitură în relațiile dintre Moscova și Teheran. Dușmani tradiționali vreme de secole, Rusia și Iranul au început să-și îmbunătățească relațiile abia din 1987. Din aliatul tradițional al Occidentului, Iranul a devenit dușmanul lui fervent. Ceea ce a creat Rusiei contextul pentru a se apropia de Iran.
În al doilea rând, Moscova contează pe câștiguri financiare importante. Care deja se profilează la orizont, de vreme ce anunțul lui Trump a crescut considerabil prețul barilului de petrol. Cum 60% din bugetul federal provine din încasările și taxele la exportul de petrol, finanțele rusești sunt dependente de cotația petrolului la bursă. Barilul a urcat la cel mai înalt nivel după 2014, anunțul lui Trump fiind văzut ca o binecuvântare pentru bugetul Rusiei. Pentru o țară care gâfâie sub povara sancțiunilor, care-și cheltuie bugetele pentru creșterea capacității militare și care taie din banii destinați proiectelor sociale și modernizării, miliardele care se anunță din creșterea prețului mondial la petrol sunt mai mult decât bine venite.
Nu mai puțin importante sunt câștigurile geopolitice la care Rusia poate spera[5].
În primul rând, la nivel regional. Pe de o parte, trupele rusești dislocate în Siria colaborează cu milițiile iraniene, Fatemiyoun, formate de zeci de mii de refugiați afgani, unități înființate în 2014, echipate și antrenate de către Corpul gardienilor revoluției islamice. Pe de altă parte, aviația și artileria anti-aeriană rusești n-au intervenit atunci când forțele israeliene au bombardat pozițiile iraniene din Siria și au distrus cel puțin cinci baterii anti-aeriene operațiuniale, de proveniență rusească, utilizate de trupele loiale lui Bashar al Assad. În noaptea de 9-10 mai, s-a petrecut cea mai mare operațiune militară israeliană din Siria după 1974. Din informațiile experților militari ruși care au monitorizat zona, rezultă că circa 30 de avioane F-15 și F-16 au tras aproximativ 60 de rachete împotriva a 50 de ținte de pe teritoriul sirian. Astfel, a răspuns armata israeliană milițiilor iraniene care au tras 20 de rachete împotriva unor obiective militare aflate pe Înălțimile Golan. Și asta s-a întâmplat la nici 12 ore după ce premierul Netanyahu era primit de Putin, la Kremlin[6], unde e văzut tot mai des. E a 10-a vizită a lui Netanyahu la Moscova, de la începutul războiului civil din Siria și a 4-a în ultimul an și jumătate. Tot la 9 mai, Netanyahu participase atât la parada de ziua victoriei cât și la marșul “Regimentului nemuritor”, organizate cu mare pompă în capitala Rusiei. Colaborarea și coordonarea militară ruso-israeliană este fără precedent[7]. Tot fără precedent este prezența în guvern a mai multor evrei ruși, care funcționează ca traducători la întâlnirele între Putin și Netanyahu. Și tot fără precedent este influența pe care evreii originari din URSS o au asupra politicii israeliene și asupra mediului de afaceri. Ei sunt adesea percepuți la Moscova ca un fel de capete de pod ale Kremlinului în Levant. Și nu e vorba doar de Israel aici. Rusia nu a exercitat niciodată în trecut o așa influență în întreg Orientul Apropiat.
De altfel, Putin colaborează cu israelienii, cu sirienii lui Assad, cu milițiile iraniene, cu Teheranul, cu Turcia, practic cu toți actorii din zonă, jucând între ei, împiedicând ca vreunul să devină prea puternic, pentru a-și maximiza șansele. Moscova e vizitată de regele Salman al Arabiei Saudite, de regele Abdullah al Iordaniei, de președintele Turciei, de înalți oficiali egipteni. Cel puțin odată pe an, ministrul de Externe Lavrov face turul capitalelor din Orientul Apropiat. Rusia nu le propune interlocutorilor nici tehnologii noi, nici mari proiecte de modernizare. Moscova are de vânzare doar arme, dar asta se caută acum în regiune, tancuri, mașini blindate, rachete, elicoptere de asalt.
În al doilea rând, la nivel global. Atât axa Washington-Ierusalim, cât și Londra-Paris-Berlin, au nevoie de Rusia. Dacă vor să reducă influența Iranului în regiune și să-l împingă cât mai departe de țărmul Mediteranei Orientale, Trump și Netanyahu trebuie să negocieze cu Putin, cu care informal Teheranul se află în alianță. Dacă vor să apere “suveranitatea” Europei, cu riscul degradării relației transatlantice, Macron și Merkel ar putea încerca alături de Rusia și China să salveze acordul nuclear cu Iranul. Și o tabără și alta îl vrea alături pe țarul de la Kremlin. Ideologic, Putin e mai aproape de Trump și Netanyahu, însă la Kremlin n-au prevalat niciodată sentimentele și nici doctrinele politice. Rusia lui Putin a fost cât se poate de pragmatică.
După Netanyahu, la 10 mai, Moscova a fost vizitată de noul ministru german de Externe, Heiko Maas[8]. Berlin și Moscova își propun să evalueze împreună situația creată prin ieșirea SUA din acordul nuclear. O zi mai târziu, cancelarul Merkel a vorbit la telefon cu Putin[9], confirmând întâlnirea la vârf de la Soci, din 18 mai. După care președintele Franței, Macron, l-a sunat pe Putin, pentru a stabili detaliile vizitei sale în Rusia[10] programată pentru 24-25 mai. Și pentru a-l informa despre discuția pe dosarul iranian cu Yukiya Amano, directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică care l-a vizita pe președintele rus la Soci.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
