Decizia SUA de retragere din Acordul nuclear cu Iranul (acord părtinitor oribil bazat pe o minciună, Donald Trump), anunțată ritos de președintele Americii noaptea trecută, nu va fi una catastrofică. Nu va genera un război iminent și nu va crea premise directe pentru un conflict de proporții. Nu va deschide poarta iadului pentru ofensive aeriene împotriva Teheranului. Nu va angaja mobilizări generale, nu va scoate din cufăr goarna pentru război. Decizia lui Trump rămâne însă un gest ritualic care confirmă suplimentar demersul Washingtonului de a crea o nouă ordine globală sau de a consimți ei.
Una din reacțiile perverse ale politicii lui Donald Trump de a reveni la modelul de poziționare externă bazat pe parteneriatul cu Israelul este divorțul de Europa. În acest divorț, anunțat de o serie de infidelități geopolitice reciproce (Brexitul, Siria, migranții, terorismul, Orientul Mijlociu, Acordul comercial, Acordul privind lupta împotriva încălzirii climatice etc.), SUA mută fără scrupule, împotriva unui motor franco-german încă neîncălzit. Efectele sunt imediate: președintele francez și cancelarul german îi solicită în tandem noului președinte rus, în ziua învestirii acestuia în funcție, să deruleze politici externe constructive. Motorul franco-german pare a promite Europei părăsite de americani un viitor coeziv, dincolo de show-rile tantrice ale recentei vizite în SUA a președintelui Macron.
Cum va arăta noua Europă nu numai fără Marea Britanie, dar și cu repoziționări reale și multiple ale Statelor Unite în teritorii de interes comun? Pot Parisul și Berlinul să repare centura de siguranță a continentului, pentru care Washingtonul trudea credibil?
Un nou mod de expresie politică a noului continent va include, în opinia mea, consolidarea trendului unor politici naționale în detrimentul celei colective/coezive. Ne-am putea aștepta la recrudescența/primatul politicilor naționale (prioritar iliberale) în Europa. Când America se dezangajează unilateral, modelul coeziv nu mai are forță de seducție, nu mai atrage.
Degradarea accelerată a coeziunii euro-atlantice mai are mulți monștri în debara. Pentru România, riscul unei poziționări greșite în textura acestor plăci tectonice este uriaș. Intenția originară a Bucureștiului, cea de a utiliza președinția semestrială a Uniunii pentru refacerea/consolidarea parteneriatului transatlantic, eventual prin organizarea unui Summit la vârf SUA-Europa, pare a fi astăzi desuetă. Pariul coeziunii este depășit și pierdut. Este evident că SUA, Franța, Germania și Marea Britanie configurează creativ și tragic, alături de Rusia și China, o nouă ordine globală. În care unul din fundamentele sistemului geopolitic actual, solidaritatea transatlantică, va redeveni conjuctural și episodic.
Retragerea unilaterală a SUA din acordul cu Iranul nu va duce la caducitatea formatului convenit în 2015. Foarte probabil, conform primei reacții a președintelui iranian, Teheranul va continua negocierile cu celelalte cinci state semnatare. Rolul geopolitic al Franței și Germaniei în regiune (și chiar la nivel global) va crește considerabil. Parisul și Berlinul au astăzi un spațiu de manevră aproape neverosimil în urmă cu numai câțiva ani: decid împreună viitorul noii Europe, comandă muzica relației cu Rusia lui Putin, mută geopolitic în Orientul Mijlociu și Îndepărtat etc.
În economia deciziei președintelui Trump par a fi contat mai puțin pledoariile marilor cancelarii europene decât vocea singulară a Tel-Aviv-ului, iar această stare de fapt sporește tensiunile în regiune. Nu până la un conflict iraniano-israelian iminent ori la destabilizări imediate ale Orientului Mijlociu, însă puzzle-ul se reface în direcția repoziționării taberelor beligerante pentru orice tip de scenariu. Riscul producerii unui conflict iminent în Orientul Mijlociu rămâne, în opinia mea, moderat, însă nivelul de beligeranță crește, iar fitilele sunt din ce în ce mai dese lângă butoiul cu pulbere.
O lume din ce în ce mai nesigură, fără micile conveniențe care o făceau să pară stabilă a la longue (solidaritatea transatlantică, echilibrul hegemonic al SUA și Rusiei, predictibilitatea relațiilor internaționale etc.), nu poate face totuși nici America mai sigură (așa cum eronat și ipocrit promitea noaptea trecută liderul ei), ci doar mai singură. Autoizolarea Americii, care vrea acum centură de castitate în locul uneia de siguranță, nu prevestește dimineți însorite pentru Europa și nici pentru România.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
